În 1965, când a murit Gheorghe Gheorghiu Dej, mama atinsese vârful cel mai de sus al devenirii sociale în familia ei de țărani: absolvise o școală profesională și se măritase cu „un domn” care o luase ulterior la oraș. Rolul decisiv în succesul ăsta social nu l-a avut nici mama, nici tata, dragostea nici atât, ci comunismul. Care a făcut posibil ca fiica unei văduve de război, țărancă din moși strămoși, să plece din sat și să urmeze o școală. O utopie, dacă n-ar fi venit comuniștii la putere, crede mama și azi, după 50 de ani.
„Dacă ar fi rămas regele la putere eu aș fi fost slujnică sau munceam la boier, așa cum a fost mămica sau bunicuța, nu mă trimetea mama pe mine la școală în veci!”, îmi povestea ieri mama, pe drumul către Sinaia unde am fost cu treabă și s-a întâmplat să ne intersectăm cu cortegiul reginei Ana.
(*imaginea cu catafalcul reginei, din Palatul regal, a fost înlăturată la cererea autorului)
În conversația de pe drum s-a insinuat știrea de la radio, cum că regina urma să fie depusă în sala tronului din Palatul regal de la București, în seara în care ne întorceam și noi.
– Eu am fost în sala asta a tronului, când a murit Gheorghiu Dej, zice mama după ce se încheie știrea de la radio.
– I-auzi, și vrei să te duci acum și la regină? întreb eu absentă, cu ochii la evident aglomeratul DN1
– Doamne ferește, ce să caut?, zice ea.
– Să vezi dacă s-a schimbat Sala tronului?, glumesc eu, știind că mama ar fi ultimul monarhist din lume 😉
– Ete, na. Ce treabă am eu cu ea? Ce mi-a dat mie regele? Pe când comuniștii, pe mine m-au făcut om. M-au dat la școală, mi-au dat de muncă, m-au scos de la coada plugului. Eu nu am de ce să o plâng pe regină. Mă uitam aseară la televizor la niște babe care cică erau profesoare, care vorbeau despre regină, că ce femeie a fost… și ele nu aveau dinții din față. Păi chiar așa, ce fel de profesoară, intelectuală te dai tu dacă nu ai fost în stare măcar să-ți pui o placă, să nu te faci de râs când vorbești?!
– Și cum a fost cu Gheorghiu Dej? recentrez discuția.
– Păi cum să fie, eram în oraș cu tac-tu și cu mă-ta mare și am ajuns pe Calea Victoriei, acolo în capătul de la cercul militar. Ne plimbam prin oraș și am văzut coada de lume care sătea să ajungă la catafalc, la Palat. Am zis, și eu și mămica, hai mă, Nelule, să stăm și noi cu lumea asta! Noi nu ne-am dat seama cât era de mers până la Palat, dar el și-a dat seama. Totuși a zis că haide, domnule, să stăm. Știi cum am mers? Așa, cu jumătate de pas. Până am ajuns să vedem catafalcul. Și l-am văzut chiar pe Gheorghiu Dej, că era sicriul descoperit. Lume multă, lumea de pe lume, ce crezi că acuma o să vină atâția la regină? Eu nu cred.
– Și, a meritat?
– A, a meritat știi de ce? Că acolo la catafalc mămica l-a văzut pe Chivu Stoica, care era văr-su de la Smeeni. Și a vrut să se ducă la el și să-i zică „ce faci, mă, vărule?!”, dar n-au lăsat-o oamenii ăia de la pază. Dar până la urmă ce crezi, că s-a dus mămica înapoi în sat și a fost vedetă, a povestit acolo cum a fost ea la Gheorghiu Dej la înmormântare și cum l-a văzut pe Chivu Stoica la catafalc. Eveniment mare în sat pe chestia asta.
– …
– Și până la urmă l-au îngropat acolo la mausoleu. Acuma nu mai sunt îngropați acolo ăștia, comuniștii, nu? Unde or fi? I-au luat de la mausoleu și i-au dus în alte părți. Pe Chivu Stoica sigur nu l-a adus la Smeeni, deci i-o fi dus undeva pe toți. Ia să te interesezi.
