Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

„În ziua de 20.05.78, la trenul rapid înternațional 23 care a ieșit din R.S.R la orele 6.20, echipa de control formată din lt.maj Munteanu Gheorghe și lucrătorul vamal Bulboacă Ioan, cu ocazia controlului executat la cetățeana română Vonica Natalia, născută la 03.09.1905, domiciliată în București (…) posesoare a pașaportului nr… cu viză simplă  nr. … din 23.03.1978 valabilă până la 30.09.78 pentru Franța, a descoperit o scrisoare în plic închis, pe care declară că a primit-o în cursul zilei de ieri, 19.05.78 de la prof. Nițulescu Ion domiciliat în București (…) pentru a o duce în Paris numitului Eugen Ionescu.

Din conținutul acestei scrieri rezultă că prof. Nițulescu Ion aduce injurii și insulte la adresa conducerii statului nostru. Anexez alăturat plicul cu scrisoarea în cauză.”

Conținutul scrisorii:

Scrisoarea nu a mai ajuns niciodată la destinatar, iar autorul ei avea să mai trăiască doar câteva luni după asta. La 18 noiembrie 1978 a fost găsit mort în casa din satul natal, Baia de Fier, județul Gorj. Avea 64 de ani și abia ieșise la pensie. Povestea lui este publicată azi de una dintre fiicele lui, doctorița Doina Nițulescu, după ce a reușit să-i studieze dosarul de la Securitate și a recuperat câte ceva din manuscrisele confiscate de la tatăl ei. A rezultat o carte de peste 600 de pagini care cuprinde autobiografia profesorului, atâta cât apucase să și-o scrie, și mii de delațiuni despre el, făcute la Securitate de rude, colegi de serviciu și prieteni, între 1960 și 1978. În total sunt 16 „surse” înșirate la finalul cărții, după numele lor de cod, din care nici jumătate nu sunt deconspirate oficial și probabil nici nu vor mai fi. Fiica profesorului spune că a reușit să-și dea seama din împrejurările descrise în diversele turnătorii despre ce cunoscuți ar fi vorba. Așa a descoperit că la Baia de Fier Ion Nițulescu fusese turnat, printre alții, de un văr, iar sursa cea mai longevivă și care furniza cele mai elaborate delațiuni era cel mai bun prieten al profesorului, el însuși profesor și coleg de serviciu timp de 20 de ani pe la toate liceele la care predase Nițulescu.

Doina crede că toți cei care l-au turnat pe tatăl ei sunt morți acum, dar demersul ei de a publica tot dosarul nu e despre răzbunare sau dreptate – prea târziu pentru ambele – ci pentru ca povestea asta să fie cunoscută. Întâmplător, după ce a publicat cartea, fiica profesorului a descoperit și că unul dintre securiștii care a gestionat timp de aproape 20 de ani dosarul tatălui ei trăiește azi chiar în Baia de Fier. Căpitanul Iosif Neghirlă a intrat în viața profesorului Ion Nițulescu la începutul anilor 60, semnând rezoluții pe diversele delațiuni despre profesor, și și-a încheiat rolul în 1978, semnând fila de închidere a dosarului la moartea lui Nițulescu, atunci când deja avea grad de colonel. Gradele pe umărul securistului par a fi de altfel singurele câștiguri din acest dosar absurd.

Casa din Baia de Fier a colonelului Neghirlă

După ce i-a citit numele în dosarul de la CNSAS, Doina Nițulescu l-a descoperit pe Iosif Neghirlă acasă, pe ulița satului. Ea spune că oamenii din sat știu că Neghirlă a fost securist, de altfel nici el nu se ascunde, dar acum trece drept un pensionar oarecare.

Profesorul

Povestea lui Ion Nițulescu începe în 1914 în satul Baia de Fier în care trăiește doar cu mama, tata fiind plecat la război. Paginile autobiografice recuperate de la Securitate sunt o introducere bucolică și duioasă în lumea săracă lipită a sodolenilor din valea Oltețului, care trăiau de azi pe mâine din vânzarea de șițe – bucăți din lemn cu care se acopereau casele. Venirea tatălui de la război, cu o conservă cu carne de cal pe care o varsă într-o strachină și-și invită copilul și nevasta s-o mănânce, e o scenă înduioșătoare în amintirea puștiului de câțiva ani. Urmează primii ani de școală, peripețiile de la stână din anii 20, apoi plecarea la București la Seminarul teologic, o dorință a părinților, căreia copilul nu îndrăznește să i se opună.

