În singura seară petrecută la Bruxelles am ieșit în oraș cu o veche prietenă și, trecând pe lângă o librărie, mi-a atras atenția un domn care semăna cu Jean Luc Picard și care dădea autografe în vitrină. Imaginea era amuzantă, pentru că în așteptarea semnăturii omului stăteau câteva zeci de oameni care umpluseră la refuz spațiul mic al librăriei, el semna mecanic, copiindu-le numele scrise în prealabil pe câte o foaie de hârtie, iar cărțile pe care semna îi erau date la mână de un tip care avea un soi de ham din ăla de port armă la subțiori.
Cine să fie celebrul? Aș fi trecut mai departe, pentru că nu sunt pasionată de autografe – niciodată n-am înțeles mândria asta de a avea ceva semnat de o celebritate – și nici nu credeam că poate fi cineva de care să fi auzit, eu nefiind familiarizată cu cultura asta franco-valonă. Dar prietena mea a zis că hai să vedem cine o fi, totuși, și așa am ajuns să-i citesc numele lui Sebastião Salgado pe albumele care inundaseră librăria Taschen.
Wow, aici eu am făcut click, în timp ce ea nu auzise de el. Am intrat în librărie ca să respir măcar câteva minute același aer cu acest fotograf-jurnalist-documentarist de excepție, după ce petrecusem o zi între birocrații de la Comisia Europeană, care ascultau lamentațiile jurnaliștilor europeni despre moartea presei quality.
Librăria era plină de oameni, dar mai ales de albumele cu fotografiile lui Salgado, făcute în diverse etape ale vieții, prin lume. Un album despre incendiile puțurilor petroliere din Kuweit costa între 800 și 2500 de euro, cele mai scumpe fiind din seria limitată de 100 de bucăți cu semnătura autorului. Un album „Genesis” era și mai scump, 8.500 de euro. Se vindeau și albume de duzină, mai mici, cu ceva între 50 și câteva sute de euro. Probabil grosul oamenilor de la coadă pe așa ceva aștepta să primească semnătura omului.
Oricum era evident că mai mult decât să-i fac și eu o poză cu telefonul, ca pițipoancele, nu aveam ce să sper de acolo. Nu era timp/loc de interviuri, iar munca lui Salgado depășește condiția mea materială. Dar și dacă nu ar fi așa, nu cred că pozele alea extraordinare sunt făcute să fie închise în niște albume de lux în livingurile bogaților planetei, ci să fie văzute, înțelese și asimilate de bogații ăia și de oameni în general, ca să învețe ceva din ele.
Pentru că majoritatea fotografiilor lui Salgado sunt despre viață în toate formele ei, dar mai ales despre atrocitățile pe care omul le face împotriva vieții de orice fel. Să-ți petreci o viață documentând asta, cere o tărie psihică pe care nu o avem mulți. De altfel și Salgado a clacat la un moment dat, dar tot viața, fotografiile și un proiect personal probabil unic l-au refăcut.
Am văzut filmul despre Salgado – Sarea pământului – acum doi ani și cred că e genul de film pe care e bine să-l vezi atunci când crezi că totul se năruie în jurul tău și nu mai există speranță. Iar aceste vremuri pe care le trăim acum, și în care unii dintre noi ne simțim mai speriați decât alții, sunt cum nu se poate mai potrivite pentru filmul ăsta. Așa că după câteva postări în care mi-am lăsat să zburde pe câmpii propriile frustrări în legătură cu ultimele evoluții ale planetei – și pentru care unii m-ați tras de urechi -, vă recomand și un antidot.
Vedeți filmul despre Sebastião Salgado. La scară istorică o să fie bine. Altfel nu văd de ce să fi dat eu peste el taman în seara aia, la Bruxelles, când lumea nu mi-era deloc dragă 🙂
Multumesc.