Scumpul permis auto internațional și miserupistele noastre autorități

Am aflat întâmplător că dacă vrei să conduci mașina pe drumuri internaționale – altele decât cele europene în care permisul de conducere autohton este valabil – îți trebuie un Permis Internațional de Conducere. Nu e un act inventat de noi, ci de comunitatea internațională a automobiliștilor, consacrat de Convenția asupra Traficului Rutier de la Viena din 1968, semnată și de România printre 150 de state. Conform acestei convenții, autoritățile din statele semnatare sunt abilitate să elibereze aceste permise internaționale care reprezintă de fapt traducerea în mai multe limbi (de la 7 în sus) a datelor din permisul național. Singura condiție pentru eliberarea acestui act este deținerea unui permis de conducere național, adică dovada că știi și ești apt să conduci un autovehicul pe drumurile publice. Firesc ar fi, deci, ca și permisul internațional să fie eliberat tot de Serviciul public comunitar regim permise de conducere și înmatricularea vehiculelor, adică SPCRPCIV.

Așa se întâmplă în alte țări, de exemplu în Germania (unde permisul internațional costă 16.90 euro, valabil 3 ani) sau în Franța (unde e gratis). În SUA, permisul internațional costă 20 de dolari și este eliberat de două dintre asociațiile automobiliștilor (AAA și AATA) fără obligativitatea de a fi membru în vreuna dintre ele. Site-ul Departamentului de stat american trimite oamenii către cele două asociații și avertizează chiar că există oferte înșelătoare pe Internet, mult mai scumpe, cărora nu trebuie să le dai crezare.

În România, același carnet cu câteva foi trase la xerox și capsate în interior costă 850 de lei (193 de euro) și e valabil numai un an. Pentru că este eliberat de ACR (Automobil Clubul Român), entitate privată care condiționează eliberarea acestui permis de înscrierea în selectul club și de plata cotizației pe un an de zile. Nu se știe cât anume costă permisul propriu zis și cât taxa de înscriere și cotizația. Nu ți se spune și oricum nu ai de ales. Nu plătești, nu șofezi.

Forma permisului este stabilită în convenția de la Viena și e la fel în toate statele. Diferă numai numărul de pagini, pentru că în unele țări permisul e tradus în mai mult de 7 limbi. Când te duci să cumperi un astfel de permis ți se scrie în el numele și numărul permisului autohton și se lipește poza. Asta e toată filosofia și „munca” depusă pentru eliberarea acestui permis, de aceea probabil țările normale la cap au înțeles să nu ia pielea de pe om când se duce să-l ceară.

 

Când am aflat de afacerea asta a permisului internațional, am întrebat de ce e la noi așa scump și de ce nu poate fi și la noi eliberat tot de SPCRPCIV, ca în alte state europene. În fond cât de greu o fi să tipărești niște carnete din carton, cu câteva pagini la mijloc, pe care să scrii la mașină un nume și o serie de permis? Și mai ales cât de scump?

Primii întrebați au fost cei de la permise (SPCRPCIV) și cei de la ACR, deși știam că o entitate privată nu are obligația să răspundă. Și nici n-a răspuns, ba chiar m-a admonestat o cucoană care a răspuns la telefonul directoarei generale, căreia îi trimisesem email, că „nu suntem la interogatoriu aici, să vă spun când vine din concediu colegul care se ocupă de emailuri”.

Întrebările adresate celor două entități erau un pic diferite. La ACR am întrebat cum au stabilit prețul ăsta piperat și câte astfel de permise au eliberat anul ăsta, pentru că aflasem dintr-un articol mai vechi că în 2007, când permisul internațional costa doar 500 de lei, numai ACR Dolj eliberase peste 4000 de permise. Evident, între timp am intrat în UE și ne-am conformat noului permis european, ceea ce o fi scăzut un pic cererea de permise internaționale, dar iată că mai sunt români care vor să șofeze și în afara UE, deci tot au nevoie de el.

 

Colegul care se ocupă de emailuri la ACR cred că o fi și acum în concediu, dar așa par a fi și autoritățile. La SPCRPCIV  am întrebat conform cărei legi o entitate privată este abilitată să emită un act oficial, ba chiar să condiționeze eliberarea lui de înscrierea într-o organizație privată, și de ce nu poate și SPCRPCIV să emită permisele astea internaționale, cum fac omoloagele lui din Germania și Franța. Răspunsul a fost așa:

Domnul comisar șef s-a înduplecat când i-am zis că deja cerusem informațiile la ACR și că nefiind o instituție publică, ei nu au obligația să-mi răspundă,  așa că m-a anunțat după câteva săptămâni că mi-a trimis solicitarea către IGPR.

Ce părere are guvernul

În paralel, încurajată de preocuparea constantă a guvernului de a reduce birocrația și a diminua batjocura statului la adresa cetățeanului, am îndrăznit să scriu pe diverse adrese de la Guvern. Începând cu primul ministru, cu niște consilieri de-ai lui de comunicare și continuând niște secretari de stat ocupați cu reforma în administrație, plus ministerului afacerilor interne. Nu-i mai înșir aici pe toți (găsiți adresele de email pe site-ul guvernului, în caz că vă trebuie) că oricum nu mi-a răspuns niciunul. Solicitările au ajuns, însă, pentru că mi-a confirmat asta purtătorul de cuvânt.

