57% dintre europeni cred că presa nu le oferă informații independente de interesele politice și economice (sursa).
Mai mult de 30% dintre jurnaliștii europeni se autocenzurează de frica amenințărilor primite de la „cititori” sau ca să nu își piardă job-urile.
Modelul economic al presei tradiționale este falimentat de Internet, iar decidenții din domeniu nu văd vreo soluție de înlocuire a acestui model în următoarele decenii.
Tirajele scad cu 3-6% în medie în Europa în fiecare an. Când scăderea depășește 30% ziarul nu mai e rentabil economic.
Reprezentanți ai breslei jurnalistice și ONG-iști au cerut săptămâna trecută Comisiei Europene instrumente clare pentru salvarea presei tradiționale: sprijin de stat pentru jurnalismul informativ și de investigație, reguli clare antitrust și aplicarea directivei anti spălare a banilor și în media, legislație europeană pentru descurajarea hate speech și a cenzurii politico-economice practicate de diverse guverne din Europa de Est.
În timpul ăsta, Russia Today a avut în 2015 un buget de 320 de milioane de euro (cât bugetul apărării Lituaniei)
În schimb UE… în Bulgaria a primit fonduri europene ca să le explice bulgarilor ce înseamnă președinția prin rotație a UE, o publicație antieuropeană care nu face decât să demonizeze UE, ONG-urile și corectitudinea politică
La finalul discuțiilor la care au participat 250 de oameni din toată UE, comisarul european Vera Jourova a zis că nu poate promite o directivă pentru salvarea presei, dar că va face tot ce se poate.
(La finalul articolului găsiți cele mai importante declarații de la colocviul Comisiei Europene)
– I am Piotr, from Poland, îmi întinde o mână fermă bărbatul de vreo 50 de ani, care aduce un pic cu Putin la înfățișare. Suntem în aeroportul din Bruxelles și așteptăm amândoi același transport către hotel. Șoferul care trebuia să poarte o hârtie pe care să scrie „Fundamental rights” întârzie, iar ceilalți susținători de hârtii de la cafeneaua Java din aeroport tocmai mă luaseră un pic peste picior când i-am întrebat dacă știu ceva despre drepturile fundamentale pe care le căutam eu.
– Fundamental right?.. no… this is something that EU would fund, right?
– Yeah
– Then no, sorry, no fundamental rights for you, madam. But stick with us, maybe he is late…
Piotr Stasiński e redactorul șef adjunct al celui mai mare ziar quality din Polonia, Gazeta Wyborcza. Accentuează quality de câteva ori, în timp ce-mi spune că e nemulțumit că pe aeroportul belgian n-a văzut niciun filtru de securitate de la avion până aici (dar aeroportul e plin de soldați înarmați până în dinți), că în general lucrurile o iau razna în Europa, cu precădere în Ungaria și Polonia, că jurnalismul se duce dracu și că o să ne facem toți piariști, că Trump, că Putin etc. Se mai calmează când apare șoferul și-l conduce către locul de fumat afară din aeroport. Avem să continuăm discuția a doua zi la micul dejun, despre starea presei, pe care am venit amândoi s-o rezolvăm la Comisia Europeană, la Colocviul anual de drepturi fundamentale, dedicat anul ăsta libertății și independenței media. El ca ziarist, eu ca fostă ziarizdă, actual activistă.
În plenul colocviului, deschis tradițional cu discursuri mobilizatoare din partea câtorva oficiali europeni, s-au spus lucruri cu sete și s-au postat haștaguri aprige pe rețelele de socializare, despre cum modelul tradițional de presă moare, pe altarul profitului economic, al populismului politic și al propriei lipse de credibilitate, ajutat de Internet și de … rețelele sociale. Intrăm cu pași mari în era posttruth, în care faptele și informația verificată nu mai contează, pentru că emoția vinde mai bine. Gata cu vorbele, a venit vemea faptelor, se spune de pe ambele laturi ale mesei. Se spun cuvinte adevărate, dar golite de sens prin tocire, despre rolul media în orice democrație sănătoasă, despre relația ombilicală dintre presa independentă și alegerile libere, și se strigă la UE să facă ceva, pentru că atunci când ne-a condiționat aderarea ne-a pus să respectăm niște condiții, dar vedem că odată intrați putem să ne facem de cap nestingheriți, că UE nu are reguli și pentru membrii care o iau razna. Oficialii UE recunosc și cer soluții de la profesioniști: ce e de făcut?
Polonia și Ungaria amenință cu o epidemie pe care noi o ducem de la Năstase încoace
Piotr ia cuvântul în plen și povestește despre Polonia. Zice că de când s-a schimbat regimul peste 250 de jurnaliști polonezi au fost concediați sau forțați să demisioneze, că directorul televiziunii naționale este numit politic, că Curtea Constituțională polonă e atacată în fiecare zi în media guvernamentală, la fel și Avocatul poporului, ONG-urile, femeile care au protestat la adresa tentativei de lege antiavort. Piotr are 34 de ani de presă în spate, din care vreo șapte (între 1981 și 1988) a fost ziarist în ilegalitate la ziarul mișcării de rezistență Solidaritatea, chestie pentru care a fost închis vreo două luni. „Dar n-a fost o experiență dramatică”, îmi spune zâmbind, „m-au săltat cu câteva exemplare ale ziarului și n-am recunoscut nimic, am zis că nu știam ce sunt alea, ce să fac cu ele, nu aveau dovezi…”.
