„Patru bărbaţi, cu care nici măcar nu am flirtat înainte, m-au sunat să-mi spună că soţiile lor sînt plecate şi fiecare avea o notă încîntată şi timidă în voce. Este cu adevărat extraordinar – cunoşti un bărbat, lucrezi cu el ani de zile, apoi e suficient ca soţia lui să plece pentru ca vocea să i se schimbe, şi par să creadă că o să te repezi să te bagi în patul lor. Ce Dumnezeu se petrece în mintea lor?”
Nu știu câte dintre voi, doamnelor, ați experimentat asta? Cred că destule. Se întâmplă, mai ales după o vârstă, femeilor singure sau libere sau emancipate sau ziceți-le cum vreți, femeilor despre care se crede că tot ce-și doresc în viață și au nevoie e o pluă (vorba lui Tetelu) care să le împlinească și eventual să le facă și un copil, ca să nu simtă că a trăit degeaba pe pământ. Așa cred bărbații, indiferent de starea lor civilă, care-și fac un titlu de onoare și o datorie sfântă, strămoșească, din a încerca. Așa cred și celelalte femei, măritatele, cuplatele, care-și apără bărbații cu ghearele, dinții, copiii, ratele la bancă și toate celelalte îndatoriri la care consimte un cuplu atunci când se înhamă la viața în doi. Femeia singură este o curvă din orice punct al spațiului social ai privi-o, fie că vrea, fie că nu, să primeasă din preaplinul de afecțiune pe care îl are de dat în comunitate un bărbat cu angajamente tradiționale acasă.
O carte despre statutul, convingerile, trăirile, angoaselee, anxietățile, nebunia femeilor independente este „Carnetul auriu” de Doris Lessing – laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2007. Publicată în 1962, de o Doris aflată în deplinătatea feminină și feministă a celor 43 de ani, 3 copii și două divorțuri, cartea – zice Internetul – ar fi stârnit dezbateri despre feminismul și stângismul personajelor din ea și implicit ale autoarei. A fost socotită revoluționară și a călcat pe bătături niscai tabuuri în anii ăia, dar nu e încă depășită nici astăzi, din punctele astea de vedere.
Literar, însă, cu toată deferența datorată unei premiate cu Nobel, eu una mă declar dezamăgită. Dinspre mine cartea a fost prea lungă, prost scrisă, dezlânată, incoerentă. Păcat de unele idei interesante pe care le-am găsit în ea, numai datorită obligației pe care am avut-o de a citi cartea pentru club. Altfel, este o însăilare de cuvinte, din abundență, ca o compunere cu target obligatoriu de adjective (Avea o privire vinovată şi sfidătoare, veselă şi vinovată, o gură vulnerabilă şi jalnică…), pe care o cam abandonezi în prima parte, de plictiseală.
Carnetul auriu este o incursiune în jurnalele Anei, o scriitoare londoneză care trăiește de pe urma unicului roman publicat la viața ei, iar faptul că nu trebuie să meargă la muncă zilnic pentru bani îi lasă timpul necesar să dezvolte tot felul de bășini în cap. E comunistă, preocupată de drepturi și libertăți civile, are o fetiță din căsnicia ratată, o prietenă foarte bună și similară cu ea (actriță) și niște aventuri prin care se definește și descrie. Este evident o femeie independentă, care urăște contractele sociale, căsnicia în primul rând, disprețuiește nevestele pentru că se complac în căsnicii ratate, preferând să nu vrea să știe ce fac bărbații lor, ca să nu-i piardă. Pe măsură ce se maturizează, iubește, e părăsită, agățată, amăgită, începe să-și nuanțeze viziunile față de lume, reguli și … față de neveste.
„Bărbaţi căsătoriţi, temporar fără soţie, care încercau să aibă o aventură cu ea – etc, etc, cu zece ani în urmă nici măcar nu ar fi remarcat sau comentat aşa ceva. Lua toate aceste lucruri ca parte a riscurilor şi şanselor de a fi o „femeie liberă”. Dar cu zece ani în urmă ar fi simţit ceva ce atunci nu ar fi recunoscut. Sentimentul de satisfacţie, victoria asupra soţiilor; pentru că ea, femeia liberă, era mult mai plină de viaţă decît acele femei plictisitoare şi obosite. Privind în urmă şi recunoscînd această emoţie, îi este ruşine.
Se culcă cu Jack. Îl clasifică drept tipul de amant eficient. „Bărbatul care nu e senzual şi a învăţat cum să facă dragoste dintr-o carte, probabil intitulată Cum să îţi satisfaci soţia.” Obţine plăcere din faptul că face o femeie să se culce cu el, nu din sexul însuşi.
