Am văzut aseară filmul biografic despre Amy Winehouse, făcut în 2015, la câțiva ani după moartea ei. Cred că sunt câteva chestii evidente care s-au tot spus de atunci despre viața și moartea ei, și pe care filmul le arată destul de bine. Că a fost o ființă tulburată emoțional, pe alocuri poate necoaptă încă – în fond avea 16-18 ani când a intrat în industria asta, și 27 când a murit – de aici și incapacitatea ei de a reacționa mai bine la relațiile bolnave de familie care pare că au dus-o la așteptatul sfârșit.
Tatăl o părăsise când avea 9 ani, încurcat cu o colegă de serviciu, iar ea crește într-un amestec de libertate/indiferență, alegând probabil să mascheze ce simte în tot felul de excese. Tatăl revine convenabil în viața ei când e celebră și bogată, dar nu ca s-o protejeze, ci ca să fie parte din mecanismul de exploatare a fetei. Iubitul/soț contribuie și el la distrugerea ei, pompând în ea droguri pe lângă alcoolul cu care era deja obișnuită.
Plină de iubire pentru ăștia doi, căutându-le, cerșindu-le aprobarea și dragostea, Amy este incapabilă să le sesizeze interesele și meschinăriile, incapabilă să pună piciorul în prag și să spună că ea nu vrea decât să facă muzică, nu bani. Pe cât de uriaș i-a fost talentul, pe atât de prost a știut să-și gestioneze viața și neașteptata celebritate care a strivit-o. Amy este un monument de talent, sensibilitate, iubire, slăbiciune și lipsă de voință. Din afară pare incredibil ca cineva să fie atât de incapabil să-și ia viața în propriile mâini, când are deja o avere și un succes colosale. Și totuși asta a fost Amy.
Ceea ce m-a dezgustat pe mine în filmul ăsta nu a fost numai atitudinea familiei, a tatălui și soțului, că s-au mai văzut cazuri, ci felul în care iese din asta publicul, societatea. Începând cu paparazzi – singura meserie din lumea asta pe care aș interzice-o fără regrete – și până la publicul plătitor de bilete. Înainte cu puțin timp de a muri, Amy are un concert la Belgrad, unde este dusă împotriva voinței ei și unde, ajunsă pe scenă, refuză să cânte. Filmările de atunci sunt de un dramatism inimaginabil. Amy este pur și simplu un copil speriat pe o scenă, se agață disperată de gâtul celorlalți colegi muzicieni (niciunul nu o poate ajuta, așteaptă de la ea să livreze, așa cum așteaptă toată lumea), înconjurată de o masă imensă de oameni, care inițial o ovaționează, pentru ca numai după câteva minute să înceapă s-o huiduie și să-i ceară banii înapoi. Iar după asta, tăvălugul social media desăvârștește planetar linșajul făcut live la Belgrad.
Întoarsă în Londa, Amy face ce știe ea mai bine ca să se apere singură de lumea înconjurătoare: bea până îi stă inima. Din tot filmul ăsta, care vorbește despre drama unui om minunat, talentat, inocent, lipsit de iubire și de apărare, eu am rămas cu imaginea aia de pe scena din Belgrad, și cu întrebarea: ce fel de oameni sunt ăștia care merg la concertul unui artist pe care-l plac/iubesc sau admiră măcar și ajung să-l huiduie și să-l înjure atunci când nu le livrează „serviciul” plătit? Mi-am pus întrebarea dacă eu aș fi fost capabilă să-l iau cu huo pe Freddie Mercury, dacă aș fi avut vreodată șansa să-l văd live. Și mi se pare imposibil așa ceva.
Cred că este o ruptură pe undeva, de am ajuns, ca societate, să ne sfâșiem idolii, de îndată ce nu ne satisfac, la cel mai mic gest de oboseală/împotrivire. Mi se pare că am ajuns, din punctul ăsta de vedere, la cea mai de jos cotă de umanitate. Iar filmul Amy știe să ne pună această oglindă în față.