În 1939, asasinarea premierului Armand Călinescu, apoi uciderea celor nouă legionari considerați vinovați de moartea premierului, îl îngrozesc pe Ion Nițulescu, student la Teologie și la Drept la București. „

Am detestat uciderea lui Armand Călinescu ca mijloc de acaparare a puterii politice. Am detestat însă și împușcarea fără judecată a celor nouă legionari. Eram student al unei facultăți juridice, în care învățasem că în societatea umană dreptul trebuie să primeze întotdeauna asupra forței. (…) Dacă legionarii nu vor capitula ca urmare a uciderii celor 9, îmi dădeam seama că numărul morților va crește de ambele părți ostile. De o parte regele Carol al II-lea cu oamenii lui, iar pe de altă parte legionarii cu metodele și mentalitatea lor. Eram îngrozit de viitor, deși nu aparțineam vreunei tabere” – scrie Ion Nițulescu în autobiografia lui.

Ulterior, în dosarul securității găsim și o explicație detaliată dată de profesor, despre „dezvrăjirea” de Coneliu Codreanu, liderul legionarilor. Nițulescu participase de curiozitate la o conferință în care Codreanu avea să spună că pedeapsa cu moartea pe care voiau s-o aplice legionarii nu contravenea deloc doctrinei creștine. Nițulescu s-a declarat dezamăgit de lipsa de elocvență a liderului legionar:

În 1942 se căsătorește și revine ca preot în satul natal, unde rămâne mai mult de trei ani, timp în care construiește  capela din Grui și cimitirul.

Între timp, având licență și în drept, dă un examen de admitere în învățământ și se clasează al 9-lea pe țară, poziție ce-i permite să devină profesor de drept și economie politică la un liceu comercial din Târgu Jiu, apoi la Timișoara și în final la București, la fostul Liceul economic numărul 3.

În 1950 este reținut pentru câteva luni și cercetat în legătură cu acuzațiile ce i se aduc unui vechi prieten de școală, Gheorghe Lăzăroiu, care cochetase cu legionarii și cu care Nițulescu purtase o corespondență în tinerețe. Este găsit nevinovat și revine în învățământ. În 1952 este arestat din nou, de data asta pentru opt luni, anchetat pentru aceleași acuzații. Absolvit din nou, se mută la București. Până în 1962 Securitatea încearcă să-l racoleze ca informator, pentru că pe perioadele în care fusese anchetat pentru presupusele legături legionare avusese și caracterizări elogioase ca profesor, din partea unor surse.

„Din punct de vedere profesional e bine pregătit, a predat economie politică și cunoștințe de drept, cu rezultate bune a obținut definitivatul și gradele, e autor a două manuale de drept pentru elevi și a monografiei Băii de Fier. În 1968  a făcut demersuri ca să fie lector la catedra de drept la ASE dar nu i s-a aprobat pentru că nu avea titlul științific corespunzător (nu avea doctoratul pentru că nu accepta să devină membru de partid -n.m.). – scrie în dosarul de la securitate

Dar Nițulescu nu acceptă să fie informator, așa cum nu acceptase să intre nici în partid – de aia nu avusese voie să-și facă doctoratul ca să poată accede în corpul profesorilor universitari. Iar de atunci începe să fie „lucrat” informativ de un aparat monstruos de anchetă, format din securiști, milițieni, informatori.

I se reiau la puricat vechile acuzații, este urmărit și suspectat pentru că în mod nejustificat face vizite prea dese de la București în satul natal, unde – raportează sursele – se întâlnește cu diverși oameni și discută politică. Una dintre surse – văr cu Nițulescu (sursa Niță) – raportează chiar că știe că profesorul are aur ascuns în sat, că are legături cu legionari din alte țări, că e plătit de un serviciu de spionaj străin. Asta e atât de gogonată încât nici securiștii nu o cred și-i pun în vedere sursei să-și revizuiască minciunile.