– De ce, vrei să mergi la mormântul lor?
– E, nu, așa ca să știu și io.
Când am ajuns la Sinaia, inițial am zis să ne grăbim înapoi spre casă, să nu ne prindă cortegiul pe DN1, că va fi și mai aglomerat decât la venire. Până la urmă ne-a prins ora 18.30 în Sinaia, exact când trecea cortegiul spre București. Mama, curioasă ca orice babă, a zis că totuși hai să stăm să vedem și noi, ca toată lumea adunată în centrul Sinăii, pe marginile drumului.
Așteptând, ni s-a făcut foame, așa că am cumpărat niște pateuri, dar n-am avut răbdare să stăm la terasa patiseriei (ca să nu pierdem trecerea cortegiului) și le-am mâncat pe un zid, lângă unul din hotelurile alea flancate de jandarmi și polițiști. Un jandarm ne-a suspectat că pregătim vreun atac cu pateuri și s-a învârtit un pic pe lângă noi, vigilent, cu ochii în punga cu pateuri de post ale mamei. Când ne-a auzit hlizindu-ne că mâncăm și noi pateuri aci, că sigur Margareta n-a gătit nimic la Peleș pentru priveghi – oare cine i-o fi făcut coliva reginei, se întreba mama? – jandarmul a zâmbit și și-a văzut de treabă.
În fine a trecut cortegiul, mama a fost dezamăgită, ca și ceilalți locuitori din Sinaia, de modestia lui. Numai trei mașini precedate de una a poliției. Am mai făcut câteva glume despre ce fel de pomeni i s-or face reginei, dacă i-o da de pomană ca la țară la noi și în fine ne-am văzut de drum. Regina Ana o fi fost o femeie de ispravă, dar avea o vârstă, și cel puțin la țară, acolo de unde ne tragem noi, la priveghi cam așa se derulează lucrurile. Când omul e bătrân, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul, se mai și distrează lumea la priveghi, că toți îi vom lua locul mortului mai devreme sau mai târziu.
În plus, chiar dacă seamănă ea cu regina Angliei și-i zic eu așa la mișto, mama nu a fost și nu va fi niciodată monarhistă. Nu avea nevoie să învețe la școală că „regele a fost rău”, pentru că aflase asta de acasă. Culmea e că regele le dăduse puținele pogoane de pământ pe care le aveau de pe urma morții lui tataie pe front, iar comuniștii le-au luat cu colectivizarea. Însă nici pământul, nici confiscarea lui nu i-au schimbat mamei viața cum a făcut-o școala, plecatul din sat, munca într-o uzină, la oraș, viața de „doamnă” și pensia din care acum se descurcă onorabil. Pentru mama și pentru majoritatea oamenilor ca ea din țara asta comunismul a fost, mulți ani de zile, unica și cea mai bună șansă în viață. Iar acum e prea târziu ca să mai regrete ceva.
Ne place, nu ne place, istoria va trebui să consemneze și asta, alături de crimele comunismului, de torționari, de închisorile comuniste, de a trădat sau n-a trădat regele țara când a dat-o pe mâna rușilor, de votul dat lui Iliescu… Iar azi, orice ar mai zice unii, monarhia nu mai poate fi o soluție democratică. Chiar și dacă n-ar exista controversatul domn Duda în fruntea casei regale, ci un principe cu sânge albastru, o țară, un popor nu mai pot fi stăpânite, moștenite, pe cale ereditară. Pur și simplu nu există niciun motiv logic pentru care omul modern să mai poată accepta să fie condus, fie chiar și numai la nivel decorativ, de niște oameni al căror singur merit este faptul că s-au născut în familia regală. Trebuie să fim în stare de mai mult decât atât, corupția și joasa speță a clasei politice actuale nu sunt motive suficiente pentru potențiala reinstaurare a monarhiei, ci poate chiar argumente contra.