Stimata Dollo, nu stiu ce as face intr-un caz asemanator, dar va spun drept ca am judecat-o la timpul respectiiv ca fiind o drogata! Dupa aia am mai citit despre viata din spatele scenei si mi-am schimbat parerea, a fost o victima a succesului! Sa nu uitam de unii membri ai Beatles, Elvis si citi or mai fi fost, au cazut in patima alcolului si drogului din cauza succesului nemasurat! Nu ii judec, nu am caderea, dar cred ca banii si succesul le-a luat mintile.
In nici un caz nu mi-as huidui idolul, e o contradictie in termeni. Si imi place Amy dintotdeauna, iar filmul asta mi-a frant inima. Ca si Kurt Cobain. Abia le-am vazut pana la sfarsit. 🙁
Am vazut filmul cu lacrimi in ochi! Dumnezeu sa aiba grija de sufletul ei ca oamenii nu au avut grija de ea!
d-zeu e foarte grijuliu cu sufletele mortilor, pacat ca de astia vii nu prea se atinge. baidauei,artista e in iad,dupa toate probabilitatile. d-zeu s-o hodineasca in paca.
păi dacă ești sigur că e în iad, ce să-i mai facă dumnezeu? 😉
nu stiu cum,gaseste el o solutie sa-i linisteasca sufletul:))) stii cum se spune,ma poti arunca si in iad,dar nu vei distruge paradisul din mine :))
Asta ar fi culmea batjocurii divine. După ce-o dăruiește cu un psihic, să-i spunem „artistic”, și o blagoslovește cu un anturaj de pomină, s-o mai și osândească la chinuri veșnice.
Cum era aia cu „fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor”?
1. Nu mi-aș huidui idolul pentru că nu cred în huiduială!
2. Se pot cita numeroase cazuri de vedete sau de persoane publice care, sub masca de scenă, sunt profund nefericite..
3. Din păcate, povestea asta cu alcoolul și drogurile care sporesc creativitatea artistică (sau de altă natură) a devenit mult prea extinsă. Să fie totuși implicată și o oarecare lipsă de cultură?
4. Cea mai mare imbecilitate pe care o poate face un depresiv este să facă abuz de alcool. Spun asta din experiență personală!
5. Spre deosebire de dna Benezic, NU am idoli…am persoane la care țin mult și le apreciez mult, dar de aici până la idolatrie..e cale lungă
Nici eu nu stau bine la capitolul idoli, nu cred în așa ceva, aici e doar un cuvânt mai scurt care a servit mai bine în titlu. Poate mai potrivit ar fi fost artistul preferat/ admirat…
https://metallica.com/ – despre povara de a fi idol (inspirat din drama lui AMY W.)
link corect: https://www.youtube.com/watch?v=4tdKl-gTpZg
nu cred ca reactia spectatorilor din Belgrad e de condamnat. nu aveau ei de unde sa stie ce se intampla in spatele scenei, faptul ca artista avea probleme emotionale,psihice grave. au platit un bilet si cantaretul refuza sa cante. si ei huiduie. mi se pare corect. pe de alta parte,am un profund dezgust fata de droguri, nu mi-e mila de loc de drogati,ii vad cersind pe strazi, si nu le dau nici un ban. lumea in care traim e o jungla. cine cade in patima drogurilor si alcoolului, este mancat. asta e, viata e o curva.
E mai mult decât problema drogurilor, poate vedem filmul mai întâi
hmmm… am fost la Belgrad sa o vad. I don’t give a f**k despre problemele ei din acel moment, costurile „excursiei” fiind mari, in fapt am facut o aroganta, am fost la Belgrad sa maninc o pizza si sa beau o bere.
acum:
*adica TOATA lumea o exploata (tata, sot, manager, casa de discuri)? Eu unul nu prea cred asta, managerul si casa de discuri nu prea vor sa-si omoare masina de facut bani
*cam toti cei ce au murit la 27 de ani (Morrison, Hendrix, Cobain) au murit din cauza drogurilor, serios, pe astia cine i-a exploatat?