— Ei bine, înapoi la ocnă. Soţia mea e cea mai bună din lume, dar nu e neapărat o parteneră de conversaţie extraordinară.
Ea se stăpîneşte, nu îi spune că o femeie cu trei copii mici, închisă într-o casă din suburbii cu un televizor, nu prea are nimic extraordinar despre care să vorbească. Profunzimea resentimentului ei o uimeşte. Ştie că soţia lui, femeia care îl aşteaptă într-un alt capăt al Londrei, la kilometri distanţă, îşi va da seama, în clipa în care el va intra în dormitor, că s-a culcat cu altă femeie, din cauza mulţumirii lui voioase de sine.”
Când iubește Ana începe să realizeze că și ea se comportă la fel ca orice nevastă, chiar dacă nu are un contract semnat la primărie. E posesivă, orgolioasă, geloasă. Vrea tot, mult, pentru totdeauna. E conștientă și nervoasă pe propria incapacitate de a gândi, atunci când îi convine să n-o facă. Preferăm să nu gândim atunci cînd tindem să fim fericite. Obține ce obținem toate când ne strofocăm prea tare într-o relație: minciuni. E părăsită. Suferă. O ia de la capăt. Neîncrezătoare, incapabilă să mai simtă, se păcălește că, la fel ca un bărbat, poate să nu simtă nimic în aventurile pasagere și să consume bărbații doar pentru plăcere. Doar că ea e femeie și e construită altfel.
„— Ce rost are să fim noi libere, dacă ei nu sînt? Jur pe viaţa mea că fiecare dintre ei, chiar şi cei mai buni dintre ei au aceeaşi concepţie învechită asupra nostră: nu putem fi decît femei bune sau femei rele.
— Şi cu noi cum rămîne? Spunem că sîntem libere, dar adevărul e că ei au erecţie cînd sînt cu o femeie de care nici nu le pasă, dar noi nu avem orgasm decît dacă îi iubim. Asta înseamnă libertate?
…
Integritatea înseamnă orgasm. Iar asupra acestui element, n-am pic de control. N-aş putea avea niciodată un orgasm cu acest bărbat, pot să-i ofer plăcere şi nimic mai mult. Dar de ce nu? Încerc să spun că n-o să am niciodată orgasm decît cu un bărbat pe care îl iubesc? Fiindcă, dacă aşa e, în ce fel de pustiu mă condamn eu însămi să trăiesc?”
Ana își inventariază în carnetele pe care și-a răsfirat jurnalul toate laturile ei umane: comunista idealistă care habar nu are de fapt cu ce se mănâncă comunismul în Rusia, scriitoarea de succes pe care n-o înțeleg mulți, chiar dacă îi laudă unicul roman, femeia de casă care îi place să fie, în ciuda pretențiilor de emancipare și amanta de ocazie prin care încearcă să joace jocul bărbaților, dar îl cam pierde la masa verde, pentru că trăiește într-o lume „plină de bărbaţi înfricoşaţi care îşi calculează emoţiile aşa cum cântăresc alimentele”. Iar ea vrea să simtă și altceva în afara „erecțiilor uriașe” cu care o gratulează unii bărbați. „Pentru că într-o societate în care nici un bărbat din zece mii nu înţelege măcar vag modul în care femeile sînt cetăţeni de categoria a doua, noi trebuie să ne bazăm pe compania bărbaţilor care cel puţin nu sînt ipocriţi.”
Cartea lui Lessing avea nevoie, după mine, de mai multă structură, ca să nu piardă pe drum cititorul mai puțin determinat, prin noianul de bulshit-uri (de genul m-am trezit, am gătit, m-am spălat, am făcut curat în casă, miroseam a transpirație, m-am spălat din nou, am visat cutare lucru etc).
Întâlnirea cu tatăl ei, pensionar, discuția despre sexul cu mama sau mai bine zis despre lipsa sexului din căsnicia părinților și diferența de viziune dintre generația lui și a ei este de exemplu de actualitate și cu siguranță ar fi meritat dezvoltată:
„Cereţi atît de mult. Fericire. Genul acesta de lucruri. Fericire! Nu-mi amintesc să mă fi gîndit la asta. Cei ca voi – păreţi să credeţi că vi se datorează ceva. E din cauza comuniştilor.
— Ce? spune ea, uimită şi amuzată.
— Da, cei ca voi, sînteţi toţi comunişti.