Dar asta este părerea mea, născută și crescută de o babă comunistă, până la urmă. Și care, dacă ne-ar mai fi stăpânit regele, cine știe, poate nici nu m-aș mai fi născut 😉
Later Edit:
Văd că mica mea poveste a stârnit pasiuni nebănuite. O prietenă a distribuit pe Fb postarea și și-a luat-o neașteptat de la „prietenii” ei, pe motiv că și mama ei gândește ca și a mea și că, prin urmare, suntem toate niște comuniste nenorocite care, evident, azi votăm cu PSD. Cred că în fața unor astfel de dovezi de adevăr absolut, deținute de tabăra monarhiștilor, nu e nevoie de alte comentarii. Dar, poate pentru aceia unii care au priceput sensul acestei postări sau care nu au avut răbdare să mai citească altceva scris de mine (sau despre mama), merită spus că:
– mama nu a fost nici membră de partid, nici securistă, nu l-a adulat pe Ceaușescu, este conștientă că nu tot ce au făcut comuniștii a fost bun.
– povestea în sine este unghiul ei de vedere, fundamentat strict pe experiența personală, așa cum alții au unghiurile lor, perfect valabile, de dezmoșteniți de comuniști, prădați, închiși, torturați. Experiențele de viață nu se anulează reciproc, ele au existat și vor exista. Judecând totul în alb și negru nu putem decât să repetăm istoria, fără să învățăm nimic din ea.
– faptul că am citit și altceva decât cărțile de istorie de la școala (comunistă) în care am învățat mi-a arătat că istoria este de fapt compusă din diverse puncte de vedere ale celor care au scris-o și că nu eu există în istorie personaje perfecte, așa cum nu există nici în viață. Da, mi-au plăcut și mie unele aspecte aflate despre familia regală, dar mi-au plăcut și filmele de propagandă comunistă cu care am crescut, în care binili învingea și lumea devenea întotdeauna mai bună. Ca povești sunt frumoase toate, dar dacă am fi fost în locul lor, la vremea aia, oare ce am fi făcut fiecare? M-aș aștepta să fi citit și altceva decât apologia monarhiei și cei care mă acuză că propag ideologie criminală comunistă prin postări subțiri și nefundamentate.
– experiențele diferite de viață/educația ar trebui să ne arate că e posibil ca fiecare să aibă dreptatea lui, și mai ales că nimeni nu deține adevărul absolut. Nici ăia care votează cu PSD, nici noi ăștia care votăm cu ceilalți.
– faptul că regina a fost un personaj mișto, de roman aproape, nu înseamnă nimic în ecuația despre care vorbim.
Bunicii mei din partea mamei au rămas orfani de tată după primul război mondial. După cele 4 clase obligatorii făcute într-un sat amărât din Moldova au fost trimiși de către mamele lor ucenici: bunicul a stat 2 ani la un cojocar din București iar bunica un an la o croitoreasa din Iași. Familiile lor munceau, ca tot satul, pe moșia boierească. Boierul venea foarte rar pe acolo, moșia fiind administrată de un arendas evreu și familia acestuia. Bunica se înțelegea bine cu fiica acestuia, fiind de-o seamă. După ce s-au căsătorit au făcut o școală profesională pentru CFR și au fost repartizați la un canton, în mijlocul unui câmp pustiu, unde lucrau amândoi în două schimburi. Acolo bunica a născut 6 copii. Unii dintre cei născuți iarna își sărbătoresc ziua de naștere de două ori: o dată în ziua în care le-a zis bunica mea că i-a născut și încă o dată în ziua în care a reușit bunicul să treacă peste nămeții de zăpadă ca să-i declare 😀 . Al doilea război mondial l-au făcut la locul de muncă, bunica și copiii refugiindu-se din calea rușilor printre ultimii, în timp ce bunicul a așteptat la post retragerea trupelor românești. CFR era tot un fel de armată și bunicii mei erau foarte mândri de meseria lor. Cu banii din salariu cumpărau pământ ca să aibă