Azi se teme că ziarul lui, la care lucrează din 1993, ar putea foarte bine într-o zi să aibă soarta lui Népszabadság din Ungaria. Desi Andras, fost editor timp de 26 de ani la Népszabadság, stă lângă Piotr și povestește cum în ziua de 8 octombrie 2016 jurnaliștii veniți la serviciu au fost împiedicați să intre în redacție și au fost concediați. Népszabadság fusese cel mai mare ziar din Ungaria, acum e doar un nume pe Wikipedia și o adresă web la care se poate citi doar comunicatul de presă prin care compania care a cumpărat ziarul a decis să-l închidă subit, de nerentabil. Ăsta e de fapt și motivul pentru care cei peste 200 de ziariști concediați nu pot să dea în judecată pe cineva, deși toți sunt conștienți că la mijloc e de fapt o lovitură politică a premierului Orban, subiect al multor anchete de presă publicate în ziar în ultimii ani.
Ambii ziariști, din Polonia și Ungaria, spun că publicațiile proguvernamentale de la ei primesc fonduri publice prin care rezistă economic, deși realist vorbind media tradițională nu mai e rentabilă demult. „Ce vedeți în Ungaria e epidemic, jurnaliștii reduși la tăcere politic și economic”, avertizează Desi Andras de la microfonul Comisiei Europene. Eu îl întreb cinstit pe Piotr dacă înainte de noul regim, media era chiar independentă în Polonia, că România a fumat cam de multișor asta cu independența și libertatea media. Îmi răspunde jurnalistic, că nici CNN, nici BBC, nici The New York Times nu sunt uși de biserică, dar că în ciuda diverselor înclinații ale fiecărui organ de presă, per total există libertatea și pluralismul de care fiecare societate are nevoie.
Piotr mi-a dat exemplu că în ziarul lui a încercat să-i invite pe liderii de opinie catolici naționaliști să scrie editoriale în care să-și susțină punctele de vedere, ca să existe o adevărată dezbatere de idei, însă ei ar fi refuzat, temându-se de potențiale neplăceri cu puterea. Gazeta Wyborcza este în continuare cel mai mare ziar quality din Polonia, insistă Piotr, dar dincolo de spectrul cenzurii politice îl amenință scăpătarea economică. Tirajul i-a scăzut în ultimii ani de la peste 500.000 la mai puțin de 150.000. La fel și publicitatea care vine la prețuri tot mai mici din cauza înmulțirii canalelor media. Pe site au făcut un sistem de subscripții, pentru ce citești mai mult de zece articole, dar au abia 80.000 de subscriberi, iar veniturile încasate astfel sunt prea mici. Au vreo 500 de angajați, pentru că ziarul are filiale în peste 20 de orașe poloneze. Este un model de business despre care toată lumea vorbește la timpul trecut la colocviu. Redacțiile trebuie să fie suple pentru că informația nu mai e rentabilă, chiar dacă dai o exclusivitate, în 5 minute ți-o copiază toți, deci nu o poți monetiza ca altă dată.
Deșertul media din America și avocata Melaniei Trump din Slovenia
Pentru cine se grăbește să argumenteze că ce ne mai trebuie presă locală și că ce ne mai trebuie presă în general, câtă vreme ne informează Internetul, Google și Facebook, are Michelle Ferrier un răspuns neașteptat. Din 2010 până acum ea a derulat în America un proiect de mapare a evoluției mijloacelor de informare în masă pe teritoriul Statelor unite. The media desert pare să fi dat roade abia acum, când suprapunând pe ea harta voturilor roșii pentru Trump se constată o oarecare similaritate cu zonele în care în ultimii 5 ani au murit mai multe ziare locale. Michelle Ferrier zice că prin asta a demonstrat perfect relația directă dintre lipsa de informare și rezultatul votului. E profesoară de jurnalism la Ohio University și chicotește spunându-mi că Europa a cheltuit o grămadă de bani ca s-o aducă pe ea să vorbească două minute la colocviul ăsta, insuficient pentru câte ar avea să spună. Așa că se lasă cu plăcere trasă de limbă la masa de prânz la care ne-am nimerit amândouă fără companie. E mulatră, mignoră și volubilă. E deja sătulă de câți i-au zis zilele astea la Bruxelles că sunt șocați de alegerea lui Trump. „Numai dacă ești dintr-o minoritate discriminată poți anticipa corect o astfel de ascensiune, pentru că te temi pentru tine”, spune Michelle.
