Un tip de la probațiune din Norvegia, care vizitase România de câteva ori, m-a întrebat de ce avem așa de multe săli de jocuri de noroc, nu știm că astea sunt cele mai mari surse de infiracționalitate și bani negri? Tipul întreba pe un ton serios și inocent, cred că-și imagina sincer că suntem naivi și nu știm în ce ne-am băgat.
Am avut o senzație similară în urmă cu câțiva ani când am vizitat Skopje, și am fost șocată să văd cum premierul din Macedonia sparge banii pe prostii, milioane de euro împrumutate de la UE, dolari donați de americani și alți vestici excentrici, pe care-i zidește în statui și clădiri megalomane, în loc să facă infrastructură și să modernizeze țara, care în afara capitalei se zbate într-o dulce sărăcie bucolică.
Revenind pe meleagurile alea în această toamnă am avut ocazia să văd ceva mai mult. Să străbat o bucată de Macedonie de la sud la nord, să-i număr crucile mari înălțate pe dealuri, în mijlocul unor sate sărăcăcioase sau oriunde se afla câte o moscheie, hop și crucea, să-i văd gunoaiele de la marginea drumurilor sau aruncate pe văi, să-i hrănesc maidanezii costelivi și să-mi recunosc propria nație în măiestria cu care și poporul ăla își fură căciula.
Am stat la o conferință timp de câteva zile pe malul lacului Ohrid, unul dintre cele mai întinse și adânci, cică, din Europa, o frumusețe turistică împărțită de Macedonia și Albania. Serviciile din hotelul în care am stat au fost decente, chiar dacă personalul amintea pe alocuri de ai noștri dinainte de 89, iar amplasarea chiar pe malul lacului a dat un plus la capitolul priveliști de la balcon.
De la hotel am făcut două excursii. Una la mănăstirea Sfântul Naum, undeva în sudul lacului, stabiliment care închisese până să ajungă grupul de vreo 60 de persoane – semn de organizare estică gen „mergem până acolo, vedem dacă o mai fi deschis” – așa că gazdele ne-au consolat frustrarea religioasă cu o masă macedonească sadea, cu lăutari și dansuri care s-au prelungit până târziu în noapte, la o cârciumă a mânăstirii. Apoi am luat lăutarii cu noi pe vapor, la întoarcere, unde s-a băut restul de vin rămas, într-o atmosferă de film rusesc regizat de Mihalkov 😉 Sfântul Naum părea, așa pe întuneric văzut, că avea ditamai mănăstirea, destul de bine întreținută.
A doua excursie a fost în orașul Ohrid, recunoscut pentru cele peste 360 de biserici pe care le are, zicea ghidul. Nu le-am numărat, nici n-am văzut mai mult de trei-patru, că până la urmă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Mi-a atras atenția una dintre cele mai vechi, frumoase și faimoase, pare-se cea mai fotografiată bisericuță din Ohrid, Sfântul Ion Kaneo, care veghează pescarii de pe lac dintr-o poziție foarte avantajoasă. Era închisă și nu cred că se slujește ceva în ea.
În schimb Mănăstirea Sfântul Pantelimon, situată deasupra micii bisericuțe a lui Kaneo, are o cu totul altă poveste. Ghidul zicea că ea a fost zidită la început de un discipol al lui Chiril și Metodiu, unul Clement din Ohrid, care a hărăzit-o predării alfabetului chirilic. I l-a stabilit ca patron pe Sfântul Pantelimon și a rămas așa până în secolul 15, când au transformat-o otomanii în moschee. În următoarele secole a fost pe rând ba moschee, ba biserică creștină, în funcție de cine se afla la putere. Ultima modificare, între 2000 și 2002, a fost radicală. Creștinii au ras de pe fața pământului moscheea și au reconstruit deasupra sfânta biserică, nouă nouță, ce este arătată azi cu mândrie ghidușă turiștilor. În noua biserică mai sunt încorporate părți din vechea basilică creștină, pe care turcii n-au pulverizat-o atunci când au transformat-o în moschee, ci doar s-au mărginit câteodată să-i acopere picturile.
