Drumul spre mama

Mă opresc la mijloc, acolo unde face un cot ușor spre dreapta, și-i privesc cele două jumătăți ca și când ar fi două alternative de viață. Ca și când la capătul fiecăreia m-ar putea aștepta altceva și nu voi ști niciodată ce, pentru că mereu aleg să ajung la mama.

parc-ior-aleeDin stația de metrou Titan poți să ieși prin două guri. Una dintre ele te scoate undeva în coasta parcului IOR și de acolo mulți taie parcul ca să ajungă acasă. Așa fac și eu de ani de zile, când merg la mama. Așa făceam când nu aveam mașină, așa fac și azi când sunt chemată la vreo masă festivă care e musai udată  cu un strop de alcool.

E o cărare bătătorită de milioane de pași, printre tufișuri și arbuști care vara își împreunează crengile pe deasupra trecătorilor, ca un tunel inițiatic către un luminiș secret. Am străbătut tunelul ăsta vara, iarna, primăvara, îl știu verde, zumzăind a albine, ciripind a păsărele sau bâzâind a rahat. L-am traversat și iarna, cu zăpada neatinsă încă de picior de om. Începe de lângă ieșirea de metrou și taie pe diagonală cele 12 hectare de teren retrocedate în 2005 unora care s-au dat drept foști proprietari. Te scoate direct în aleea de beton vopsită cu o pistă verde de biciclete, străjuită cu barieră, gheretă de paznic și terasă de bere, de la care începe parcul A.I.Cuza. Așa cum a fost el rebotezat după ce cei doi primari Negoiță au cheltuit în el sume obscene de bani cu care probabil ar fi răscumpărat de două ori bucata asta de 12 hectare lăsată în paragină.

Cărarea asta este pentru mine, de fiecare dată, prilej de aduceri aminte, de stări diverse care mă însoțesc pe ea și de certitudinea că la capătul ei o găsesc pe mama. Care mă așteaptă nerăbdătoare cu masa. Pentru că mereu întârzii și dau vina pe faptul că a durat mai mult drumul cu metroul. De fiecare dată întârzii un pic pe cărarea asta. Îmi place să mă opresc la mijlocul ei, acolo unde face un cot ușor spre dreapta, și să-i privesc cele două jumătăți ca și când ar fi două alternative de viață. Ca și când la capătul fiecăreia m-ar putea aștepta altceva și nu voi ști niciodată ce, pentru că mereu aleg să ajung la mama.

Ieri, în ziua de Crăciun, am făcut din nou drumul ăsta. M-a dezolat starea de părăginire în care a ajuns locul. E adevărat că de ani de zile zona asta de parc e lăsată de izbeliște, dar tocmai semi-părăsirea asta o face încântătoare. Faptul că nu are copaci plantați de mii de euro, borduri, dale, chioșcuri sau piste de biciclete, ci este aproape un parc virgin, dacă ar exista un astfel de termen. Acum e un parc siluit de gunoaie. În plus am observat că nici gardul ăla vechi care împrejmuia cele 12 hectare nu mai este. A dispărut mai ales pe partea dinspre Potcoava, unde acum vreo 3 ani primarul Robert Negoiță pusese panouri mari cu „Parc retrocedat de Adriean Videanu”. Atunci ne-am strâns destui oameni și am semnat o scrisoare către primărie și ministerul mediului, cerându-le să facă demersuri ca să răscumpere parcul. După ce panourile lui Negoiță și-au produs efectul, Videanu a fost named and shamed, viața a mers mai departe, cele 12 hectare sunt tot așa, lăsate în paragină.

Unii spun că de fapt locul ăsta nici nu e parc. Pentru primăria sectorului 3 parcul este doar acolo unde poate să cheltuiască bani „ca să-l amenajeze”. Că locul a fost special lăsat în paragină și că la un moment dat proprietarii își vor face curaj să pună pe el vreun mall sau vreun cartier de case. Se va spune atunci și despre el, așa cum se spune și acum de partea celalată a IOR-ului, unde s-a făcut hidoșenia aia de mall Park Lake, că de fapt nici nu era parc acolo, era doar o bucată de teren de care nu-i păsa nimănui suficient de mult încât să se opună încă unui mall. Iar „dezvoltatorii” vor putea să-i spună și lui tot Park mall, de ce nu? Într-o țară de parklake-uri fără parcuri și fără lacuri.

Pentru mine IOR-ul cu bucata asta părăginită din el este parcul copilăriei mele, cu mult timp înainte să-l descopere negoiții sau dezvoltatorii imobiliari. Și va rămâne așa chiar și după ce va înceta să mai fie mama la capătul lui. Am scris asta azi doar de dragul acelui loc. Nu am nicio informație în plus față de 2013 și nu știu ce ne rezervă viitorul. Dar știu că niciun mall nu va putea vreodată să-mi trezească amintirile pe care le am pe cărarea asta bătătorită de milioane de pași ca ai mei.

Etichete: , , , ,

2 comentarii la “Drumul spre mama” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 26/12/2016 at 09:05 #

    Frumos scris și spus doamnă Benezic.
    La Mulți Ani!

  2. Marius Georgescu 26/12/2016 at 10:16 #

    Sarbatori senine !

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

De ce nu s-a surpat Bucureștiul când „ne-a făcut Ceaușescu” metroul

metrou5

Pentru că pe vremea aia s-au folosit mulți mineri cu târnăcoape, care au săpat cu grijă tuneluri, pentru că specialiștii de atunci și-au făcut doctoratele pe bune la metrou, nu plagiindu-i pe alții, și chiar și atunci au existat tasări de teren.

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Cât ne-a costat înflorirea sectorului 3, în campania electorală 2016

begonia1

Primarul Negoiță a cumpărat gazon la preț dublu față de piață, apoi l-a tăiat și aruncat ca să planteze în loc begonii. Cât au costat ele și de ce primarul refuză să spună?

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.