Exact când termina de rostit asta ni se alătură o tipă din Slovenia. Nataša Pirc Musar a fost ministru al informațiilor în Slovenia și acum e doar avocat la propria casă de avocatură. Simte nevoia să ne spună, înainte de orice, că este și acel avocat european care o reprezintă pe Melania Trump în procesul intentat unui jurnalist sloven care a scris despre ea că a fost o curvă de lux înainte să se mărite cu Trump. La masă se face o secundă de tăcere, dar vinul dezleagă limbile și împrietenește popoarele. Profesoara din Ohio o privește în tăcere peste ochelarii înguști, apoi exclamă un „interesting”.
Nataša continuă cu clasicul „am acceptat acest caz pentru că sunt de părere că oricine merită să fie apărat”. La masă a mai apărut un tip și o tipă. Se dă din cap în tăcere, aparent aprobator. O întreb care e cursul procesului. Zice că e abia la început. Tipul o avertizează râzând că Trump are o lungă tradiție de a-și da propriii avocați în judecată. Nataša îi răspunde din buze că nu e avocata lui Trump, ci a Melaniei. Da, dar ea e nevasta lui, punctează înțelept bărbatul, plecând să-și mai ia un pahar. Nataša insistă că în realitate Melania nici nu e așa cum pare la televizor, ci e o femeie remarcabilă, care înțelege perfect lucrurile. Ohio nu contestă, așa că din politețe se schimbă subiectul.
Michelle povestește despre cum poliția americană îți zice că nu are ce să facă, atunci când te duci să te plângi de amenințări primite pe Internet, ca ziarist. De asta a făcut un site unde ziariștii pot reclama dacă sunt amenințați. www troll-busters.com. E o realitate des întâlnită și în Europa. În plen se plânseseră niște ziariști europeni că poliția ridică din umeri când se duc să reclame hărțuielile trolilor, iar comisăreasa europeană le-a promis că le pune o vorbă bună zilele astea când se va întâlni cu miniștri de interne din țările membre. 31% dintre ziariștii europeni recunosc că se autocenzurează din cauza amenințărilor primite de la așa ziși cititori atunci când tratează subiecte sensibile. Hate speech-ul are un chilling efect, zic specialiștii în media. Mai pe românește, o înjurătură/amenințare te face să te temi pentru viața ta și să nu-ți mai faci meseria cum trebuie.
Nataša e de acord că hate speech-ul e o plagă ce amenință libertatea de exprimare a presei, dar pentru că e totuși avocata unei femei calomniate de un ziarist simte nevoia să puncteze că trebuie făcut ceva și pentru situația inversă, când ziariștii practică hate speech în articolele lor. Vestea că Nataša este avocata Melaniei Trump pare să aibă un chilling efect asupra profesoarei din Ohio care se concentrează mai mult pe desertul cremă de ciocolată. Ca să mai destind atmosfera le întreb pe amândouă ce așteptări au de la colocviul ăsta. Nataša zice franc că niciuna. Pentru că UE este o organizație birocratică osificată și îi va fi foarte greu să poată face ceva ca să mai salveze presa tradițională. „Dar eu tot cred în UE, pentru că e singura noastră șansă, a ăstora din estul Europei. Fără ea suntem pierduți”, conchide avocata soției lui Trump.
Înainte să ne despărțim o întreb și pe Michelle Ferrier dacă e de acord cu vorbele lui John McCain, care spunea că America nu e România, chiar dacă Trump devine președinte, țara lor are niște mecanisme democratice care funcționează indiferent cine e la Casa Albă. Michelle spune că nu crede că mecanismele alea sunt așa de bine unse și că trebuie să fim vigilenți tot timpul să nu fie tentați unii și alții să exagereze. Pentru că niciodată nu e bine să iei lucrurile „for granted”.
Cele două zile petrecute la Comisia Europeană au fost pentru mine ca o retrăire a ultimilor 10-15 ani în care presa noastră s-a dus dracului, așa cum se va duce și asta din țările UE care acum își smulg părul din cap că ce ne facem. Mă uitam la ei și mă întrebam unde au fost oamenii ăștia până acum? Noi am intrat deja în UE cu o presă slabă și manipulabilă, deci nu am avut unde ne plânge de asta, iar între timp ne-am obișnuit, am traversat și câteva runde de alegeri cu presa asta muribundă. În loc de educație media, atât de clamată de profesioniști pe la toate forumurile, cetățeanul român s-a învățat să nu mai creadă pe nimeni, că toți au interese.
Realist vorbind, nici oamenii care s-au plâns zilele astea la Comisie nu au mari așteptări de la UE. Cineva spunea că de fapt tot colocviul ăla e făcut pentru că birocrații de la Bruxelles se tem că UE însăși se duce dracu, că presa oricum e pe năsălie demult. Piotr era conștient că nu rezolvă nimic vorbind la colocviu, dar zicea că vrea să facă măcar gălăgie. Nici oficialii UE nu s-au lăsat mai prejos și le-au răspuns cu aceeași monedă. Comisarul european Vera Jourova a închis lucrările colocviului promițând că va face tot ce se poate, dar că nu poate promite o directivă europeană de salvare a presei. UE pare mai mult ca oricând în aceste situații o construcție prea idealistă pentru grobianismul care zace în noi. Ca o doamnă de modă veche, conștientă că nu poate însănătoși un muribund care și-a băut ficații, UE se face că ajută acum presa ținând-o de mână și încurajând-o să meargă spre lumină.
