Am împărțit în ultimele zile același vis cu unul dintre marii scriitori americani contemporani – așa cum l-a numit Times pe Jonathan Franzen, după ce a scris capodopera Corecții. Puritate, cel mai recent roman al lui, m-a ținut „la pat” vreo trei zile, incapabilă să mă mai ocup și de altceva. După ce l-am terminat m-am apucat, în transă, să caut interviuri cu Franzen pe net și am mai petrecut așa o juma de noapte, ascultându-l pe omul ăsta care poate să scrie atât de bine. Sunt la un click distanță să încep și cealaltă carte lăudată a lui – Freedom – dar mă oprește gândul că n-aș vrea să mi se ia și de Franzen cum mi s-a luat de Saramago. Este prima dată după multă vreme când o carte are efectul ăsta asupra mea, deși cel puțin anul ăsta la club am citit numai cărți una și una. Dar după „Purity” am rămas, ca după niciuna, cu întrebarea: oare ce simt scriitorii ăștia care reușesc să creeze ficțiuni atât de reale, oare lor nu le-o fi dor câteodată de propriile personaje, lângă care au trăit totuși ani buni cât le-au scris?
Prima impresie, când am primit cartea, a fost de reticență. Descrierea oferită de editură e suficient de comercială încât mai degrabă să te pună pe fugă. După ce afli ce poate face Franzen cu personajele din Corecții, te gândești că zece ani mai târziu s-a apucat să scrie de foame, de a ajuns să arunce pe piață așa ceva:
Dupa incheierea studiilor, tinara Purity „Pip” Tyler isi vede marile sperante naruindu-se sub apasarea unei existente nesigure. Saraca, derutata in cariera si stingace in relatiile sociale, singurul ei reper este o mama fragila psihic, care traieste izolata, sub un nume fals, refuzind cu incapatinare orice referire la trecut si la tatal lui Pip. Cind i se iveste ocazia sa lucreze pentru Proiectul Raza de Soare, un fel de WikiLeaks specializata in dezvaluirea de secrete cu miza mare, condusa din Bolivia de tulburatorul Andreas Wolf, Pip accepta bucuroasa, ispitita de promisiunea ca-si va regasi tatal.
Si cum ilustrul Wolf, cel autoproclamat „aducator al luminii”, se indragosteste de ea, norocul pare sa-i surida in sfirsit. Curind insa, Pip va descoperi ca e doar un pion intr-o urzeala complicata de secrete si minciuni, tradari si razbunari, iubire, obsesie si moarte.
(sursa)
Dar Franzen are totuși marele talent de a te fura rapid, de a te atrage în visul lui ca într-o gaură de vierme în care locul e atât de strâmt încât nu-ți dă posibilitatea să te detașezi și să-i privești personajele ca la teatru. Nu, el te bagă direct în viețile lor, în sufletele lor, pe sub pielea lor până când sfârșești înfrânt și accepți că de fapt la fel de bine putea fi vorba despre tine în căsnicia aia ratată (toate căsniciile la Franzen sunt ratate, deh, are omul școala vieții), în relația aia sufocantă, în situația aia ciudată, în minciuna aia nevinovată care degenerează în ditamai conflictul și da, tot tu mai poți fi capabil, la orice vârstă, să crezi ca prostul în dragoste, în puritate, și să speri că de data asta va fi altfel. Te identifici cu personajele e puțin spus, te contopești cu ele și devii incapabil să le urăști. Ca și în Corecții, nu ai cum să urăști pe vreunul dintre oamenii din Puritate, pentru că Franzen te face să-i cunoști atât de bine, să înțelegi cum, de ce au ajuns așa, încât e imposibil să-i judeci. Franzen pare că a descoperit rețeta imbatabilă a romanului modern, social realismul și new sincerity, după cum le place criticilor să spună, și acum încearcă să fure entertainmentul de la gura televiziunilor, forțând oamenii să se întoarcă la citit. Din anii 90, când a început el să se bată cu televiziunea pentru atenția publicului, însă, a mai apărut și Internetul, așa că Franzen se folosește de acest nou roman ca să-i ardă o smetie și acestei noi forme de totalitarism în care oamenii intră de bună voie.