ce împărți copiilor când vor crește. Mama mea a fost al șaptelea copil, singurul născut la spital, în 1949. Când au venit comuniștii și colectivizarea bunicii mei nu au vrut să cedeze munca lor de o viață (pământul și animalele). De abia când le-au fost dați copiii afară din școli au cedat pământul. Cu toate astea au preferat să-si dea copiii la școală, în special la școli profesionale și licee din care primeau o calificare. După ce au primit locuri de muncă la oraș nici unul dintre cei 7 copii nu a mai dat la facultate, dar asta n-a fost vina bunicilor, ci a lor. Mama mea a avut o copilărie grea, cu munci agricole de la răsăritul soarelui, cu animale multe de îngrijit, cu navetă de 5 km până la școala din cel mai apropiat sat, unde încerca să ajungă înaintea profesorilor ca să aibă timp să-si facă temele. Pe de altă parte recunoaște că ei erau singurii copii din sat încălțați și îmbrăcați decent cu haine făcute de părinții lor din materiale cumpărate de la oraș, în timp ce colegii lor purtau haine aspre din pânză de cânepă și nu se încălțau decât când venea frigul, cu opinci. Din acest motiv și ea crede că le datorează comuniștilor traiul comod de la oraș, uitând că părinții ei au regretat toată viața lor perioada de dinainte de război. Bunica mea era monarhista. Pe bunicul îl puteai enerva într-o secundă doar spunând în fața lui „Stalin” sau „ruși”. Perioada de după război, când s-au plătit Rusiei daune, a fost cea mai cumplită perioadă din istoria modernă a României. Întrebați-i pe cei în vârstă cum treceau trenurile cu toată producția agricolă și cum se tăiau pădurile la ras ca să ia calea spre URSS. Dej a avut marele merit că a stopat asta. Din acest motiv stăteau oamenii la coadă la catafalc, nu fiindcă erau comuniști. După asta lui Ceausescu i-a venit ușor să relanseze economia și anii ’70 au fost chiar buni prin comparație cu ce-a urmat. Perioada asta a coincis cu anii tinereții mamelor noastre, exact ca în bancul ăla cu rușii care îl regretau pe Stalin fiindcă pe vremea lui încă mai mergeau la femei 😉 De asta n-o condamn pe mama mea (sau pe-a ta) când spune că ei comuniștii i-au făcut un bine când le-au luat vacile și caii bunicilor, ci încerc să-i sugerez că dacă Europa de vest a reușit să se dezvolte spectaculos după război pornind tot de la niște ruine, fără comuniști, înseamnă că și România monarhista ar fi reușit.
Unii isi imagineaza ca daca nu veneau comunistii noi tot tarani eram si acum, desculti si purtand opinci… De parca progresul s-ar fi oprit, brusc in 1945.
Mama dumneavoastra (si dumneavoastra chiar) ar face bine sa gandeasca cu propria minte si sa nu mai inghita chiar pe nemestecate ce primeste mura n gura.
In toata europa procesul de urbanizare a fost accelerat dupa razboi. Nu este meritul comunistilor ptr asta …. ba dimpotriva …. urbanizarea in statele comuniste a fost mai slaba ca in celelalte.
Același lucru l-aș aștepta și de la cititorii acestei postări, să gândească un pic înainte de a comenta. Oare nu punem toți experiențele personale pe seama unor conjuncturi de moment? Ne raportăm la istorie și la statistici când evaluăm niște amintiri? Pe bune, chiar nu puteți să faceți diferența între o amintire personală și tabloul general al istoriei?
ceva cifre, date statistice pentru ceea ce spuneti?
nu erau oare comunistii acuzati ca distrug satele vrand sa le transforme in orase printr-o urbanizare fortata?
cred ca uitati de faptul ca in toate tarile comuniste cuvantul de ordine, dupa WW2, era industrializare – aceasta presupune automat urbanizare. ca atare, am impresia ca urbanizarea in statele comuniste nu a fost deloc mai slaba. dimpotriva!