Problema e că schimbările pe care le traversăm sunt lente și de natură să ne adoarmă simțurile. Ziarele/televiziunile nu se închid peste noapte, așa cum s-a întâmplat în Ungaria, ci sunt preluate succesiv de tot felul de inși dubioși care susțin diverse politici. Iar colectivul redacțional se adaptează din mers ca să-și plătească oamenii ratele și să-și mențină iluzia unui nivel de trai cu care sunt obișnuiți. Compromisurile se amplifică pe nesimțite, până când te trezești că nu mai faci nimic din ce credeai pe vremuri să e presă quality. Iar cititorii se refugiază în site-uri dubioase cu aparență de „adevărul pe care ți l-a ascuns toată lumea până azi!”, apoi la alegeri ne mirăm de ce oamenii votează brexit.
O vorbitoare a spus că UE și Comsia sunt naive dacă-și închipuie că vor fi ferite de efectele acestei morți a presei. Pentru că dacă presa nu e independentă, atunci nu putem vorbi nici de votanți informați, nici de alegeri naționale democratice. Iar dacă alegerile naționale nu sunt democratice, cum vor fi alegerile europene? Dinspre România privind, aș zice că exact cum au fost și până acum.
Dacă vă interesează pe larg ce s-a discutat la colocviu, găsiți aici transmisiile live. Dacă vreți un rezumat, mai jos sunt câteva dintre cele mai interesante luări de poziție, pe scurt:
Cine ce a zis la Colocviul dedicat presei de la Comisia Europeană
- Populismul devine un mod de exprimare, pentru că vinde, emoția vinde, nu faptele. Trebuie dezvoltată gândirea critică în școli astfel încât să avem o populație capabilă să discearcă informația de manipulare (David Stanton, ministrul integrării și egalității din Irlanda)
- Dreptul de vot e nimic fără o presă liberă. Ne trebuie protecție împotriva bogaților care cumpără tot. Le parisien, Le monde, Figaro, toate aparțin unor miliardari. Avem nevoie de o strategie la nivel european, de transparență în privința shareholderilor în media, finanțare publică și garanții externe pentru libertatea presei (Dominique Pradalie, Sindicatul național al jurnaliștilor din Franța)
- Formal există pluralism media pe masă, avem multe publicații, dar conținutul nu reflectă asta. În Ungaria s-au folosit bani publici pentru a schimba proprietarii organelor de media. Se vorbește mult despre valorile astea, dar când sunt încălcate Comisia Europeană este cam timidă. Când am intrat în UE au fost reguli pe care trebuia să le respectăm, acum după ce am intrat constatăm că UE nu are reguli pentru ce se întâmplă. Colegii din Ungaria și Polonia au venit aici să se plângă pentru că în țările lor nu reușesc. De ce nu folosește Comisia articolul 7 din tratatul de aderare? (Balazs Weyer, freelancer)
- Pentru a invoca articolul 7 e nevoie de unanimitate minus țara acuzată. Iar dacă am iniția o astfel de procedură pentru Polonia de exemplu, domnul Orban din Ungaria se va opune, deci nu am putea să avem unanimitate (Ulrike Lunacek, vicepreședinta Parlamentului European)
- Feed-ul unei rețele de socializare e făcut astfel încât să-ți apară numai conținut distribuit de prieteni și familie – deci nu există șanse să apară ceva diferit în bula în care trăiești. Știrile false devin virale și depășesc știrile corecte în trafic. Jurnalismul nu e ca alte afaceri, joacă un rol crucial în societate, de aceea are nevoie de ajutor de stat. Dar și Facebook trebuie să accepte responsabilitatea pe care o are pe termen lung, nu poate funcționa în afara acestui model social impus pentru media. În acest moment mai mult de o treime dintre jurnaliștii din Europa atenuează sau refuză să trateze anumite subiecte din cauza atacurilor, a hate speech. Această autocenzură este modul lor de a-și cumpăra timp, ca să reziste (Aidan White, fost editor Guardian)
- Statul trebuie să protejeze jurnaliștii așa cum își protejează polițiștii, de defăimare (Michel Benichou, Consiliul avocaților europeni)
- Alegerea lui Trump urmează în Germania, în Franța… Cât de pregătiți suntem pentru noul val de hate speach din Europa? (Shada Islam organizația Friend of Europe)
- Ar trebui să avem o legilație europeană care să oblige media să aibă moderatori online ai comentariilor (Natașa Pirc Musar, avocat, fost ministru al informațiilor în Slovenia)
- Toată lumea simte nevoie să aibă același topic ca alte canale, zile la rând. Astfel le dai mai puține fapte oamenilor și mai multă manipulare. În același timp avem jurnaliști care-și riscă viața pe diverse fronturi, iar când vin cu știri reale, cu fapte, nu sunt apreciate, nu-și găsesc locul în presă, pentru Trump sau alții. (Géraldine Muhlmann, profesoară de științe politice la Paris)