*cum zicea cineva mai sus, drogurile si alcoolul sunt o alegere, nu o optine, nu cred ca cineva a injectat-o si dupa aia i-a si bagat sticla pe git…
*Freddie Mercury NU a ratat niciodata o prestatie live, iar atunci cind nu a putut sa ofere TOTUL a anulat turneul (din 1986, Queen nu a mai concertat pina dupa anii 90 si atunci cu un alt vcal)
*Ozzy Osbourne, Lemmy Killmister (RIP), Vince Neil, Marylin Manson, Tomy Iommi, etc, au bagat probabil kilograme de prafuri in ei, in afara de Lemmy care a murit din alte motive, toti sunt ok..
Si ceva despre Idoli:
https://www.youtube.com/watch?v=cv8yg4s-6h8
You don’t give a f… pe problemele artistului pe care-l admiri și vrei doar o prestație la momentul x, că ai marcat banu. Nu te-ai gândit sa încerci cu un mp3? 😉
Ai văzut filmul?
nu cred ca a vazzut filmul! Si eu am comentat inainte de a vedea filmul si apoi l-am vizionat si am scrs altceva! Asa judecam mai mereu, fara sa cunoastem dedesupturile!
si crezi ca (un) film(ul) iti dezvaluie dedesupturile?
Stai că nu-i așa. Nici artistul does not give a f… pe problemele mele, și nimeni nu-mi dă banii înapoi dacă nu mă duc la un concert, fie și din cauză de deces (în familie sau chiar al meu). Spectacolul plătit este un contract și trebuie onorat.
Da, în cazul ăsta trebuie stânși de gât organizatorii. Artista în acest caz a fost o victimă mai mare decât spectatorii păcăliți cu niște zeci de euro.
Ironie deloc fina… daca si tu ai stringe bani pentru cazare / bilete concert / + alte cheltuieli… si persoana dupa scena iti da (nu-ti face ) un b**w job fiind moarta de beata…poate si tu ai gindi la fel.
Dar asta e, tu probabil nu a trebuit sa renunti la diverse chestii doar ca sa vezi o „legenda”..:-;
Zi frumoasa!
N-am vazut (inca) filmul, partial si pentru ca a fost criticat pentru ca el insusi tabloidiza viata lui Amy („tragedy porn” https://www.theguardian.com/film/filmblog/2015/jul/22/why-the-amy-winehouse-film-is-little-better-than-the-paps-who-hounded-her). Dar am citit foarte mult despre Amy, la cald,in zilele care au urmat mortii ei, si cred ca mi-am putut forma o imagine clara despre destinul ei tragic.
Doua chestii am de spus:
Prima e ca nu am inteles niciodata de ce ne mai miram de mecanismul asta repetitiv, in care o gramada de persoane cinta, danseaza, joaca tenis, fotbal, fac actorie etc, intii, evident, de placere si din chemare. Dupa care isi doresc (ei, sau parintii lor), sa fie platiti pentru ce fac. Apoi isi doresc sa fie celebri pentru ce fac, ca sa fie platiti si mai bine. Daca si cind ajung celebri, incep cu excesele: droguri, sex, alcool, decadenta. Intre timp, au devenit un „produs”, care se vinde cu o multime de cheltuieli de marketing auxiliare (agenti, publicitate, investitii in chirurgie estetica, botoxuri samd), cheltuieli care ii obliga sa ‘produca’ tot mai mult, indiferent de cum se simt . Apoi, incep sa se plinga ca nu mai pot, celebritatea nu le prieste: ii streseaza prietenii, familia, managerii, fanii. Nu mai stiu „daca sint iubiti pentru cine sint, sau pentru banii/numele/celebritatea lor”. Nu mai pot dormi de frica ca nu mai pot produce, creea, face si drege asa cum vor cei din jurul lor. Si da-i cu alcool, si da-i cu droguri. Apoi, da-i cu atacurile de panica, cu ‘driving under influence’, da-i cu revolta impotriva celor care „ii tin prizonieri”, da-i cu psihiatrii, cu clinicile rehab, si apoi cu textele „vreau sa cint/joc tenis/fotbal/joc in filme doar de placere”, adica back to square one, cind erau tineri, necunoscuti si fericiti – doar ca nu stiau asta.
