Vaticanul de la București

În vechea clădire a adunării – ce se ridica pe acest loc – s-au desfășurat sub presiunea poporului lucrările adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești, înfăptuind pe această cale Unirea

Așa scrie azi pe o placă din marmură lipită pe Palatul Patriarhiei, fosta clădire a Marii Adunări Naționale și, pentru scurt timp, a Camerei Deputaților. După 1989 acolo nu a mai funcționat parlamentul românesc decât vreo șase ani. Apoi Guvernul Văcăroiu a dat de pomană clădirea de 17.000 de mp Bisericii Ortodoxe, ca să aibă și ea unde să-și țină trustul de presă (conform Ziarului Lumina, în clădirea cu valoare istorică au sediu azi postul TV și radio Trinitas, agenția de știri Basilica… printre altele). Nu știm care altele, că acum clădirea nu mai e publică, e privată, și deci nu se vizitează. La fel și parcul din jurul clădirii, inaccesibil și el publicului. În plus, ca să fie clar proprietarul, pe frontispiciul clădirii, în spatele coloanelor au fost aplicate și niște picturi religioase. O ironică răzbunare a bisericii pe locul în care a devenit domnitor al țării acela care i-a secularizat averile.

 

Dacă azi ar mai avea poporul ceva presiune, ca la 1859, n-ar putea să și-o exercite decât până la barierele montate de jur împrejur, la baza Dealului Patriarhiei, păzite de jandarmi (conform unei hotărâri a Guvernului Tăriceanu, din 2005, și asta e tot o stipendie de la stat). Dealul Patriarhiei, Palatul Patriarhiei, Catedrala mitropolitană și la un loc cu ele câteva blocuri construite de Ceaușescu (cel puțin unul dintre ele este deja ocupat tot de biserică) și case vechi, boierești, dinainte de vreme, au fost astfel incluse în ceea ce se vrea, probabil, un fel de Vatican românesc. Pe partea celalată a dealului, spre 11 Iunie, se ascunde tot în spatele unui zid înalt reședința patriarhului, opulentă și intangibilă. Probabil că dacă n-ar fi nevoie ca poporul să-și dea obolul în cutia milei din Catedrala mitropolitană, întreaga zonă ar fi interzisă cu desăvârșire vulgului.

 

 

Am constatat asta pentru prima dată astăzi, trecând prin zonă. Poți să intri pe jos, dar fiindcă zona nu abundă de trecători sau turiști ești atent scanat de câțiva ochi vigilenți ai păzitorilor bisericii, postați securistic în diverse puncte. Te privesc suspicioși, de parcă ar lucra la o centrală nucleară și s-ar teme de teroriști. Mi-a amintit de modul în care circulai înainte de 89 în Piața Palatului de exemplu, unde nu aveai voie la mică distanță de clădirea Comitetului Central, ci numai pe trotuarul de vis a vis. Și CC-ul era o clădire înconjurată de un imens spațiu golit de viață, de mașini și de oameni, numai milițienii și securiștii aveau voie să patruleze pe lângă ea. Așa era azi Dealul Patriarhiei, un spațiu public, care adăpostește o catedrală, obiectiv turistic, în mijlocul unui oraș european civilizat, într-o țară democratică. Inscripțiile, erau însă, bilingve.

Înțeleg că aprobarea pentru rechiziționarea întregii zone de către biserică a fost dată de câțiva ani de primarul Oprescu, dar nu despre legalitatea aspectului aș vrea să vorbesc (deși poate ar fi de discutat și asta, înțeleg că riveranii n-au prea fost de acord cu privatizarea acestei zone sub formă de parcare), ci despre simbolistica lui. Pentru că Dealul Patriarhiei nu este singura dintre proprietățile bisericii atent și strașnic protejate de ochiul public, fie prin garduri înalte din piatră, fie prin bariere sau semne de interzis, fie prin camere de supraveghere ca și când obiectivele ar fi secret de stat și păzite ca atare.

Pe măsură ce primește tot mai mulți bani de la stat, Biserica se transformă într-o instituție de putere, care se ascunde de oameni în spatele zidurilor, a barierelor și chiar a jandarmilor, la fel ca politicienii. Într-o lume a deschiderii, a transparenței, în care parlamentele din țările occidentale sunt înconjurate de parcuri sau spații publice accesibile, al nostru tronează pe un deal cocoțat pe mormântul unui cartier și e apărat ca o fortăreață de un zid hidos, simbol al dictaturii care ascunde corupția democrației.

Dar dacă pe politicieni i-aș putea înțelege, pe preoți nu-i înțeleg. De cine se teme biserica? Speranța că acel zid din jurul Palatului Parlamentului va cădea vreodată moare cu fiecare cărămidă care se mai pune, tot de la buget, în zidurile viitoarei Catedrale a neamului. Și ea tot între zidurile alea ceaușiste va sta, chiar dacă va fi a neamului.

Tags: Alexandru Ioan Cuza, bariere, Biserica Ortodoxă Română, Catedrala Mantuirii Neamului, Dealul Patriarhiei, Marea Adunare Națională, Palatul Patriarhiei, slider, Unirea, ziduri