- Media literacy nu e de ajuns, trebuie găsită o soluție la schimbările structurale de model economic pe care le traversează presa tradițională. Veniturile din publicitate au scăzut de la 40 la 11% în UK. Finanțarea care sprijină jurnalismul, ca watch dog, a fost retrasă și neînlocuită de alte surse (Guillaume Kklossa, director European Brodcast Union)
- În Austria plănuim să reformăm sistemul și să sprijinim media tradițională fianciar. Dar ce poate face UE în această privință este să reglementeze ajutorul de stat (Gerhard Hesse, director în Cancelaria Austriei)
- Constat că nu se vorbește deloc despre corupția din media și de clientelism. Media are multă putere care nu e reglementată. Trebuie reglementată transparența și răspunderea media. Soluțiile ar fi: ajutor de stat, modele de business non profit, limitarea concentrării pe piață a companiilor de marketing. Avem o directivă antispălare de bani, ar trebui transpusă și în media, în modelul de busines, trebuie să-i împiedicăm pe infractori să cumpere media, dacă au cazier. (Munir Podumljak, Parteneriatul pentru dezvoltare socială)
- Toată lumea uită că un proprietar poate decide linia editorială a unui ziar. Mulți au rămas blocați în secolul 20 și presa tipărită. În ultimii 20 de ani totul a fost răsturnat de presa digitală și social media, care ia conducerea. Relațiile profesionale în toate țările se schimbă. Peste tot avem miliardari care investesc în presă pentru că e un mod efectiv de a cumpăra influență, good for bussines and politics. Legislația antitrust nu are influență asupra social media, orice ai face în media tradițională. E dificil să legiferezi relațiile dintre editorial și proprietari, freedom of the press și democrația nu se poate separa de economia de piață. (Patrick Eveno, Observator de la deontologie de l Information)
- Toate problemele pot fi rezolvate dacă am avea un alt model economic, unul non profit. Informația nu mai are valoare financiară, din cauza vitezei, în 5 minute după ce o publici e copiată, nu o mai poți monetiza, chiar dacă tu ai dat-o primul. Ar trebui să ne gândim la un model susținut din taxele publice. Îți trebuie 2-4 milioane de euro pentru un site cu 10 jurnaliști de investigație. Dacă apelezi la crowdfounding aduni maxim 400.000 de euro. Nu avem oameni suficient de curajoși să reglementeze sistemul (Julia Cage, profesor economie Paris)
Foarte interesanta postarea asta. Recunosc ca mi se pare mult mai interesanta decit subiectul puscariilor din Norvegia, sau al lui Snowden.
Traiesc pe viu ce s-a intimplat in Ungaria in ultimii 3-4 ani cu presa, si este inspaimintator cit de repede se adapteaza lumea la toate schimbarile facute de guvern in scopul de a controla media. Citeva zile se vocifereaza, dupa care praful se asterne peste toate. Unii isi fac bagajele si pleaca pe unde apuca, restul se resemneaza
dap, acum aud că ar fi interzis și radiourile private. se mișcă repede lucrurile la voi
Să se desființeze taxa radio-tv, să se înlocuiască cu un impozit pe cap de locuitor plătibil de orice persoană ce înregistrează venituri, iar fondurile strânse să fie repartizate membrilor asociației instituțiilor de presă. După ce algoritm, asta nu mi-e foarte clar, dar trebuie să nu ia în considerare doar tirajul.
pentru noi e cam greu asta acum, în așa zisele asociații profesionale sunt tot felul de dubioși înscriși, ziariștii adevărați nu prea s-au dat în vând după membership-uri în astfel de structuri. de principiu orice fel de impozit/taxă de genul ăsta va fi respinsă sau fentată de cetățeni, așa cum a fost și taxa radio-tv. iar împărțirea banilor e și aia altă poveste.
Am uitat să-mi scot ochelarii norvegieni…
Cred că deja plictisesc onor publicul cu repetările mele antediluviene – dar și eu sînt ultra-plictisit cînd observ cum fiecare generație re-descoperă (pe pielea ei ȘI A MEA) tot felul de banalități doar fiindcă refuză să citească (mult și cu mare atenție).
”Cel care se laudă că oferă ceea ce crede el că vrea publicul creează adesea o nevoie iluzorie de standarde mai scăzute pe care apoi o va satisface.”
John Reith, director general al BBC, 1924
”Am devenit constient de o schimbare in rau de-a lungul anilor 1890. Ziarele epocii victoriene si-au luat ca prima sarcina sa ofere cititorilor informatii complete si precise despre subiecte de interes public. Apoi a aparut Daily Mail, primul ziar englez pentru care cuvantul „stire” si-a pierdut intelesul vechi de fapt real pe care cititorul ar trebui sa il cunoasca pentru a vota inteligent, si a capatat un nou sens de intamplare sau fictiune care poate fi distractiv de citit. Citind asa un ziar, nu mai invata sa voteze. Invata sa nu voteze, pentru ca se va deprinde sa perceapa stirile nu ca pe o situatie in care sa participe, ci ca pe un spectacol pentru momente de repaos.”