Zau asa, scenariul asta e asa de fumat, ca nu mai am rabdare pentru el. Vreau sa vad si eu o celebritate care sa spuna de la un capat la altul al carierei: o fac doar din placere, nu ma intereseaza banii si faima. In mod clar, nu exista. Sau nu MAI exista – cred ca exista in New Orleansul anilor lui Louie Armstrong, dar vremurile alea s-au dus demult, acum traim in vremea lui „pay per click”.
Chiar daca ei spun altfel, de fapt nu este nici un ‘creator’ neinteresat de faima, pe care o masoara mai apoi banii. Iar asta e slabiciunea pe care o exploataza cei din jur, ca e tatal taximetrist, iubitul toxicoman sau agentul unsuros. Daca iti place sa cinti doar sub dus, sau sa joci fotbal doar in fata blocului, oricit de talentat esti, nu o sa vina nimeni sa te impinga in fata, daca nu vrei sa renunti la anonimat si la privacy de dragul banilor.
A doua chestie: Amy era beata crita la Belgrad – poti vedea inregistrari pe youtube. Ca a vrut sau nu sa mearga acolo, asta nu era problema publicului. In mod clar nici publicul nu a vrut sa plateasca bani grei ca sa vada o femeie beata si patetica pe scena. Ei voiau sa o vada pe Amy Winehouse, si nu asta le-a fost servit. Evident, impresarii trebuiau sa opreasca concertul, dar nu au facut-o. Nu stiu daca eu as fi huiduit sau nu (nu merg la concerte pentru ca ma opreste claustrofobia, deci problema nu se pune), dar nu ii judec deloc pe cei care au facut-o. Nu ai cum sa stii ce a huiduit publicul: pe agentii care trebuiau sa opreasca concertul si sa le dea banii inapoi, sau pe femeia de pe scena care nu era ‘produsul’ Amy pe care il cumparasera in avans.Tu nu returnezi/reclami produsele care nu corespund asteptarilor sau raportului pret/calitate?
Concluzia: Pentru viata de vedeta/pe scena trebuie sa ai stomac, nervi si tupeu. Uite-o pe baba Madonna, care sta pe scena de zeci de ani, nu se otaraste daca e huiduita (a propos, cind au huiduit-o la Bucuresti ca facea apologia romilor discriminati, era o situatie acceptabila sau nu?), se marita, divorteaza, nu baga drogurile cu galeata (ma rog, exceptind botoxul si steroizii). Ea este o poveste de succes, dar e un caz extrem de rar (nu ca mi-ar place, dimpotriva, as plati ca sa grabesc retragerea ei de pe scena).
Asadar, nu voi intelege niciodata parintii care fac tot posibilul sa faca din copiii lor „vedete”: de la concursurile de manechinarit la cele de sport, Vocile Romaniei, pianul, baletul, samd. Cred sincer ca celebritatea mesteca si scuipa mult mai multi decit sint cei carora celebritatea li se potriveste ca o manusa.
Mă, eu n-am citit nimic despre ea, am văzut întâmplător acum filmul, făcut din înregistrări cu ea de-a lungul vieții. Ce să vezi, în toate înregistrăzile astea, fără excepție, încă de la început, ea zice, repetă obsesiv că nu vrea, nu a vrut, nu s-a gândit, nu și-a dorit să ajungă vedetă, ci doar să cânte. De altfel se vede pe fața ei câtă bucurie și viață erau în ea în înregistrăile de început și cum se transformase în robot după ce a luat lozul cel mare cu Rehab. Că ulterior a intrat într-un mecanism făcut să producă bani asta a fost evident, iar ea nu i-a supraviețuit acelui mecanism. Cum a ales să suporte viața aia iar a fost o opțiune, nu e nici de aprobat, nici de incriminat, fiecare avem diverse moduri de a supraviețui.
Repet ce ziceam și altor comentatori, cred că trebuie să vedem toți același material ca să avem o bază comună de comentat. Eu am scris asta strict pe baza emoției pe care mi-a produs-o filmul. Dar chiar și dacă nu aș fi văzut filmul, nu aș fi știut ce i se întâmplase înainte de Belgrad, ceva mă face să cred că nu aș fi huiduit acolo. E just a feeling. Nu-l pot explica mai mult de atât.
excelent!