— Dar eu nu sînt comunistă. Mă confunzi cu prietena mea Julia. Şi nici măcar ea nu mai e.
— E acelaşi lucru. V-au cucerit pe toţi. Toţi credeţi că puteţi să faceţi orice.
— Ei bine, cred că asta e adevărat – undeva, într-un colţ, al minţii „celor ca mine” există credinţa că orice e posibil. Voi păreţi să vă mulţumiţi cu atît de puţin.
— Vorbeşti de parcă… O persoană e o persoană. Un bărbat e ceea ce este. Nu poate fi nimic altceva. Nu poţi schimba asta.
— Ei bine, atunci cred că asta este adevărata diferenţă dintre noi. Pentru că eu cred că poţi schimba asta.
— Atunci nu vă înţeleg. Şi nici nu vreau. E suficient de rău să te descurci cu ceea ce eşti, fără să complici lucrurile şi mai mult.”
Mă surprinde calitatea slabă a literaturii lui Lessing, nu numai din cauza faptului că a luat Nobelul, că am mai citit literatură proastă premiată, ci mai ales din cauză că autoarea pare să fi fost o tipă mișto în realitate, dacă și la peste 80 de ani, când a luat Nobelul, era atât de liberă în gândire ca aici. Trebuie să fi fost o femeie care nu și-a refuzat multe în viață, deci ar fi trebuit să scrie și mai bine. Sau poate că, dimpotrivă, haosul din Carnetul auriu reflectă de fapt dezorganizarea din propria viață și minte a scriitoarei.
Una peste alta, cartea asta ar fi interesantă, dacă ar fi mai bine scrisă. Dacă aveți răbdare și timp, merită explorată, dar mai pe sărite așa. Doris Lessing a fost o femeie mișto, după toate aparențele, iar multe din constatările ei din cartea asta sunt încă suficient de actuale încât să ne ridice și nouă, femelilor libere și singure din ziua de azi, măcar câte o sprânceană. Pentru că dincolo de orice bravadă, despre emancipare, libertinaj, rostul și rolul bărbatului/copiilor în viața unei femei, Carnetul auriu este jurnalul unei femei singure, al luptei dintre dorințele, visele ei și așteptările/constrângerile sociale, care au rămas și azi în vigoare, ca și în anii 60, când a scris Lessing cartea asta.
„Cel mai groaznic e că, după ce se termină fiecare etapă a vieţii mele, nu rămîn decît cu vreo banalitate pe care o recunoaşte toată lumea: în cazul ăsta, faptul că emoţiile femeilor încă sînt ajustate pentru un gen de societate care nu mai există. Emoţiile mele profunde, cele adevărate, ţin de relaţia mea cu un bărbat. Un singur bărbat. Dar nu trăiesc genul acela de viaţă şi cunosc prea puţine femei care o fac. Deci ceea ce simt e irelevant şi prostesc...”
Mulțumesc pt cronică.Mă bătea gîndul s-o citesc…
Chiar te rog. Aș fi curioasă de impresiile unui bărbat despre cartea asta. La club majoritatea au abandonat lupta 🙂
M-ai înțeles greșit.Cronica ta-negativă-e atît de convingătoare încît mi-a tăiat tot cheful-cît mai era…-de a o citi.
Oricum,interesant cum o carte votată de majoritatea membrelor clubului e abandonată de aceeași majoritate….
P.S.Dacă un jurnal de feministă-chiar și dezlînat-poate m-ar fi tentat,o feministă care mai e și stîngistă e prea mult,pentru mine.Două forme de prostie feminină pe cere n-am nici un chef să le studiez.
Citisem cartea dnei Lessing și mi-a lăsat cam aceeași impresie ca și interviurile dnei Nina Cassian (Dzeu să o odihnească).
Nu comit generalizări din principiu, fiind convins că sunt o prostie. Dar ÎN NICI UN CAZ eu sau unul dintre prietenii mei bărbați (surprinzător, am mulți prieteni femei) nu ne apucăm să dăm telefoane cunoștințelor de sex feminin când nu este soția în localitate. Bine, am înțeles că există și onaniști…
Iar personal evit să citesc paperbacks scrise de femei și care conțin pagini întregi de descrieri erotice, făcute în deplină necunoștință de cauză…
Aveți deci impresiile unui bărbat despre cărțile cu subiect feminist, scrise de femei!
