„În ziua de 20.05.78, la trenul rapid înternațional 23 care a ieșit din R.S.R la orele 6.20, echipa de control formată din lt.maj Munteanu Gheorghe și lucrătorul vamal Bulboacă Ioan, cu ocazia controlului executat la cetățeana română Vonica Natalia, născută la 03.09.1905, domiciliată în București (…) posesoare a pașaportului nr… cu viză simplă nr. … din 23.03.1978 valabilă până la 30.09.78 pentru Franța, a descoperit o scrisoare în plic închis, pe care declară că a primit-o în cursul zilei de ieri, 19.05.78 de la prof. Nițulescu Ion domiciliat în București (…) pentru a o duce în Paris numitului Eugen Ionescu.
Din conținutul acestei scrieri rezultă că prof. Nițulescu Ion aduce injurii și insulte la adresa conducerii statului nostru. Anexez alăturat plicul cu scrisoarea în cauză.”
Conținutul scrisorii:
Scrisoarea nu a mai ajuns niciodată la destinatar, iar autorul ei avea să mai trăiască doar câteva luni după asta. La 18 noiembrie 1978 a fost găsit mort în casa din satul natal, Baia de Fier, județul Gorj. Avea 64 de ani și abia ieșise la pensie. Povestea lui este publicată azi de una dintre fiicele lui, doctorița Doina Nițulescu, după ce a reușit să-i studieze dosarul de la Securitate și a recuperat câte ceva din manuscrisele confiscate de la tatăl ei. A rezultat o carte de peste 600 de pagini care cuprinde autobiografia profesorului, atâta cât apucase să și-o scrie, și mii de delațiuni despre el, făcute la Securitate de rude, colegi de serviciu și prieteni, între 1960 și 1978. În total sunt 16 „surse” înșirate la finalul cărții, după numele lor de cod, din care nici jumătate nu sunt deconspirate oficial și probabil nici nu vor mai fi. Fiica profesorului spune că a reușit să-și dea seama din împrejurările descrise în diversele turnătorii despre ce cunoscuți ar fi vorba. Așa a descoperit că la Baia de Fier Ion Nițulescu fusese turnat, printre alții, de un văr, iar sursa cea mai longevivă și care furniza cele mai elaborate delațiuni era cel mai bun prieten al profesorului, el însuși profesor și coleg de serviciu timp de 20 de ani pe la toate liceele la care predase Nițulescu.
Doina crede că toți cei care l-au turnat pe tatăl ei sunt morți acum, dar demersul ei de a publica tot dosarul nu e despre răzbunare sau dreptate – prea târziu pentru ambele – ci pentru ca povestea asta să fie cunoscută. Întâmplător, după ce a publicat cartea, fiica profesorului a descoperit și că unul dintre securiștii care a gestionat timp de aproape 20 de ani dosarul tatălui ei trăiește azi chiar în Baia de Fier. Căpitanul Iosif Neghirlă a intrat în viața profesorului Ion Nițulescu la începutul anilor 60, semnând rezoluții pe diversele delațiuni despre profesor, și și-a încheiat rolul în 1978, semnând fila de închidere a dosarului la moartea lui Nițulescu, atunci când deja avea grad de colonel. Gradele pe umărul securistului par a fi de altfel singurele câștiguri din acest dosar absurd.
Casa din Baia de Fier a colonelului Neghirlă
După ce i-a citit numele în dosarul de la CNSAS, Doina Nițulescu l-a descoperit pe Iosif Neghirlă acasă, pe ulița satului. Ea spune că oamenii din sat știu că Neghirlă a fost securist, de altfel nici el nu se ascunde, dar acum trece drept un pensionar oarecare.
Profesorul
Povestea lui Ion Nițulescu începe în 1914 în satul Baia de Fier în care trăiește doar cu mama, tata fiind plecat la război. Paginile autobiografice recuperate de la Securitate sunt o introducere bucolică și duioasă în lumea săracă lipită a sodolenilor din valea Oltețului, care trăiau de azi pe mâine din vânzarea de șițe – bucăți din lemn cu care se acopereau casele. Venirea tatălui de la război, cu o conservă cu carne de cal pe care o varsă într-o strachină și-și invită copilul și nevasta s-o mănânce, e o scenă înduioșătoare în amintirea puștiului de câțiva ani. Urmează primii ani de școală, peripețiile de la stână din anii 20, apoi plecarea la București la Seminarul teologic, o dorință a părinților, căreia copilul nu îndrăznește să i se opună.
În 1939, asasinarea premierului Armand Călinescu, apoi uciderea celor nouă legionari considerați vinovați de moartea premierului, îl îngrozesc pe Ion Nițulescu, student la Teologie și la Drept la București. „
Am detestat uciderea lui Armand Călinescu ca mijloc de acaparare a puterii politice. Am detestat însă și împușcarea fără judecată a celor nouă legionari. Eram student al unei facultăți juridice, în care învățasem că în societatea umană dreptul trebuie să primeze întotdeauna asupra forței. (…) Dacă legionarii nu vor capitula ca urmare a uciderii celor 9, îmi dădeam seama că numărul morților va crește de ambele părți ostile. De o parte regele Carol al II-lea cu oamenii lui, iar pe de altă parte legionarii cu metodele și mentalitatea lor. Eram îngrozit de viitor, deși nu aparțineam vreunei tabere” – scrie Ion Nițulescu în autobiografia lui.