Motivul pentru care profesorul făcea atâtea vizite în Baia de Fier era faptul că lucra la o monografie a satului, pe care a și publicat-o câțiva ani mai târziu, după șase ani de lucru:

Timp de aproape șase ani am lucrat la carte, timp în care am cercetat lucrări de specialitate, manuscrise și documente vechi aflate în biblioteca Academiei Române și în Arhivele statului din București, am vizitat muzee și exponate arheologice și etnografice, am cercetat grote, am urcat Munții Parângului din nordul satului, am străbătut văile râurilor Oltețu și Galbenu până la izvoarele lor, am cercetat arhive aflate în păstrarea instituțiilor sătești, am purtat numeroase convorbiri cu locuitorii vârstnici ai satului, am analizat numeroase forme de manifestări individuale și colective ale oamenilor din localitate. Conținutul monografiei constituie o sinteză a trecutului și a formelor principale de manifestare prezentă a locuitorilor ce-și duc viața în Baia de fier, viață al cărei fir are un capăt prins în trecutul milenar al geto-dacilor, care i-au precedat pe aceste meleaguri, iar celălalt capăt până în prezent.” scria Nițulescu în monografia satului său.

Un idealist…

Din delațiunile surselor, în cei 28 ani de urmărire, reiese un portret interesant al profesorului, un om trăindu-și deceniile 4, 5 și 6 ale vieții, integru, bine pregătit, preocupat de lumea în care trăiește și de mersul societății, care vede realitățile comunismului prin ochii unui economist și jurist care nu poate fi păcălit de planul cincinal și raportările entuziaste la hectar. În ciuda tuturor problemelor pe care le are, Nițulescu rămâne până la capăt un idealist care se încăpățânează să creadă că lumea poate fi mai bună dacă îi spui unde greșește. Dar comuniștii și securiștii nu greșeau niciodată.

Comuniștii au criticat și critică mereu partidele din trecut, fie liberali, țărăniști, legionari, dar dacă stai să te gândești s-a îmbunătățit situația azi, sub aspectul noțiunii de etică, echitate și dreptate? Eu pot dovedi că nu. Azi dacă ai aceste lucruri, riști să fii lăsat muritor de foame. Risipa, furturile, jaful caracterizează societatea de azi, nu calitatea muncii. Dacă aceștia sunt oamenii pe care se bazează Ceaușescu, pe farsori, plagiatori, pe profitori, este dureros ținând seama de sarcinile care sunt în fața acestui popor. Mi-e scârbă de asemenea oameni care fără muncă vor să-și creieze platforma, să pozeze în fața șefilor în vedere promovării în funcție. ” Scria informatorul Androvici (cel mai bun prieten al profesorului) că ar fi spus Nițulescu.

Sau:

Sunt oameni care când scriu sau vorbeesc îl tămâiază pe președinte. Ascultă numai ce vorbesc la televiziune la orele când se dau telejurnalele. Eu personal consider că aceste manifestări nu sunt bune. Cred că dacă toate activitățile președintelui ar fi prezentate într-o formă naturală, normală, fără fraze bombastice, omenirea, poporul, ar vedea cu totul altfel realitatea, adică ar aprecia și mai mult toată activitatea statului și într-un mod deschis”.

…și un element dușmănos din convingere

În 1970, Nițulescu e avertizat pentru prima dată – chemat la securitate – din cauza poziției „ostile și dușmănoase față de regimul nostru social politic”. După avertizare devine mai reținut, vorbește numai față de cunoscuții în care avea încredere, deși în continuare, la școală, îi place să îi pună în încurcătură pe secretarii de partid cu întrebări de genul „cum se face că noi apelăm la realizările științifice din țările capitaliste, la sprijinul acestora pentru dezvoltarea țării noastre? Care este cauza? Nimeni nu a putut să-mi dea o explicație, ceea ce a scos în evidență superficialitatea pregătirii profesorilor pentru învățământul de partid. Ei învață mecanic ce scrie în documentele de partid fără a înțelege ceea ce spun, fără a trece prin filtrul raționamentului ceea ce își însușesc. Oare cu aceștia vom realiza noi societatea socialistă multilateral dezvoltată?”.

Este supravegheat la București și la Baia de fier de numeroși informatori, milițianul din sat și un maior de la Târgu Jiu trec mereu prin fața casei când e el acolo – i se plânge profesorul lui Androvici, sursa cea mai perfidă din dosar.