Poate haosul din carte reflectă dezorganizarea din viața și mintea personajului. 🙂 O voi citi și eu la un moment dat, sper să-mi ajungă răbdarea.
parere de la om care a locuit in uk, cu familia, in anii 2000 (scuze, chiar nu vreau sa ma dau mare).
mai oameni buni, voi ati vazut cum se comporta englezoaicele in weeknd? voi stiti ce haos e viata „moderna” a unui numar imens de englezi (de ambe sexe). sa vezi ce mishto e cand ele iti fac avansuri (bete pulbere fiind) iar daca un barbat le face avansuri dintr-o data devine caz penal. asta a propos de dictatura minoritatilor si corectitudine politica.
ma rog, nici cu stilul de a face curte al barbatilor englezi nu mi-e rusine (nu degeaba exista sintagma „latin lover”).
daca sa bei pana te pishi pe tine sau sa sari pe orice tip e singur la barul unui hotel, este emancipare sociala, nu mai am ce comenta.
la obiect, nu ma apuc sa sun femeile cand nefasta e plecata. ma apuc sa imi sun prietenii din studentie sa bem iara ca-n vremurile bune:)
din rezumatul pe care l-ai facut cartii, m-ai lamurit sa nu o citesc. stereotipuri stangiste, cum bine a remarcat un comentator mai sus. incepusem in urma cu niste ani sa citesc una care se intampla in rhodesia (ceva cu iarba in titlu:) dar stilul mi s-a parut cam dezorganizat. probabil voi fi tratat de misogin.
si te sustin si la ideile legate de scriitorii de nobel. parca prea multe premii nobel pt literatura se dau pe criterri politice (jelinek? coetzee? churchill? muller?). in special de prin anii 70 incoace.
Eu am terminat cartea acum ceva timp, dar m-a enervat atât de tare încât între timp am și uitat de ce.
Și eu sunt de acord cu domnii de mai sus, nici eu nu am primit telefoane de la cunoscuți ai căror neveste s-a întâmplat să fie plecate din oraș (acu’ recunosc ca nu sunt vreo Miss Litoral, dar nu despre asta era vorba). Tiparul acesta al bărbaților care sar pe prima femeie imediat ce au o seară liberă e o generalizare cam grosolană. Părerea mea. Nu zic ca nu există indivizi de genul, dar la fel de bine pot exista și individe croite pe același calapod.
În general atitudinea autoarei față de viața amoroasă mi s-a părut cumva exagerată. Toată lumea se cuplează frenetic, zici că au vreun target de atins în ceea ce privește sexul extraconjugal. De care, în mod paradoxal, nici nu se bucură, cele mai multe partide sunt niște eșecuri lamentabile.
Pe scurt, cartea a fost o dezamagire totala. Daca cineva mai are nevoie de motive ca să nu se apuce de citit, iată nemulțumirile mele:
– Multă umplutură pentru doar câteva idei interesante.
– O acută lipsă de umor, indiferent de situație; politica lui Stalin si crampele menstruale sunt tratatate cu aceeași seriozitate.
– Un stil… total lipsit de stil. Adjectivele par s-o pasioneze pe autoare. Când o apucă, bagă câte două trei deodată, iar alegerea lor e absolut aiuritoare. Un personaj, de exemplu, avea “un soi de energie îmbufnată, explozivă și pânditoare”. O fi de bine, o fi de rău?
– Feminismul autoarei (prin prisma personajului, care e clar autobiografic) mi se pare forțat: “eram încremenită într-o simțire comună femeilor vremii noastre, care pot deveni ranchiunoase, lesbiene sau solitare” ne anunță Doris Lessing. Vreau totuși să cred că au existat și există și femei normale în Anglia. Și în lumea largă.
– Opiniile de stânga ale autoarei, citite in 2016, sunt desuete. Or fi fost revoluționare in anii ’60, de atunci însă au trecut mai multe revoluții peste noi.
– Și dacă am reușit să trec peste politică și feminism, visele mi-au pus capac. Zeci de vise halucinante sunt descrise pe pagini întregi si apoi răstălmăcite și psihanalizate, de cred că s-a răsucit bietul Freud în mormânt. Asta mi-a adus aminte de o alta mare “feministă” cu care m-am luptat, Alice Voinescu.
Mamă, ce amintiri mi-ai stârnit cu miss litoral 🙂
Interesant! Reluați povestea cu Miss Litoral…
Măcar pentru destindere…
OK, teoria ca teoria. Intrebarea practica e: sa te sun? (Imi permit adresarea per tu fiindca ne cunoastem. Altfel nici n-avea rost intrebarea, nu se incadra in cazul din teorie).
Nu m-ai sunat deja? Sau abia acum a plecat soția?