În jurul ei se construiește de zor ditamai campusul cultural religios, o bibliotecă, o sală de congrese și un hotel, toate aparținând bisericii ortodoxe macedonene. Practic în afară de mozaicurile romane pe care încă le mai poți vedea prin jurul construcțiilor noi care se ridică acolo, nimic nu mai e istoric și veritabil în sit-ul ăla, chipurile arheologic. Din zidurile vechii moschei nu a mai rămas decât un triunghi pe pardoseală, la intrarea în biserică, semn că pe acolo fuseseră zidurile bătrânei construcții. Ghidul răspunde reticent la întrebările mele puse de două ori că nu prea le auzea 😉 Dar din vechea moschee s-a păstra ceva? Investiția e a bisericii sau a statului? O combinație. Dar de unde bani pentru toate astea? De la UE!
Ohrid este deci orașul celor 360 de biserici și ei tot mai construiesc altele. Cu bani de la UE, că doar e patrimoniu UNESCO. În rest orașul cade pe turiști, dar are farmecul lui, așa dărăpănat istoric cum arată. La mijloc e lupta pentru dovedirea dreptei religii a unei majorități iluzorii, într-o țară care se chinuie, în conflict cu aproape toți vecinii, să demonstreze că este o națiune distinctă. Când ea de fapt e un amestec multicultural minunat, ca toate popoarele balcanice din jur. Cândva scria într-un ziar macedonean că musulmanii cereau ca pentru fiecare nouă biserică creștină construită să se facă și o moschee. Nu știu cum s-o fi tranșat situația numerologic de atunci, dar cel puțin vizual Macedonia pare că traversează o cursă a înarmării cu cruci versus minarete.
Skopje, între Chiril, Metodiu și London Eye
Skopje, după patru ani, arată ca un tablou kitch din târg, în care pictorul a înghesuit toate formele și arhitecturile pe care le-a învățat la școală, ca să demonstreze că știe. Clădiri noi, care le ecranează pe altele vechi, statui, sute, mii de statui, Alexandru cel Mare în toate pozițiile, la toate vârstele, cu mama, cu tata, cu familia, Chiril și Metodiu giganți, alte personaje mitologice, artistice sau istorice, poduri peste râul anemic care pare că nu ține pasul cu pretențiile grandomane ale oamenilor de pe maluri, alte clădiri în construcție, vapoare cu vele îngropate în prundișul râului și construite de fapt ca restaurante, piloni ai unei viitoare roți London Eye, palmieri sfrijiți, sprijiniți în cârje pe tot malul, amenajări peisagistice fanteziste și o cruce imensă de neon, care se aprinde noaptea, sus pe dealul de deasupra orașului. În timpul ăsta centrul vechi e plin de cârciumi găzduite în cocioabe tot mai dărăpănate, care pare că se așteaptă să fie rezolvate de următorul mare cutremur.
Despre toate astea v-am povestit pe larg în 2012. Acum unele sunt gata, muzeul de arheologie poate fi vizitat, statuile sunt amplasate, vapoarele restaurant funcționează, restaurantele sunt pline, oamenii trăiesc într-o bulă de prosperitate în capitală, râul șerpuiește timid printre toate. Niște pete de vopsea aplicate ici colo, ba pe organele genitale ale leilor de la baza statuii lui Alexandru cel Mare, ba pe firma poliției economice dintr-una din clădirile alea noi, semn al disprețului subteran al populației care se vede nevoită să înghită toate astea fără să poată face nimic. Interesant e că semnele astea de vandalism nu sunt șterse.
Ce mi-a atras atenția de data asta în Skopje au fost amenajările peisagistice ca la noi în sectorul 3 – transformarea spațiilor verzi de pe bulevarde, altfel împrejmuite cu garduri, în maluri de pământ înălțate artifical și zidite, borduruite, a la Robert Negoiță, panseluțe plantate în buza iernii cu instalații îngropate de irigare automată, semn că există niște firme de astfel de materiale și know how care au depășit niște granițe. Nu știu dacă ale noastre și au ajuns în Macedonia, sau ale lor și se mută la noi. Dar e cert că modelul de sifonare a banului public e același. Și românii și macedonenii par că au descoperit rețeta mântuirii, prin spații verzi, borduri și biserici noi.
Culmea e că asta ne și place. Una dintre persoanele cu care am vizitat acum Skopje, noaptea, o fată de 20+, studii superioare, a fost atât de impresionată de ce a văzut acolo, de statui, de fântânile arteziene, de clădirile noi și impozante, încât a admis că i se pare frumos, că-i place, chiar dacă pentru asta au fost sifonați niște bani cu care s-ar fi putut face ceva mai util poporului macedonean. Probabil pe asta mizează și premierul mecedonean: ai clipit de admirație, ți-am luat banu!
Pe 11 decembrie au și ei alegeri, ca și noi.