„Te rog să mai vii pe la mine, numai în dumneata am încredere, sunteți singurul care-mi susțineți moralul, toți ceilalți m-au părăsit, nici măcar telefon nu-mi dau….te-aș ruga să nu mă renegi și dumneata pentru firea mea, ci să vii chiar mai des pentru a sta de vorbă, fiindcă ești singurul care-mi dai sfaturi bune și ai fost mereu alături de mine, chiar și în aceste momente grele prin care trec și care nu se știe dacă nu-mi vor afecta libertatea, căci sănătatea oricum e grav șubrezită, inima, inima…”

Despre noțiunea de dreptate în perioada de după 1944 până azi

Pe la mijlocul anilor 70 devine aproape de notorietate în rândul securiștilor faptul că Nițulescu își scrie memoriile în care critică regimul. De altfel profesorul nici nu se ascunde, când e întrebat de colegi, la școală, ce face, răspunde că-și scrie memoriile, pe care are de gând să le lase moștenire copiilor săi, ca să afle și generațiile care vor veni după căderea comunismului despre cum s-a trăit în comunism. Pe măsură ce titlul lucrării – „Despre noțiunea de dreptate în perioada de după 1944 până azi” – apare în tot mai multe rapoarte de la surse, securiștii cer insistent confiscarea „lucrării dușmănoase de sertar”, iar în unele rezoluții puse pe rapoarte se scrie că aceste scrieri nu trebuie să ajungă la Ceaușescu.

Nu se știe exact ce conținea lucrarea și în ce proporție fusese elaborată la momentul confiscării, în 1977, când pretextul pentru percheziție au fost de fapt cei câțiva firfirei turcești (încadrați la deținere de valută) găsiți în casă. Dar chiar și fără acel manuscris, despre noțiunea de dreptate în comunism vorbeau suficient declarațiile făcute cu franchețe de profesor în orice împrejurare, declarații care erau reproduse mai mult sau mai puțin fidel de turnătorii săi:

Nițulescu Ion pretinde că lucrarea sa are menirea ca în viitor, când România se va elibera de sclavia pe care i-a impus-o dictatura comunistă oamenii care vor căuta să descifreze actualele condiții de învățătură, educație și muncă în societatea comunistă, să se cutremure de genocidul intelectual exercitat prin toate mijloacele de propagandă, incluziv prin activitatea de instruire și educație, de către cea mai cruntă dictatură impusă vreodată poporului român. Orele de dirigenție sunt veritabile ședințe de infuzie comunistă, ele devenind cel mai dureros calvar pentru profesorii școlii românești. Profesorii au calitatea de sclavi și sub biciul amenințător al dictaturii comuniste sunt obligați să debitez de la catedră minciuni, falsuri și gogomănii.

Susnumitul Nițulescu Ion dă dovadă de subiectivism și rea credință în prezentarea unor realități social politice, pretinde că în RS România nu ar exista libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, că ar fi suprimate libertățile fundamentale ale omului, se aplică măsuri draconice de coexercițiune împotriva poporului se extirpă din fașă toate năzuințele spre libertate și demnitate umană,  că poporul român supraviețuiește în condițiile unui regim de închisoare, frică și pauperizare economică, lipsindu-i doar hainele vărgate, pentru nu arăta că sunt captivii unei uriașe închisori.”

Despre cazul unui tânăr cercetător de la Institutul Central pentru Informatică, care este exclus din UTC și i se interzice să facă doctoratul pe motiv că taică-su ar fi fost legionar, profesorul Nițulescu se revoltă față de prietenul lui, sursa Androvici:

Cu ce este vinovat acest cadru tânăr, excelent, din toate punctele de vedere, care era atașat de partid, și care putea să contribuie constructiv la construirea comunismului? Așa se pierd cadrele foarte bune care apar rar. Cum este posibil să fie acuzat că știa că tatăl său a simpatizat cu legionarii, când el s-a născut în 1948 (după 6 ani), iar tatăl lui era conștient că dacă declară aceasta avea să sufere copilul, care era crescut ca un cadru corect și cinstit?”

Despre lipsurile alimentare din România și o vizită amuzantă în Turcia, în 1969:

În ceea ce privește masa țin să precizez că a fost mizerabilă în Turcia, din punct de vedere cantitativ. Adică ne-au hrănit la limita minimă. În schimb în Bulgaria puteau să mănânce 2 persoane din porțiile date. Toată lumea a comentat și a ajuns la concluzia că și sub această formă regimul comunist vrea să facă propagandă lagărului.  (…) Interesându-mă la restaurant de ce nu se dă mai multă mâncare, ni s-a răspuns: pentru banii care ni se dau atât vă dăm. Gramajul a fost stabilit de delegatul ONT. În Turcia am vizitat piețele de legume și zarzavat. Mărturisesc cinstit că mi-e rușine de ceea ce este la noi. Toate produsele la ei erau prezentate sub o formă (mărime, calitate, curățenie etc) cum la noi nu s-au mai văzut din anul 1944. Nu am văzut cozi. Erau toate felurile de legume, zarzavat, vânzătorii au o ținută ireproșabilă, ceea ce de asemenea la noi nu se întâlnește. În rest am văzut locuri care merită să le vezi, indiferent din ce parte ai venit, însă nu în sensul de a rămâne în acea țară, unde după informațiile căpătate românii nu găsesc situația visată.