…
sfatul cu ganditul propriu vi se aplica perfect si dvs. ar fi bine sa va ascultati si urmati propriile sfaturi!
Cred ca in mare parte neintelegerile se datoreaza faptului ca noi, romanii, am „ars” unele etape istorice foarte rapid sau pur si simplu nu le-am ars deloc. Noi nu putem avea mandrie republicana precum francezii, lipsiti fiind de o oarecare traditie in aceasta directie, franc spus, de orice fel de merit, intrucat am fost facuti republicani „din elicopter” de altii, fara niciun adaus personal, si anume de bolsevicii rusi. Nu ne putem semeti nici cu o traditie indelungata in regalitate, intrucat 80 de ani, doua generatii, nu inseamna nimic la scara istoriei. Si iarasi, fara merite personale, intrucat „monarhisti” am fost facuti de altii, de nemti dispusi sa civilizeze si locul asta uitat de Dumnezeu.
Acuma, daca te iei dupa zestrea in piatra, dupa peisajul arhitectural, lasat in urma de unii sau de altii, eu zic ca balanta inclina usor in favoarea monarhiei (aia insignifianta), fara ea n-am fi avut parte de frumos, dar si acesta platit cu pretul unor principate facute cadou. Despre cele practice, industriale, dar urate, vad talerul inclinandu-se in favoarea dictaturii comuniste, fara ea n-am fi avut nici macar ce sa vindem ca fier vechi in ultimii 20 si de ani.
Conchid, greu sa te falesti fie cu una, fie cu cealalta.
Sigur, ar mai fi de discutat aspectul showului national, spre ex.The Holy Queen vs. The First Lady, dar acesta poate cu alta ocazie. De s-o mai ivi.
excelent!
Tot respectul pentru mama Dvs. si pentru opinia exprimata. Lucruri similare mi-au fost spuse de bunicile mele. Mi se face rau cand aud comentariile de gen” ce bine era pe vremea regelui” . Era bine pentru cei ce aveau bani si influenta.
Povesti/argumente ca ale mamei tale, mai Dollo, am auzit de numeroase ori.
Cind am trecut peste revolta de prim moment am realizat ca sint experiente/pct.de v.care nu pot fi ignorate. Nu pot fi trimise in derizoriu ca nerelevante.
Monarhia/sistemul monarhic romanesc a avut si el metehnele luI, NUMEROASE….
Sistemul de acum le are si el pe ale lui, N.
Intrebarea e: ce este preferabil?!? Un sistem democratic, dar cu hibe multiple sau unul dictatorial/autoritar dar avind avantajul eficacitatii actiunii directe imediate?!?
Ptr.mine raspunsul e, destul, de clar: democratia chiar si cu defectele pe care le vedem zi de zi.
Dar raspunsul nu e simplu de dat.
Opinia mamei lu’ Dollo trebuie respectata. Este evident ca nu e de rea credinta. Nu a fost beneficiar major al sistemului, nu facea parte din clasa privilegiata. Probabil ca nu si-a dorit decit o viata linistita, un copil si un pic de confort. Cu greutati, eforturi mari si compromisuri inerente le-a avut pe toate. De ce decit atit de putine?!? Ptr.oamenii obisnuiti si nu doar era, la vremea aceea, f.mult.
Povestea „coarnelor plugului” este foarte reala si teribila in dificultatile/realitatile ei.
In ultimul timp, avem prostul obicei sa idealizam monarhia si perioada „dintre razboaie”. Poate ptr.ca comparam cu urgia de dupa ’45. Dar democratia parlamentara de la noi a traversat, atunci „intre razboaie”, crize peste crize. Situatia taranimii si functionarimii era, in general, f.rea. Nu exista sesiune a parlamentului in care sa nu se dezbata situatia catastrofala a taranimii.
Cred ca dezvoltarea/starea societatii tine mai putin de sistemul social/politic in sine cit de gradul de educatie al natiunii. Este un cerc vicios dificil de rupt.