În 2016 am cam lipsit de acasă

Momentul cunoscut al bilanțului de final de an mă obligă la constatarea că am cam lipsit de aici. Motivele sunt mai multe: am avut pentru jumătate de an două job-uri în paralel și timpul pentru blog a fost întotdeauna lăsat la urmă; apoi parte din treaba mea în job-urile astea e să scriu (comunicate de presă, articole pe site-urile organizațiilor pentru care lucrez etc) iar genul ăsta de scriitură mi-a furat un pic din plăcerea de a scrie; și nu în ultimul rând am mai îmbătrânit și am început să mă autocenzurez. Dacă nu știu nimic de un domeniu anume sau cred că nu am ceva interesant de zis despre, mi se pare mai cinstit să tac. În plus s-a democratizat așa de mult scrisul în ultimii ani încât nu cred că e musai să fiu în acest cor polifonic, îi mai las și pe alții.

Subiectul anului – epoca post-adevăr

Anul ăsta am împlinit opt ani de când am pornit blogul. În ciuda a tot ce am scris mai sus, blogul rămâne un loc unde încă mă simt bine, unde îmi place să revin, să recitesc lucruri pe care le-am făcut (uneori par din altă viață) și să țin legătura cu voi, cei care veniți aici tot de asta. De bine, de rău, o să continui să scriu p-aci lucruri care mi se pare relevante, interesante sau pe care îmi doresc să le rețin, pe termen lung. Reiterez cu ocazia asta că blogul ăsta este un jurnal personal și al vremurilor pe care le trăim, făcut cu onestitate, dar subiectiv. Nu este un demers jurnalistic. Alea sunt marcate ca atare în secțiunea ziarista, împărțite pe cele 6 publicații la care am contribuit de-a lungul timpului. Se confundă tot mai des în ultima vreme jurnalismul adevărat cu datul cu părerea, datul cu verdicte și datul în stambă, pe blogurile personale. Ce avem aici e o combinație între datul cu părerea și datul în stambă 😉

(sursa foto)

Am simțit nevoia să clarific asta pentru că ăsta a fost, după părerea mea, subiectul acestui an. Se tot spune că trăim în epoca post-adevăr, am și participat la un summit al Comisiei Europene pe tema asta (v-am povestit aici) și oamenii par tot mai preocupați de chestiunea asta, dar realitatea e că nimeni nu știe ce trebuie făcut concret ca să contracarăm dezinformările. Am citit ieri o postare a cuiva pe fb – un personaj pe care nu-l cunosc, dar îi urmăresc postările pentru că are o scriitură sprințară și pe anumite subiecte are informații ce par veridice. Zicea personajul că jurnalistul adevărat nu trebuie să spună că A zice așa și B zice altcumva, ci trebuie să spună răspicat cine minte, A sau B. Eu nu sunt de acord, asta nu e treaba jurnalistului (necum a celui adevărat), că nu e judecător. Jurnalistul trebuie să prezinte fapte, informații, să prezinte echilibrat ambele fețe ale unei chestiuni, părerile/versiunile lui A și B, iar cititorul să-și tragă singur concluziile, că de aia are cap. Eventual să-și extragă adevărul propriu citind știrile din mai multe surse, și să le găsească punctele comune. Abia alea pot fi considerate reale, de vreme ce nu le-a putut ascunde niciuna dintre publicații.

Iar apropos de faptul că cititorul este tot mai leneș și reticent în a-și exersa gândirea proprie, tot ieri era o știre în The Guardian, despre cum guvernul ceh pune bazele unui soi de minister al adevărului, o unitate (în cadrul Ministerului de Interne) care să depisteze și să sancționeze știrile false care ar putea influența rezultatele alegerilor din octombrie 2017 și la ei, cum s-a întâmplat și la alții anul ăsta. Ar fi de bine, dacă n-ar fi de rău. Pentru că aparent această unitate oficială a guvernului e menită să lupte contra site-urilor finanțate de ruși (vreo 40 estimează cehii) și care vor să submineze democrația și orientarea proeuropeană a Cehiei. Dar întrebarea mea e cine va controla ministerul ăsta al adevărului? Și cine va garanta că el nu va lupta și cu știrile corecte, dar care contravin liniei oficiale guvernamentale? Uite așa se instalează distopiile gen 1984, la cererea publicului leneș care vrea să fie salvat de guvern de minciunile altora. Cetățeanul onest vrea să fie mințit doar oficial.