Nițulescu continuă să fie el însuși în toate rapoartele securității. Nu se abține să-și spună părerea sinceră despre mersul lucrurilor în comunism, despre creșterea prețurilor, necorelarea salariilor și pensiilor cu piața, lipsurile de tot felul, ascensiunile politice ale unor nulități și discrepanța tot mai vizibilă între vârfurile politice și realitățile de la firul ierbii, atât din societatea bucureșteană cât și din aia de la țară, de la Baia de Fier.

„Din studierea lucrărilor confiscate de la profesorul Nițulescu, rezultă că autorul se situează pe o poziție anticomunistă, aducând grave manifestări la adresa orânduirii socialiste din țara noastră, manifestându-și totodată dorința schimbării regimului din RSR România. Pentru aceste fapte, la 17 iunie 1977 am fost invitat a sediul organelor securității și anchetat” – se arată într-o notă redactată de securitate.

Profesorul recunoaște într-una dintre declarații, că:

În acest jurnal mi-am exprimat convingerile politice intime, convigeri fără echivoc ostile actualului regim. Recunosc că în conținutul jurnalului am adus aprecieri ostile la adresa orânduirii socialiste din țara noastră și mi-am exprimat sentimentele de antipatie pe care le port împtriva comunismului. recunosc că mi-am exprimat speranța în schimbarea actualului regim”.

Profesorul era nemulțumit și că de mai bine de 20 de ani încerca să-și recapete casa din Baia de Fier, naționalizată și transformată în sediu poștal. El face tot felul de memorii, demersuri, reclamații, dar fără succes, deși nu încetează să spere că se va retrage acolo la pensie, ca să fie liniștit.

La un moment dat un securist recomandă într-un raport „să se intervină pe linie de inspectorat județean Gorj să i se dea casa înapoi, ocupată de Poștă, pentru că dacă s-ar stabili acolo ar fi izolat și mai ușor de supravegheat, mai puțin periculos”. Nu se acceptă propunerea. În mai 1978 îi este interceptată scrisoarea pe care încerca să i-o trimită lui Eugen Ionescu la Paris și de aici nu mai există întoarcere. Este chemat la securitate, anchetat, sâcâit.

Întors de la anchetă, profesorul notează în memoriile sale:

S-au năpustit asupra mea cu o fercoitate demnă de animalele sălbatice, cu interogatorii inteminabile, urmăriri, hărțuieli, chemări de nenumărate ori la Securitate pentru declarații”.

Ultimele luni se derulează rapid, cu o internare la spital, apoi altă chemare la anchetă și după ultima vizită pe „scaunul special” de la Securitate pleacă la Baia de Fier unde moare subit, într-o noapte. A doua zi după înmormântare, colonelul Neghirlă semnează nota finală a dosarului lui Nițulescu:

Întrucât cel în cauză la data de 17/18 nov.1978 a decedat în com. Baia de Fier unde a și fost înmormântat în ziua de 21 nov. 1978, propunem închiderea dosarului de urmărire informativă, clasarea materialului la CID cu menținerea elementului în cartoteca general documentară.

Securitatea i-a făcut viața imposibilă profesorului Nițulescu. Cu ajutorul „prietenilor” lui, ce-i drept, dar asta nu e o noutate. Mormanul ăsta de hârtii, de o inutilitate criminală, și pentru care am plătit toți, ba încă mai plătim (dacă judecăm după pensia colonelului Neghirlă) vorbește probabil despre noțiunea de dreptate în sistemul comunist mai mult decât ar fi reușit Ion Nițulescu să o scrie, dacă ar fi fost lăsat s-o facă. Viața lui, compusă ca un puzzle din minciunile sau adevărurile turnate de prieteni, este după mine cel mai frumos omagiu adus de un copil, părintelui său. Pentru că citindu-le pe toate ajungi să-l apreciezi pe omul ăsta. Din păcate cartea scoasă de Doina Nițulescu nu poate fi cumpărată, fiind tipărită doar în câteva exemplare de protocol.

Etichete: arhiva CNSAS, Baia de Fier, colonel Iosif Neghirlă, comunism, delațiune, Doina Nițulescu, dosar securitate, Ion Nițulescu, securitate, slider, succesuri, turnător securitate, urmărit de securitate, viața în comunism