În Puritate avem fata împovărată de rolul de unică fiică, crescută de o mamă dusă cu pluta, tarată de lipsa modelului masculin din famile, bâjbâind în căutarea tatălui și a scopului în viață. Avem beizadeaua de familie comunistă est germană, rebel, inteligent și cu sexappeal, care devine simbol al luptei împotriva totalitarismului și portdrapel al transparenței, adevărului și dreptății în lumea modernă, de după căderea cortinei de fier. Avem jurnalista de investigație de modă veche, care reușește profesional să se impună într-o lume a bărbaților, dar eșuează sentimental pe frontul de acasă, în căsnicia ratată și în legătura extraconjugală minată de faptul că iubitul ei nu și-o putea scoate din cap pe fosta nevastă. Avem bărbatul dornic să se transforme și să se unească în cuget și simțiri cu iubirea vieții lui, dar nu reușește decât să-și f.. complet 15 ani din viață într-o căsnicie în care iubirea a fost egală cu ura, iar fericirea, depășită de vinovăție. Avem și femeia care se face responsabilă de nefericirile a cel puțin doi oameni din cartea asta, dar care face toate astea din dragoste. Avem Internetul, această armă cu prea multe tăișuri, care în accepțiunea lui Franzen este mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Avem o lume întreagă care-i cade la picioare simbolului corectitudinii, transparenței și adevărului, fără să știe că până și el are un cadavru îngropat undeva în pământul german, și fără să-i pese de fapt, pentru că la nivel declarativ toți iubim puritatea, adevărul, dreptatea, dar nu suntem capabili să trăim cu ele.
După cum zice Franzen într-un interviu, e inutil să spui că unul dintre personajele lui nu se străduiește suficient de mult să fie bun, pentru că realitatea ne arată că oamenii în general nu se străduiesc suficient niciodată și de asta lumea e cum e. Un fel de cine se simte pur, să arunce primul cu piatra.
Privind înapoi după cele 600 de pagini de „puritate” nu mi-am schimbat impresia inițială de iz comercial, mai ales unele personaje și relațiile dintre ele sunt croite parcă după rețeta Sandra Brown, dar accept că marele talent al lui Franzen este să te facă să uiți de asta, să-i ierți coincidențele telenovelistice de tipul „ăla era tac-su, mă!” și să accepți că de fapt a scris o carte care te-a transpus din viața ta în visul lui. Un vis care seamănă al naibii de bine de fapt cu viața reală, tocmai de aia ți-a plăcut atât de mult să te lăfăi în el.
Nu dau citate din carte pentru că nu am citit-o în format electronic, dar și pentru că mi-e greu să aleg unul anume. Dacă ar fi să fac o ierarhie a personajelor, indiscutabil pe locul 1 o pun pe Leila, jurnalista de modă veche, cu care m-am identificat în atât de multe puncte. Este favorita mea din așa de multe motive încât am ales să culeg un singur fragment din capitolul dedicat ei. Pentru mai mult vă invit să citiți cartea. Merită pentru întreg, nu numai pentru Leila.
Cel mai mare risc profesional în meseria Leilei erau sursele care-i căutau prietenia. Lumea avea un exces de vorbăreți și un deficit de ascultători, și multe dintre sursele ei îi lăsau impresia că ea era primul om care le ascultase cu adevărat. Acestea erau întotdeauna surse de unică folosință, „amatorii” pe care-i cucerea dându-se drept persoana de care aveau ei nevoie. (Se prefăcea și față de profesioniști, angajați ai agențiilor, consilieri ai congresmanilor, dar și ei se foloseau de ea în aceeași măsură.) Mulți dintre colegii ei, chiar și dintre cei care-i erau simpatici, își trădau cu brutalitate sursele și rupeau orice legătură cu ele după aceea, pe principiul că era mai bine să nu suni pe cineva cu care te-ai culcat o dată dacă nu aveai de gând să te mai culci cu el. În jurnalism, ca și în relațiile sexuale, Leila fusese mereu genul care suna. Singurul fel în care putea să accepte actele ei de seducție era să devină într-adevăr, la un anumit nivel, persoana care pretindea că este. Așadar se simțea obligată ca, după ce termina cu sursele, să le răspundă la telefoane și e-mailuri, ba chiar la felicitările de Crăciun.
Folosesc acest prilej ca să vă anunț că vineri, 26 august, de la ora 18.00, ne întâlnim la clubul de carte ca să discutăm despre „Conjurația imbecililor”. La Voila bistro, pe strada general Budișteanu nr.18. Dacă ați citit cartea vă aștept acolo. Dacă nu, nu 😉
buna partea asta cu mailurile de Crpciun..
Sa imi sun librarul >)