Trist.
Asa eram si noi daca nu ne impingea UE sa luam masuri anticoruptie.
Hmmm…suna frumos asa indignarea, bani aruncati de aiurea pe statui, panselute si biserici, si ea e corecta partia. Dar pentru jurnalisti unimensionali si nu foarte culti e usor sa ratezi esentialul, chiar daca nu iti place : constructiile faraonice si bisericele sunt create dintr-un motiv rational-politic-cultural de a intari identitatea si coeziunea tarii. Nu stiu daca mai tine cineva minte ca a trebuit sa intervina NATO ca sa elibereze cateva orasele din nord-estul tarii de gherila albaneza care a creat si independenta Kosovo-ului, musulman, chiar daca e moderat. Etc. E grele!..Amenajarea spatiului nu e doar o chestie utilitara, de asta si francezii – antiamericani un pic si mandri de identitatea lor nationala de bucatari – aproba McDonald’s-uri cu greu si doar la marginea oraselor istorice, de exemplu. In vidul si haosul moral al Romaniei postcomuniste in care totul s-a distrus si tranzactionat si deformat, e greu sa ne mai amintim si cate lucruri de baza desore popoare si natiune, cum functioneaza astea in afara clieelor hollywoodiene-stangist-superficiale, adica rational inainte de a ne exprima opiniile subiectiv-morale, chiar daca risipa neproductiva de bani publici si coruptia trebuie condamnate, evident. Oricum in Macedonia s-ar fi facut biserici si statui cu Alexandru Macedon si fara coruptie din nevoia de a crea locuri de memorie care sa incarneze ideea lor recenta si amenintata de natiune macedoneana, tot asa cum in Romania s-ar fi facut si fara bani de la stat multe biserici ca in comunism nu s-au construit, ba chiar s-au daramat, in noile cartiere si orase socialiste.
Jurnalistul ăsta unidimensional și nu foarte cult e de părere că esențial în viață e să accepți diversitatea, nu să-i dai în cap celui diferit de tine, chiar dacă ai trăit o viață lângă el ca vecin, doar pentru că a venit liderul religios să-ți spună asta. Dacă cititorul ăsta cult ar fi fost mai atent ar fi observat că am scris și în articolul din 2012 și în cel prezent că înțeleg foarte bine raționamentul naționalist religios care-i mână pe macedoneni în cursa asta a înarmării cu crucea și statuile, pentru clădirea unei istorii care le convine doar unora, doar că mie personal mi se pare aberantă, câtă vreme pământurile alea sunt locuite de veacuri de popoare amestecate. Iar dacă ție îți place să plătești prețul ăsta pentru a afirma fibra național creștină a unui popor sărac lipit, mie nu-mi convine. Cred că lumea poate progresa împreună, indiferent de religie, dacă cheltuiește banii pentru a evolua, nu pentru a-și da în cap reciproc cu a cui credință e mai adevărată. Părerea mea.
Daca ar fi asa de simplu, intai zi asta si albanezilor, apoi – nu stiu creaza o identitate macedonenilor de care sa fie toti mandri, cat de cat, ca nu chiar Hong Kong acolo, apoi…in fine, ma apresc aici, am vrut doar sa zic ca nu e asa de simplu, ca in multe cazuri, si ca jurnalistu, publicul oricine ar iesi poate mai in castig daca indignarea ar fi inlocuita mai mult cu analiza si intelegerea. Parerea mea!
Cu rugamintea de a ma corecta daca falsez pe alocuri, fiindu-mi total necunoscuta partitura macedoniana.
Din cate inteleg, in plin conflict interregilios, un „care pe care” oarecum tragicomic pana si-n privinta lacaselor de cult, nimeni n-a interzis ridicarea de moschei. Uuauuu ! Pai, as spune eu, de-abia asta e adevarata democratie !
Vrei sa porti voal islamic prin Paris, burkini prin St.-Tropez sau alte alea ? Hai, la revedere ! Vrei sa ridici minarete prin Berna sau Geneva ? Aidoma, hai, la revedere ! Si asta dupa ce decenii la rand le-au tinut ex-iugoslavilor teoria multiculturalului si i-au statuat fara de respiro drept speta negativa ?! ca sa interzici e si periculos si nedemocratic bla, bla, bla …
Intr-un fel, marturisesc, nici nu ma surprinde. Aceeasi chestie si cu incadrarea romilor pana s-au lovit si predicatorii cu capul de pragul de sus !