Ulterior, în dosarul securității găsim și o explicație detaliată dată de profesor, despre „dezvrăjirea” de Coneliu Codreanu, liderul legionarilor. Nițulescu participase de curiozitate la o conferință în care Codreanu avea să spună că pedeapsa cu moartea pe care voiau s-o aplice legionarii nu contravenea deloc doctrinei creștine. Nițulescu s-a declarat dezamăgit de lipsa de elocvență a liderului legionar:
În 1942 se căsătorește și revine ca preot în satul natal, unde rămâne mai mult de trei ani, timp în care construiește capela din Grui și cimitirul.
Între timp, având licență și în drept, dă un examen de admitere în învățământ și se clasează al 9-lea pe țară, poziție ce-i permite să devină profesor de drept și economie politică la un liceu comercial din Târgu Jiu, apoi la Timișoara și în final la București, la fostul Liceul economic numărul 3.
În 1950 este reținut pentru câteva luni și cercetat în legătură cu acuzațiile ce i se aduc unui vechi prieten de școală, Gheorghe Lăzăroiu, care cochetase cu legionarii și cu care Nițulescu purtase o corespondență în tinerețe. Este găsit nevinovat și revine în învățământ. În 1952 este arestat din nou, de data asta pentru opt luni, anchetat pentru aceleași acuzații. Absolvit din nou, se mută la București. Până în 1962 Securitatea încearcă să-l racoleze ca informator, pentru că pe perioadele în care fusese anchetat pentru presupusele legături legionare avusese și caracterizări elogioase ca profesor, din partea unor surse.
„Din punct de vedere profesional e bine pregătit, a predat economie politică și cunoștințe de drept, cu rezultate bune a obținut definitivatul și gradele, e autor a două manuale de drept pentru elevi și a monografiei Băii de Fier. În 1968 a făcut demersuri ca să fie lector la catedra de drept la ASE dar nu i s-a aprobat pentru că nu avea titlul științific corespunzător (nu avea doctoratul pentru că nu accepta să devină membru de partid -n.m.). – scrie în dosarul de la securitate
Dar Nițulescu nu acceptă să fie informator, așa cum nu acceptase să intre nici în partid – de aia nu avusese voie să-și facă doctoratul ca să poată accede în corpul profesorilor universitari. Iar de atunci începe să fie „lucrat” informativ de un aparat monstruos de anchetă, format din securiști, milițieni, informatori.
I se reiau la puricat vechile acuzații, este urmărit și suspectat pentru că în mod nejustificat face vizite prea dese de la București în satul natal, unde – raportează sursele – se întâlnește cu diverși oameni și discută politică. Una dintre surse – văr cu Nițulescu (sursa Niță) – raportează chiar că știe că profesorul are aur ascuns în sat, că are legături cu legionari din alte țări, că e plătit de un serviciu de spionaj străin. Asta e atât de gogonată încât nici securiștii nu o cred și-i pun în vedere sursei să-și revizuiască minciunile.
Motivul pentru care profesorul făcea atâtea vizite în Baia de Fier era faptul că lucra la o monografie a satului, pe care a și publicat-o câțiva ani mai târziu, după șase ani de lucru:
Timp de aproape șase ani am lucrat la carte, timp în care am cercetat lucrări de specialitate, manuscrise și documente vechi aflate în biblioteca Academiei Române și în Arhivele statului din București, am vizitat muzee și exponate arheologice și etnografice, am cercetat grote, am urcat Munții Parângului din nordul satului, am străbătut văile râurilor Oltețu și Galbenu până la izvoarele lor, am cercetat arhive aflate în păstrarea instituțiilor sătești, am purtat numeroase convorbiri cu locuitorii vârstnici ai satului, am analizat numeroase forme de manifestări individuale și colective ale oamenilor din localitate. Conținutul monografiei constituie o sinteză a trecutului și a formelor principale de manifestare prezentă a locuitorilor ce-și duc viața în Baia de fier, viață al cărei fir are un capăt prins în trecutul milenar al geto-dacilor, care i-au precedat pe aceste meleaguri, iar celălalt capăt până în prezent.” scria Nițulescu în monografia satului său.
Un idealist…
Din delațiunile surselor, în cei 28 ani de urmărire, reiese un portret interesant al profesorului, un om trăindu-și deceniile 4, 5 și 6 ale vieții, integru, bine pregătit, preocupat de lumea în care trăiește și de mersul societății, care vede realitățile comunismului prin ochii unui economist și jurist care nu poate fi păcălit de planul cincinal și raportările entuziaste la hectar. În ciuda tuturor problemelor pe care le are, Nițulescu rămâne până la capăt un idealist care se încăpățânează să creadă că lumea poate fi mai bună dacă îi spui unde greșește. Dar comuniștii și securiștii nu greșeau niciodată.
Comuniștii au criticat și critică mereu partidele din trecut, fie liberali, țărăniști, legionari, dar dacă stai să te gândești s-a îmbunătățit situația azi, sub aspectul noțiunii de etică, echitate și dreptate? Eu pot dovedi că nu. Azi dacă ai aceste lucruri, riști să fii lăsat muritor de foame. Risipa, furturile, jaful caracterizează societatea de azi, nu calitatea muncii. Dacă aceștia sunt oamenii pe care se bazează Ceaușescu, pe farsori, plagiatori, pe profitori, este dureros ținând seama de sarcinile care sunt în fața acestui popor. Mi-e scârbă de asemenea oameni care fără muncă vor să-și creieze platforma, să pozeze în fața șefilor în vedere promovării în funcție. ” Scria informatorul Androvici (cel mai bun prieten al profesorului) că ar fi spus Nițulescu.
Sau:
Sunt oameni care când scriu sau vorbe