RG Collingwood (filosof si istoric), O Autobiografie (1939)
Lord Salisbury, 19th-century Prime Minister of the United Kingdom, dismissed the Daily Mail as „a newspaper produced by office boys for office boys.”
The paper was accused of warmongering before the outbreak of World War I, when it reported that Germany was planning to crush the British Empire.
„Dacă nu citești ziarele, ești neinformat. Dacă le citești, ești dezinformat!” (Mark Twain)
In stilul anecdotic care l-a facut celebru, Marshall McLuhan descria ziarul modern ca pe „o institutie magica, asemanatoare unui vraci aducator de ploaie. Este scris pentru a elibera sentimente si pentru a ne tine intr-o perpetua emotie. Prin intermediul lui, nu se intentioneaza prezentarea unor scheme sau modele rationale de digerare a stirilor. Ziarul nu ofera vreodata priviri in adancul evenimentelor, ci doar fiorul lor. De fapt, oamenii nu citesc ziarele, ci intra in ele ca intr-o baie fierbinte”.
„O presa cinica, mercenara si demagogica va produce, in timp, cetateni de aceeasi speta, la fel de joasa” declara Joseph Pulitzer, fondatorul celebrului premiu omonim, acum mai bine de 100 de ani.
Dacǎ ai impresia (lenevoasǎ) cǎ lumea începe cu tine, vei hali cu mare poftǎ aceleaşi gogoşi mucegǎite, indiferent cît de vechi şi penibile ar fi. Bleg dupǎ bleg. Generaţie dupǎ generaţie. Poftǎ bunǎ ! Somn uşor !
Dom’le, păi ce ne spui mata aici sunt vești bune, adică doar ni se pare că cerul cade pe noi, fiindcă în realitate nu-i așa…
hehe, pai dna Natasa nu e fost ministrul al informatiilor, ci o celebra presedinta a autoritatii pentru proiectia datelor personale din Slovenie, care era in acelasi timp si autoritatea independenta cu privire la accesul la informatii publice. (deci aveai ce sa discuti cu ea)
Zic celebra – pentru ca Autoritatea din Slovenia chiar facea treaba, ba chiar dadea regulile de data protection pentru serviciile secrete – una din putinete din Europa.
da, n-am știut la timp despre trecutul ei, am văzut apoi în prezentare că a fost Information Commissioner, nu au insistat prea mult pe alte funcții pe care le-a deținut.
Evoluția presei era previzibilă,urmînd involuția publicului.E aceeași situație cu a cititului-mankurtizarea oamenilor,sufocați de goana după bani și confort(inclusiv sufletesc…).Nimeni nu mai vrea să riște nimic,cei care luptă pentru principii se împuținează dramatic și nu mai pot face masa critică necesară schimbării.
E un proces inevitabil de declin,pe cale-l putem regreta dar atît.
Lupta pentru o presă quality e pierdută.Aproape nimeni nu mai are nevoie de ea-cum nimeni nu mai citește Epictet sau Montaigne.Nimeni nu mai vrea să se cunoască-toată lumea vrea să se distreze.
Asta e.
viața e scurtă
in romania am observat cu mult timp in urma disparitia presei quality. pe bune, in studentie (primii ani dupa lovilutie) aveam ce citi in 2-3 cotidiene si 3-4 hebdomadare. azi toate mi se pare niste tabloide. atat aeditie online cat si print. puteti sa imi dati alte exemple de presa quality decat prezentul blog?:)
o explicatie ar fi ca nu a existat o traditie in acest domeniu, cu implicatiile economice de rigoare; asta ar insemna sa ai o firma serioasa care sa functioneze de 100 de ani sau mai mult; la noi patronii de presa sunt, in mare parte, autorii tunurilor din anii 90.
si inca ceva, snobu’ draq, cum naiba mi se par quality ziare din franta sau germania sau italia sau chiar uk. pe bune, am avut odata rabdare sa citesc un the sun (gasit in metrou) si am fost socat la ce distanta e de un ziar romanesc mediu.
si exista, asta da soc!, o presa locala /regionala care are tiraj si e si lizibila. oare cum rezista ea economic? in timp ce in romania ziarele locale sunt in marea majoritate, niste fituici subtabloide.
jurnalismul adevărat costă mult. iar profitul nu e în bani, e în educație și pe termen foarte lung
Jurnalismul adevarat nu costă mult. Astăzi culegerea de date costă relativ puțin față de trecut. Problema este cine integrează datele în informație. Dovada ești chiar tu, care ai un blog care ofera informatie de calitate.
