Vaticanul de la București

Dacă azi ar mai avea poporul ceva presiune, ca la 1859, n-ar putea să și-o exercite decât până la barierele montate la baza Dealului Patriarhiei, păzite de jandarmi

patriarhie

În vechea clădire a adunării – ce se ridica pe acest loc – s-au desfășurat sub presiunea poporului lucrările adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești, înfăptuind pe această cale Unirea

Așa scrie azi pe o placă din marmură lipită pe Palatul Patriarhiei, fosta clădire a Marii Adunări Naționale și, pentru scurt timp, a Camerei Deputaților. După 1989 acolo nu a mai funcționat parlamentul românesc decât vreo șase ani. Apoi Guvernul Văcăroiu a dat de pomană clădirea de 17.000 de mp Bisericii Ortodoxe, ca să aibă și ea unde să-și țină trustul de presă (conform Ziarului Lumina, în clădirea cu valoare istorică au sediu azi postul TV și radio Trinitas, agenția de știri Basilica… printre altele). Nu știm care altele, că acum clădirea nu mai e publică, e privată, și deci nu se vizitează. La fel și parcul din jurul clădirii, inaccesibil și el publicului. În plus, ca să fie clar proprietarul, pe frontispiciul clădirii, în spatele coloanelor au fost aplicate și niște picturi religioase. O ironică răzbunare a bisericii pe locul în care a devenit domnitor al țării acela care i-a secularizat averile.

deal-patriarhie3 deal-patriarhie

Dacă azi ar mai avea poporul ceva presiune, ca la 1859, n-ar putea să și-o exercite decât până la barierele montate de jur împrejur, la baza Dealului Patriarhiei, păzite de jandarmi (conform unei hotărâri a Guvernului Tăriceanu, din 2005, și asta e tot o stipendie de la stat). Dealul Patriarhiei, Palatul Patriarhiei, Catedrala mitropolitană și la un loc cu ele câteva blocuri construite de Ceaușescu (cel puțin unul dintre ele este deja ocupat tot de biserică) și case vechi, boierești, dinainte de vreme, au fost astfel incluse în ceea ce se vrea, probabil, un fel de Vatican românesc. Pe partea celalată a dealului, spre 11 Iunie, se ascunde tot în spatele unui zid înalt reședința patriarhului, opulentă și intangibilă. Probabil că dacă n-ar fi nevoie ca poporul să-și dea obolul în cutia milei din Catedrala mitropolitană, întreaga zonă ar fi interzisă cu desăvârșire vulgului.

 

catedrala2 catedrala

Am constatat asta pentru prima dată astăzi, trecând prin zonă. Poți să intri pe jos, dar fiindcă zona nu abundă de trecători sau turiști ești atent scanat de câțiva ochi vigilenți ai păzitorilor bisericii, postați securistic în diverse puncte. Te privesc suspicioși, de parcă ar lucra la o centrală nucleară și s-ar teme de teroriști. Mi-a amintit de modul în care circulai înainte de 89 în Piața Palatului de exemplu, unde nu aveai voie la mică distanță de clădirea Comitetului Central, ci numai pe trotuarul de vis a vis. Și CC-ul era o clădire înconjurată de un imens spațiu golit de viață, de mașini și de oameni, numai milițienii și securiștii aveau voie să patruleze pe lângă ea. Așa era azi Dealul Patriarhiei, un spațiu public, care adăpostește o catedrală, obiectiv turistic, în mijlocul unui oraș european civilizat, într-o țară democratică. Inscripțiile, erau însă, bilingve.holy-water

Înțeleg că aprobarea pentru rechiziționarea întregii zone de către biserică a fost dată de câțiva ani de primarul Oprescu, dar nu despre legalitatea aspectului aș vrea să vorbesc (deși poate ar fi de discutat și asta, înțeleg că riveranii n-au prea fost de acord cu privatizarea acestei zone sub formă de parcare), ci despre simbolistica lui. Pentru că Dealul Patriarhiei nu este singura dintre proprietățile bisericii atent și strașnic protejate de ochiul public, fie prin garduri înalte din piatră, fie prin bariere sau semne de interzis, fie prin camere de supraveghere ca și când obiectivele ar fi secret de stat și păzite ca atare.

Pe măsură ce primește tot mai mulți bani de la stat, Biserica se transformă într-o instituție de putere, care se ascunde de oameni în spatele zidurilor, a barierelor și chiar a jandarmilor, la fel ca politicienii. Într-o lume a deschiderii, a transparenței, în care parlamentele din țările occidentale sunt înconjurate de parcuri sau spații publice accesibile, al nostru tronează pe un deal cocoțat pe mormântul unui cartier și e apărat ca o fortăreață de un zid hidos, simbol al dictaturii care ascunde corupția democrației.

Dar dacă pe politicieni i-aș putea înțelege, pe preoți nu-i înțeleg. De cine se teme biserica? Speranța că acel zid din jurul Palatului Parlamentului va cădea vreodată moare cu fiecare cărămidă care se mai pune, tot de la buget, în zidurile viitoarei Catedrale a neamului. Și ea tot între zidurile alea ceaușiste va sta, chiar dacă va fi a neamului.

Puteți prelua maximum 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați link către articol. Pentru mai mult vă rog să accesați butonul de like-uri în euro, amplasat imediat pe coloana din dreapta. Vă mulțumesc. 

Tags: , , , , , , , , ,

4 Responses to “Vaticanul de la București” Subscribe

  1. Ștefan Brăgărea 07/10/2016 at 08:20 #

    Excelent dnă Benezic!

    BOR și filozofia Christică au devenit precum liniile paralele – nici o legătură…

    • Cuv. Gazpromie 02/11/2016 at 08:45 #

      Mare smecherie si cu „filosofia Christica”. Daca ar fi mai mult decat o fabula nu ar fi nici biserica in halul asta.

  2. Andor 07/10/2016 at 17:10 #

    Fa ce zice popa, nu ce face popa! Asa a fost dintotdeauna, religia nu a avut alt rol decat sa tina popoarele impreuna. Las’ca vi-i greu pe lumea asta, ca a voastra va fi imparatia cerurilor, nu?
    Si azi sunt destui oameni pentru care singura speranta este viata de apoi. Educatia, consilierea psihologica, promovarea nonvalorilor, politicienii – fiecare in parte si cumulat duc la acest efect.
    Lasa, noi sa fim sanatosi; tu sa scrii, noi sa citim si sa ne indignam.
    Si sa ne vedem cu binevin IAD 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Vaticanul de la București | Ziarul Profit - 06/10/2016

    […] Dacă azi ar mai avea poporul ceva presiune, ca la 1859, n-ar putea să și-o exercite decât până la barierele montate la baza Dealului Patriarhiei, păzite de jandarmi… citeste mai mult […]

Leave a Reply

Oldies but goldies

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor