Povești la metru, cu Cătălin Dorian Florescu

Zaira, de Cătălin Dorian Florescu, cartea de la clubul de luna asta, o telenovelă româno-americană scrisă nemțește despre o bănățeancă cu sânge catalan.

Cândva, în tinerețea mea scăpătată de ziarizdă, când întotdeauna lunile erau mai lungi decât salariul, am scris povești pentru reviste gen „Povestea mea” sau „Povești adevărate”, ca să nu mai mănânc numai din pensia mamei. Erau plătite ok la început, dar ani de zile prețul a rămas neschimbat, în timp ce inflația și-a făcut treaba. Cerințele erau minime: să fie în două dimensiuni standard (una scurtă, alta mai lunguță), să aibă dialoguri și de preferință să aibă și happy end. Asta cu happy end-ul mi-a fost cerută insistent, pentru că eu tindeam să le închei dramatic pe multe, ca în viață, deh. Dar după ce a răbdat ce a răbdat, editorul meu de atunci mi-a zis că e bine să plângă coafezele la poveștile mele, dar lumea are nevoie de speranță, că de aia cumpără revistele astea în care fetele sărace, dar frumoase (și deștepte) se mărită la final cu bărbați arătoși, deștepți și cu bani. Că iubirea, ca și binele, învinge, măcar în revistele care cumpără fericiea, cu 50 sau 100 de lei bucata.

Scrisul de povești te sleia de imaginație după o vreme, adică maximul meu lunar era de 3-4 povești, iar după câteva luni, un an, ți se apleca de atâta fericire.

zairaDe perioada asta a mea mi-am amintit zilele astea, citind Zaira, cartea de la clubul de carte de luna asta. Recunosc că am citit-o pe două avioane și într-o seară, și că în a doua jumătate m-a adus la exasperare cu câte povești la metru a înghesuit în ea, de parcă ar fi fost plătit la bucată. Cătălin Dorian Florescu ne-a mai fost oaspete la clubul de carte, în 2014 când am citit „Jacob se hotărăște să iubească”, genul ăla de carte care mi-a lăsat impresia că e autobiografică. Și nu era, dimpotrivă, cică era pură ficțiune. Zaira, pe de altă parte, cică se bazează pe povestea reală a Zairei Manta, o femeie care trăiește și azi în Timișoara, și pe marginea vieții căreia Florescu și-a bazat romanul ăsta.

Pe scurt, romanul începe cu povestea burghezo-moșierească a familiei Zairei, care stăpânea Strehaia și împrejurimile, trece prin război, comunism și emigrează în America, folosindu-se de primăvara de la Praga. Zaira e o femeie frumoasă, independentă, care trăiește mult în trecut, dar reușește să fructifice cumva și prezentul. Sau măcar viața o face pentru ea, că ea pare de multe ori inconștientă de ce i se întâmplă. Se mărită la 19 ani, constată că nu-i place, îl lasă pe ăla, se cuplează cu altul, care se dovedește marea dragoste, cu care face și un copil, dar el nu știe, pentru că îi place să bea. În timpul ăsta ea își câștigă existența ca păpușăreasă la teatrul de copii din Timișoara, devine o mică celebritate locală, e curtată de potenți ai zilei (comuniști), îi refuză. Până la urmă trece viața, la 40+ se mărită din nou, tot fără pasiune, doar ca să-i ofere fiicei adolescente un tată pe care nu l-a avut nici ea. Împreună, ca familie, emigrează în America, de unde se întarce după 40 de ani ca să-și regăsească marea dragoste lăsată cu sticlele în Timișoara.

Poate dacă firul narativ s-ar fi limitat la personajul central și la cei foarte apropiați, care aveau un rost în poveste, romanul ăsta ar fi fost mai digerabil. Dar Florescu a vrut să umple anii americani ai Zairei cu alte zeci de destine povestite pe repede înainte, de parcă Zaira ar fi fost un barman plictisit care se hrănește cu viețile bețivanilor cărora le toarnă în pahare. Senzația de sațietate se acutizează spre final, când tot aștepți să ajungă undeva, și ea se tot oprește să mai spună povestea unuia. Dacă mergea de acasă până la liquor store, Zaira trebuia să se întâlnească cu două-trei povești de oameni cu care urma să nu mai aibă de-a face vreodată după aia. Care e scopul acestei hemoragii narative n-am priceput. Aș fi preferat, de exemplu, ca Florescu să meargă în profunzime cu personajul și să înțeleagă de ce are o relație atât de disfuncțională cu fiica ei. Desigur, explicația facilă e aia că Zaira a replicat modelul matern alienat de care a avut ea parte, dar eu cred că se putea mai mult. În loc să ne toarne baliverne despre fermieri din Montana, soldați din Vietnam, curve de lux americane, senatori degenerați sau Eugeni Ionescu ajunși șoferi de limuzine prin Washington, mai bine intram mai adânc în viața Zairei și a familiei absurde pe care și-o însăilase ca să aibă romanul o consistență. Cam asta justifică un roman, după umila mea părere. Altfel avem doar o culegere de povestioare facile pe care le puteam inventa și eu de foame.

zairaȘi măcar dacă narațiunea ar fi fost de o calitate literară, ca să merite efortul. Dimpotrivă, Zaira mi s-a părut slab scrisă, comparativ cu cealaltă carte pe care am citit-o de el, și deloc verosimilă. O telenovelă de la un capăt la altul, scrisă de un bărbat la persoana întâi feminin, lungită pentru o audiență iluzorie. Înțeleg că adevărata Zairă, pensionară acum în Timișoara (sursa foto) ar fi fost încântată de rezultat. Mă rog, de gustibus.

Ne vedem vineri, 4 noiembrie, de la ora 18.30, la Sufrageria cu jocuri de pe strada Nicolae Filipescu 57, ca să vedem dacă totuși Zaira vi s-a părut altfel.

Etichete: , , , , , , ,

3 comentarii la “Povești la metru, cu Cătălin Dorian Florescu” Subscribe

  1. Marius Georgescu 02/11/2016 at 17:30 #

    Vezi,d-aia nu vin la clubul vostru,că votați spanacuri:)

  2. mihai 02/11/2016 at 17:33 #

    Offtopic.

    Scrieți o scurtă compunere a cărei narațiune să se desfășoare în înalta societate, și care să conțină elemente de dragoste, religie și mister.

    „Baroana spuse: ‘Dumnezeii mă-sii! Iar am rămas gravidă și nu știu cu cine!’ „

  3. marin 03/11/2016 at 10:08 #

    of, si eu care credeam ca Povesti adevarate erau chiar adevarate ! Dollo, de ce mi-ai furat inocenta? :)))

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

Palatul lui Becali din București

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

Cine-l bate pe prinţul Charles, la popularitate, în Viscri

Patul care asteapta musafiri in casa Gerdei din Viscri

Transilvania li s-a arătat străinilor exact aşa cum este. Un ţinut minunat, locuit de oameni în esenţă buni, dar inconştienţi de valoarea moştenirii pe care o au în bătătură.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Cât ne-a costat înflorirea sectorului 3, în campania electorală 2016

begonia1

Primarul Negoiță a cumpărat gazon la preț dublu față de piață, apoi l-a tăiat și aruncat ca să planteze în loc begonii. Cât au costat ele și de ce primarul refuză să spună?