În USA și UK după modelul USA a devenit preocupare centrală învățarea cum se poate finanța genul acesta de jurnalism, cum poate fi el crescut și menținut. De exemplu în State se pune accesnt pe cooperare dintre radio și microjurnalism de acest gen, două medii aflate în suferință, dar care pot să se crească reciproc lucrând împreună, și se pare că la ei experiența arată că funcționează bine cu profit pentru ambii parteneri. E doar un exemplu.
Pur și simplu ei constientizează că e o schimbare de paradigmă. Jurnalismul quality nu dispare, numai că el se transformă, și ei se pregătesc să facă față la noua realitate. Cu subvenții de la UE și alte porcării din astea evident nu se va rezolva nimic, în afară de umflat buzunarele unor profesioniști la păpat fonduri și subvenții.
Acest blog este un hobby, în caz că nu ți-ai dat seama. Dollo ar muri de foame dacă s-ar baza doar pe butonul de like-uri în euro. Deci, nu, nu este jurnalism adevărat. Ăla costă, cel puțin un salariu pe lună.
Poate ca jurnalismul quality, in viitor, se va practica doar ca hobby! Iesiti din cutiuta!
Am spus ca în USA la facultate se invata la cum să supraviețuiești din genul asta de jurnalism. Ei sunt constienti ca epoca marilor redactii unde iti luai salariul s-a dus, sau, acolo unde mai exista, trebuie sa fii contorsionist la capitolul etica. De aceea pregatesc pe cei care doresc sa faca jurnalism pentru a trai din asa ceva.
@Eu, culegerea de date este o mică parte din munca de jurnalist și chiar dacă acum datele sunt uneori la un clik distanță, un jurnalist trebuie educat să le găsească, să le vadă și mai ales să le înțeleagă ca să le poată transmite într-o formă accesibilă. Iar uneori cele mai bune texte se nasc tot din deplasarea la fața locului și documentarea old school.
Apoi tu pornești de la premisa să lumea abia așteaptă să fie descoperită de un jurnalist, or multe dintre subiectele jurnalistice nu sunt la vedere, nici la îndemână, dacă ar fi așa nu ar mai avea rost anchetele jurnalistice care dezvăluie ilegalități ce pot duce la demisii de conducători. Pentru astfel de anchete e nevoie de timp, bani, curaj și nu în ultimul rând platforme vizibile pe care să le publici necenzurat, și de pe care să ajungă la public. Din păcate munca de jurnalism e ca un iceberg. Toți tinerii care dau la jurnalism vor să fie vedete pe sticlă, într-o vreme voiau să fie Esca. Pentru că ei doar asta văd. Iar aia e numai poleiala ciocolatei. Din păcate cam așa văd meseria asta mulți, de aia îți imaginează că nu e mare lucru și cu și fără sau că oricine poate face asta.
Cu mulțumiri pentru aprecierea blogului meu, dar ce fac eu aici este nimic din ce înseamnă jurnalism. Și chiar și nimicul ăsta îmi ocupă uneori foarte mult timp.
Demisiile deconducători le vor face PR-iștii plătiți de partidul celalalt, să nu ne facem iluzii.
Din păcate la noi presa nu atrecut niciodată prin etapa de dezvoltare a presei locale sau a presei de nișă. Când a venit criza presei mari, la noi s-a trecut direct la confiscarea ei de grupurui politice, și etapa presei de subiecte mici dar serioase a fost sărită, sau a fost doar un fenomen marginal.
Campaniile tale despre sectorul 3 sunt presă reală, quality și de maxim interes.(chiar tu marturiseai ca au avut impact mare la punlic).
Foarte puțini mai ajung astăzi să mai lucreze într-o mare redacție și să se ocupe de corupția Ministrului x. De altfel publicul este și dezinteresat (chestia cu toți sunt hoți e valabilă și în vest nu numai la noi, să nu ne iluzionăm).
Însă mașina parcată aiurea în fața casei, trotuarul alunecos, parcela de iarbă verde din fața blocului, sunt subiecte care stârnesc pasiuni dacă se găsește cine să le facă profesionist. Și se pot acoperi cu fonduri puține și sunt tehnici de genera venituri satisfăcătoare din asta. Probabil ăsta e viitorul presei, marile redacții vor fi puține și probabil aservite economic unui anumit grup de interese.
Doamna Ferrier nu a demonstrat decat, cel mult, ca exista zone in care manipularea uriasa pe care a incercat-o mass media in SUA nu a functionat.
1. Nu exista niciun sondaj serios care sa demonstreze ca alegatorii lui Trump sunt mai „prost informati”. Mai mult de atat, totul depinde de felul in care definim „prost informat”. Daca se presupune ca in cazul in care nu te uiti la CNN esti prost informat atunci e foarte simplu de demonstrat ca daca o votezi pe Hillary esti inteligent.
2. Nu cred ca exista o mare pasiune pentru Trump, mai ales in statele in care a castigat surprinzator. Pur si simplu oamenii nu s-au prezentat la vot nefiind deloc incantati de ce li se oferea. Sa tragi concluzii referitoare la educatia lor politica din faptul ca au refuzat sa voteze mi se pare ca arata cat de desprinsi de realitate sunt unii.