Bref, cred că toată presiunea asta a contribuit la impulsionarea IGPR să-mi trimită un răspuns în 11 zile, în loc să mă trimită și ei la ACR. Și din răspuns reiese că au consultat și ei site-ul ACR, pentru că mi-au scris exact ce puteam afla și de acolo: Că activitatea ACR este reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 737 din 26 iunie 1990, că ACR poate emite documente de circulaţie rutieră internaţională, conform Decretului nr. 85/1990. Aceste acte, dacă le căutați pe Internet, nu demonstrează decât că ACR și-a păstrat aceste prerogative trecând cu capul plecat prin diverse regimuri, de la monarhie, supraviețuind în comunism și renăscând cu patrimoniul și atribuțiile de altă dată sub semnăturile restauratoare ale lui Iliescu și Roman, chiar în primele luni ale anului 1990.

Totuși, în răspunsul său IGPR lasă să se înțeleagă că de fapt nici nu ai nevoie de permisul internațional, de vreme ce:

„Permisele de conducere emise de autorităţile române sunt recunoscute de autorităţile  statelor Uniunii Europene şi ale statelor semnatare ale Convenţiei internaţionale privind circulaţia rutieră, încheiată la Viena în anul 1968.”

Și că

Cu privire la permisul de conducere internaţional (PCI), eliberat de către asociaţia Automobil Clubul Român  (ACR), precizăm că acesta reprezintă doar o traducere legalizată în şapte limbi de circulaţie internaţională a permisului de conducere.

Deci, conform IGPR, permisul nostru de conducere, național, ar fi de fapt valabil și  în celelalte state semnatare ale Convenției de la Viena (oare o fi recunoscut de toate cele 150 de state?) și putem deduce de aici că numai dacă vrei neapărat poți să-ți cumperi o traducere legalizată a lui, la preț de speculă, de la ACR, ca atunci când te opresc polițiștii arabi, de exemplu, să înlături barierele lingvistice dintre permisul tău național și ei, prezentându-le și PIC-ul aurit de la ACR.

(În treacăt fie spuns, totuși Convenția de la Viena consacră termenul distinct de „Permis de Conducere Internațional”, și nu „traducerea permisului național”. Iar pe actele respective scrie PCI, nu traducerea PCN.)

Teoria IGPR ar fi normală și valabilă dacă nesimțirea ACR nu ar atinge cote atât de mari. Ca să continuăm comparația tot cu Germania, unde desigur salariile sunt mai mari, asigurările auto sunt mai mari și numărul de km de autostradă sunt un pic mai mulți decât la noi, vă mai spun că ACR-ul nemților – denumit ADAC – are următoarele prețuri anuale pentru calitatea de membru: 49 de euro pachetul de bază și 84 de euro pachetul premium. De banii ăștia beneficiezi de:
– asistență în caz de pană și de accident în toată Europa
– repatrierea mașinii de oriunde din lume
– cheltuielile de deplasare, de livrare a pieselor de schimb, decontarea întoarcerii acasă cu altceva decât mașina ta avariată etc.

Cum poate ADAC-ul german să asigure toate serviciile astea cu numai 84 de euro anual, și nu reușește să facă ACR-ul cu 193 de euro anual e o enigmă pe care, desigur, nu o putem noi elucida. Dar nici nu pare că vrea altcineva s-o facă. Pentru că până la urmă e vorba de serviciile oferite de un privat, pe o piață liberă. Doar că statul român își lasă cetățenii la mâna acestui privat șnapan, nedându-le alternativă.

Știu că mizeria permisului internațional este un soi de bomboană pe coliva birocrației românești și că nu de asta stă guvernarea în drum acum. Dar mă așteptam, în naivitatea mea, că guvernul tehnocrat bine intenționat va folosi prilejul ăsta – că poate nu știa de existența acestei măgării – ca să îndrepte situația. Nu a făcut-o, ci a căutat doar să se acopere cu explicații penibile. Fraier să fie președintele ACR – un anume domn Constantin Niculescu, fost parlamentar PSD până în 2004, acuzat de propriii colegi că a devalizat patrimoniul ACR în folosul propriu și chiar anchetat pentru  ceva fals la un moment dat, prin 2012 – să nu profite de intangibilitatea sa și să ceară și pielea de pe omul care ajunge la mâna lui.

Altfel, dacă vă trebuie o traducere legalizată a permisului auto puteți să mergeți la orice birou de traduceri și să-l obțineți în arabă sau chineză cu maxim 100 de lei. Traducerea în orice altă limbă e la juma de preț.

Tags: ACR, Automobil Clubul Român, Constantin Niculescu ACR, permis de conducere, permis de conducere internațional, Serviciul public comunitar regim permise de conducere și înmatricularea vehiculelor, SPCRPCIV