Acestea fiind spuse, să trecem la bilanțul propriu-zis.

Ce am citit bun (la clubul de carte și nu numai)

Nu fac un top, că gusturile nu se aseamănă, dar recomand:

• Dimineața pierdută – Gabriela Adameșteanu 
• Cu sange rece – Truman Capote 
• Complexul lui Portnoy – Phillip Roth 
• Conjurația imbecililor – John Kennedy Toole

Deși nu au fost citite de toată lumea de la club, merită amintite Sfârșit de mileniu (Radu Tudoran, 7 volume) și scriitura lui Johnatan Franzen, pe care am descoperit-o anul trecut cu Corecții, dar cu care m-am mai delectat și anul ăsta cu Purity și Freedom. Dacă vrea cineva cărțile astea, le am în format electronic.

În context profesional, anul ăsta am citit și raportul Mineriadei din 1990, (că tot a făcut rating zilele astea știrea că în sfârșit a fost pus sub acuzare Iliescu). Pe parcursul anului mi-am dat seama că nu ne-am schimbat așa de mult de atunci, campaniilor electorale de anul ăsta le-au lipsit doar bâtele.

Ce am făcut bine

… am plătit taxe și impozite și am aflat pe ce îmi cheltuiește banii primăria, l-am cunoscut pe domnul I. iar el și-a adus aminte de mine câteva luni mai târziu ;), am mai vizitat câteva penitenciare (sarcină de serviciu), m-am mai pus bine cu Dumnezeu și mai ales cu followerii lui.

În vară am fost observator la alegeri, ca să ajut USR-ul să nu fie furat la numărătoarea voturilor. Apoi v-am îndemnat și pe voi să vă băgați în politică, dacă vă tenta, că era loc. M-am judecat cu Primăria sectorului 3 ca să-mi răspundă la niște întrebări, dar am pierdut procesul. Apoi am făcut un tur de recunoaștere prin sistemul norvegian de pedepsire și reintegrare a infractorilor, începând cu serviciul nostru de probațiune și sfârșind cu cea mai mișto închisoare din lume, cică – asta din Norvegia.

Ce am văzut și aș mai vedea

De plăcere am colindat Grecia vreo trei săptămâni și am avut bucuria să-i văd pe Queen la București, chiar dacă fără Freddie Mercury. De ziua mea am dus-o pe regina Angliei pe Dunăre, la cazane, un loc pe care și-l dorea demult să-l vadă.

Niște poze de anul ăsta:

                 

Per total anul a fost bun, a îndeplinit criteriile după care mă ghidez în ultimul timp, personal vorbind. Din păcate nu poți trăi doar în bula personală, iar din punct de vedere social, politic, internațional, anul ăsta seamănă mai degrabă cu începutul sfârșitului. Vom rămâne, însă, optimiști pentru la anul, că așa dă bine 😉

La mulți ani și să ne regăsim sănătoși în 2017!

P.S. Era să uit esențialul. Anul ăsta am întâlnit în carne, oase și vorbe doi cititori veterani ai blogului, care s-au abătut cu treburi prin București și nu m-au lăsat nevizitată. Plus că am primit de la un altul pe care nu-l cunosc niște poze interesante dintr-o vacanță în care s-a gândit la mine 🙂 Vă anunț, așadar, că dacă vreți să mai facem albume cu poze de pe unde au fost cititorii lui Dollo în anul care tocmai se încheie, le primesc zilele astea.

Etichete: bilanț 2016, club de carte, dezinformare, jurnalism, post-adevăr, slider, USB/USR, vacanță Grecia