Povești la metru, cu Cătălin Dorian Florescu

Zaira, de Cătălin Dorian Florescu, cartea de la clubul de luna asta, o telenovelă româno-americană scrisă nemțește despre o bănățeancă cu sânge catalan.

Cândva, în tinerețea mea scăpătată de ziarizdă, când întotdeauna lunile erau mai lungi decât salariul, am scris povești pentru reviste gen „Povestea mea” sau „Povești adevărate”, ca să nu mai mănânc numai din pensia mamei. Erau plătite ok la început, dar ani de zile prețul a rămas neschimbat, în timp ce inflația și-a făcut treaba. Cerințele erau minime: să fie în două dimensiuni standard (una scurtă, alta mai lunguță), să aibă dialoguri și de preferință să aibă și happy end. Asta cu happy end-ul mi-a fost cerută insistent, pentru că eu tindeam să le închei dramatic pe multe, ca în viață, deh. Dar după ce a răbdat ce a răbdat, editorul meu de atunci mi-a zis că e bine să plângă coafezele la poveștile mele, dar lumea are nevoie de speranță, că de aia cumpără revistele astea în care fetele sărace, dar frumoase (și deștepte) se mărită la final cu bărbați arătoși, deștepți și cu bani. Că iubirea, ca și binele, învinge, măcar în revistele care cumpără fericiea, cu 50 sau 100 de lei bucata.

Scrisul de povești te sleia de imaginație după o vreme, adică maximul meu lunar era de 3-4 povești, iar după câteva luni, un an, ți se apleca de atâta fericire.

zairaDe perioada asta a mea mi-am amintit zilele astea, citind Zaira, cartea de la clubul de carte de luna asta. Recunosc că am citit-o pe două avioane și într-o seară, și că în a doua jumătate m-a adus la exasperare cu câte povești la metru a înghesuit în ea, de parcă ar fi fost plătit la bucată. Cătălin Dorian Florescu ne-a mai fost oaspete la clubul de carte, în 2014 când am citit „Jacob se hotărăște să iubească”, genul ăla de carte care mi-a lăsat impresia că e autobiografică. Și nu era, dimpotrivă, cică era pură ficțiune. Zaira, pe de altă parte, cică se bazează pe povestea reală a Zairei Manta, o femeie care trăiește și azi în Timișoara, și pe marginea vieții căreia Florescu și-a bazat romanul ăsta.

Pe scurt, romanul începe cu povestea burghezo-moșierească a familiei Zairei, care stăpânea Strehaia și împrejurimile, trece prin război, comunism și emigrează în America, folosindu-se de primăvara de la Praga. Zaira e o femeie frumoasă, independentă, care trăiește mult în trecut, dar reușește să fructifice cumva și prezentul. Sau măcar viața o face pentru ea, că ea pare de multe ori inconștientă de ce i se întâmplă. Se mărită la 19 ani, constată că nu-i place, îl lasă pe ăla, se cuplează cu altul, care se dovedește marea dragoste, cu care face și un copil, dar el nu știe, pentru că îi place să bea. În timpul ăsta ea își câștigă existența ca păpușăreasă la teatrul de copii din Timișoara, devine o mică celebritate locală, e curtată de potenți ai zilei (comuniști), îi refuză. Până la urmă trece viața, la 40+ se mărită din nou, tot fără pasiune, doar ca să-i ofere fiicei adolescente un tată pe care nu l-a avut nici ea. Împreună, ca familie, emigrează în America, de unde se întarce după 40 de ani ca să-și regăsească marea dragoste lăsată cu sticlele în Timișoara.

Poate dacă firul narativ s-ar fi limitat la personajul central și la cei foarte apropiați, care aveau un rost în poveste, romanul ăsta ar fi fost mai digerabil. Dar Florescu a vrut să umple anii americani ai Zairei cu alte zeci de destine povestite pe repede înainte, de parcă Zaira ar fi fost un barman plictisit care se hrănește cu viețile bețivanilor cărora le toarnă în pahare. Senzația de sațietate se acutizează spre final, când tot aștepți să ajungă undeva, și ea se tot oprește să mai spună povestea unuia. Dacă mergea de acasă până la liquor store, Zaira trebuia să se întâlnească cu două-trei povești de oameni cu care urma să nu mai aibă de-a face vreodată după aia. Care e scopul acestei hemoragii narative n-am priceput. Aș fi preferat, de exemplu, ca Florescu să meargă în profunzime cu personajul și să înțeleagă de ce are o relație atât de disfuncțională cu fiica ei. Desigur, explicația facilă e aia că Zaira a replicat modelul matern alienat de care a avut ea parte, dar eu cred că se putea mai mult. În loc să ne toarne baliverne despre fermieri din Montana, soldați din Vietnam, curve de lux americane, senatori degenerați sau Eugeni Ionescu ajunși șoferi de limuzine prin Washington, mai bine intram mai adânc în viața Zairei și a familiei absurde pe care și-o însăilase ca să aibă romanul o consistență. Cam asta justifică un roman, după umila mea părere. Altfel avem doar o culegere de povestioare facile pe care le puteam inventa și eu de foame.

zairaȘi măcar dacă narațiunea ar fi fost de o calitate literară, ca să merite efortul. Dimpotrivă, Zaira mi s-a părut slab scrisă, comparativ cu cealaltă carte pe care am citit-o de el, și deloc verosimilă. O telenovelă de la un capăt la altul, scrisă de un bărbat la persoana întâi feminin, lungită pentru o audiență iluzorie. Înțeleg că adevărata Zairă, pensionară acum în Timișoara (sursa foto) ar fi fost încântată de rezultat. Mă rog, de gustibus.

Ne vedem vineri, 4 noiembrie, de la ora 18.30, la Sufrageria cu jocuri de pe strada Nicolae Filipescu 57, ca să vedem dacă totuși Zaira vi s-a părut altfel.

Etichete: , , , , , , ,

3 comentarii la “Povești la metru, cu Cătălin Dorian Florescu” Subscribe

  1. Marius Georgescu 02/11/2016 at 17:30 #

    Vezi,d-aia nu vin la clubul vostru,că votați spanacuri:)

  2. mihai 02/11/2016 at 17:33 #

    Offtopic.

    Scrieți o scurtă compunere a cărei narațiune să se desfășoare în înalta societate, și care să conțină elemente de dragoste, religie și mister.

    „Baroana spuse: ‘Dumnezeii mă-sii! Iar am rămas gravidă și nu știu cu cine!’ „

  3. marin 03/11/2016 at 10:08 #

    of, si eu care credeam ca Povesti adevarate erau chiar adevarate ! Dollo, de ce mi-ai furat inocenta? :)))

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Skopje, Macedonia: sărăcie și statui pe datorie

Prometeu, turiștii și clădirea parlamentului în plan secund

Premierul macedonean ia credite externe ca să clădească identitatea națională cu statui și clădiri impozante, în timp ce țara are 30% șomeri, iar oamenii emigrează ca să trăiască mai bine.

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Mama mi-a zis să nu mă duc, dar eu nu și nu…

parapanta3

Cu parapanta e ca și cu un bărbat, prima dată nu e bine, dar ceva te face să mai vrei măcar o dată 😉