Si aici ajungem la adevarata problema: presa „quality” sufera dar nu doar din cauza internetului. Sufera si din cauza ca se adreseaza unei nise din ce in ce mai mica si refuza sa asculte orice altceva. Sufera din cauza ca e desprinsa total de ce vor oamenii si nici macar nu argumenteaza, emite sentinte. Si, pe urma, se intreaba, de ce nu se gasesc niste oameni de treaba care sa le sponsorizeze agenda politica. Ceea ce se va intampla este ca daca va continua asa va disparea cu totul si noi ziare, site-uri, televiziuni mai putin arogante vor continua de acolo.
Sa fiu sincer eu as fi sperat ca era „post truth” din titlul articolului se refera exact la aceasta iluzie in care se scalda presa clasica si nu la proasta informare a oamenilor…
Parțial sunt de acord cu tine, în privința autismului presei tradiționale. Dar am și un contraargument la opinia că „nu i se dă publicului ceea ce vrea”. Păi ce vrea publicul? Să fie can can, scurt să nu ocupe timpul și dacă se poate să răstoarne lumea. Or viața nu e așa. Viața înseamnă să mănânci și unghiuță, nu numai creieraș. Publicul trebuie educat să știe că numai informându-se despre chestiile care aparent nu-l interesează (gen legi, facerea lor, mersul politicii și mecanismele corupției) are șanse să trăiască într-o societate sănătoasă. Ne plângem toți că suntem furați, că politicienii sunt corupți, dar nu mergem la vot și nu citim anchete care dezvăluie potlogăriile diverșilor politicieni (decât cel mult titlul și subtitlul), pentru că sunt lungi și plicticoase. Jurnalismul de calitate, educativ-informativ, nu face rating, iar asta nu e din cauză că jurnaliștii nu știu să-l facă (deși sunt tot mai puțini cei care știu), ci pentru că publicul nu-l vrea. Dacă tu zici că trebuie să facem numai ce vrea publicul atunci hai să nu mai facem nici școală, că nici pe aia n-o iubesc elevii 🙂
Multumesc pentru raspuns. Da, ai dreptate, comentariul meu se poate interpreta si asa desi nu asta fusese intentia mea. Sunt complet de acord cu tine – publicul vrea can can, i se ofera asta si rezultatul este deplorabil. In acelasi timp, iata, dezvaluirile facute, de exemplu, de Catalin Tolontan in acest an au fost urmarite de foarte multi oameni. Probabil ca o ancheta jurnalistica bine facuta inca atrage publicul. Eu cred ca publicul este dezamagit si de calitatea anchetelor si analizelor facute de presa „serioasa”. Cat timp exista peste tot doua masuri, cat timp un plagiat este mai plagiat decat altul (doar un exemplu), cat timp manipularea este vizibila peste tot, desigur ca oamenii se vor refugia in alte lucruri si vor avea sentimentul ca nimeni nu este interesat de binele public. In plus, vor avea sentimentul ca minciuna este peste tot si ca e imposibil sa mai ajungi la adevar. Presa face o cacofonie infernala si pentru cel mai mic subiect (vezi plagiatele) trebuie sa te duci la sursa si sa te convingi singur analizand o multime de pagini pentru ca articolele sunt complet inutile si partizane. In schimb, autorii de bloguri isi permit sa scrie articole lungi si sunt cititi pentru ca oamenii au ajuns sa aiba incredere in ei, sa ii simta mai apropiati. Daca tu ai fi scris despre plagiate, eu ti-as fi acordat credit. Dar nu pot sa fac asta cu niciun ziar sau televiziune.
Eu ma refeream la altceva, educarea publicului, cat se face, se face tot prin lozinci si prin imagini emotionale. Ratiunea nu este folosita aproape deloc. De exemplu, si ma opresc aici cu aceasta directie, orice critica a Islamului iti aduce in anumite cercuri epitetul de rasist. Nu exista nicio discutie. Subiectul este tabu. Dar ce este o religie pana la urma? Este un set de idei care, cu putin noroc, alcatuiesc impreuna o conceptie coerenta despre lume. Ideile pot fi criticate, sper. In acelasi timp, sa negi ca ideile pot fi periculoase mi se pare de o naivitate induiosatoare.
Da, jurnalismul are păcatele lui, iar situația în care suntem acum e cauzată în mare parte de impostura din media, practicată cu succes în continuare. Anchetele lui Tolo sunt finanțate, paradoxal, de un ziar de sport, dintr-un trust aparținând unui condamnat… Bloggerismul este din păcate tot o reflexie a jurnalismului, pentru că majoritatea tot din jurnaliști ne tragem și venim cu aceleași metehne. În plus avem marele defect că nu putem fi polivalenți, așa cum sunt ziarele. Deci și dacă avem bună credință nu putem acoperi toate subiectele, că nu ne pricepem. De aia încă mai e nevoie de presă tradițională, făcută cu bună credință.
Cât despre critica islamului nu mă mai pronunț, că am criticat destul BOR și tot degeaba 🙂