Drumul spre mama

Mă opresc la mijloc, acolo unde face un cot ușor spre dreapta, și-i privesc cele două jumătăți ca și când ar fi două alternative de viață. Ca și când la capătul fiecăreia m-ar putea aștepta altceva și nu voi ști niciodată ce, pentru că mereu aleg să ajung la mama.

parc-ior-aleeDin stația de metrou Titan poți să ieși prin două guri. Una dintre ele te scoate undeva în coasta parcului IOR și de acolo mulți taie parcul ca să ajungă acasă. Așa fac și eu de ani de zile, când merg la mama. Așa făceam când nu aveam mașină, așa fac și azi când sunt chemată la vreo masă festivă care e musai udată  cu un strop de alcool.

E o cărare bătătorită de milioane de pași, printre tufișuri și arbuști care vara își împreunează crengile pe deasupra trecătorilor, ca un tunel inițiatic către un luminiș secret. Am străbătut tunelul ăsta vara, iarna, primăvara, îl știu verde, zumzăind a albine, ciripind a păsărele sau bâzâind a rahat. L-am traversat și iarna, cu zăpada neatinsă încă de picior de om. Începe de lângă ieșirea de metrou și taie pe diagonală cele 12 hectare de teren retrocedate în 2005 unora care s-au dat drept foști proprietari. Te scoate direct în aleea de beton vopsită cu o pistă verde de biciclete, străjuită cu barieră, gheretă de paznic și terasă de bere, de la care începe parcul A.I.Cuza. Așa cum a fost el rebotezat după ce cei doi primari Negoiță au cheltuit în el sume obscene de bani cu care probabil ar fi răscumpărat de două ori bucata asta de 12 hectare lăsată în paragină.

Cărarea asta este pentru mine, de fiecare dată, prilej de aduceri aminte, de stări diverse care mă însoțesc pe ea și de certitudinea că la capătul ei o găsesc pe mama. Care mă așteaptă nerăbdătoare cu masa. Pentru că mereu întârzii și dau vina pe faptul că a durat mai mult drumul cu metroul. De fiecare dată întârzii un pic pe cărarea asta. Îmi place să mă opresc la mijlocul ei, acolo unde face un cot ușor spre dreapta, și să-i privesc cele două jumătăți ca și când ar fi două alternative de viață. Ca și când la capătul fiecăreia m-ar putea aștepta altceva și nu voi ști niciodată ce, pentru că mereu aleg să ajung la mama.

Ieri, în ziua de Crăciun, am făcut din nou drumul ăsta. M-a dezolat starea de părăginire în care a ajuns locul. E adevărat că de ani de zile zona asta de parc e lăsată de izbeliște, dar tocmai semi-părăsirea asta o face încântătoare. Faptul că nu are copaci plantați de mii de euro, borduri, dale, chioșcuri sau piste de biciclete, ci este aproape un parc virgin, dacă ar exista un astfel de termen. Acum e un parc siluit de gunoaie. În plus am observat că nici gardul ăla vechi care împrejmuia cele 12 hectare nu mai este. A dispărut mai ales pe partea dinspre Potcoava, unde acum vreo 3 ani primarul Robert Negoiță pusese panouri mari cu „Parc retrocedat de Adriean Videanu”. Atunci ne-am strâns destui oameni și am semnat o scrisoare către primărie și ministerul mediului, cerându-le să facă demersuri ca să răscumpere parcul. După ce panourile lui Negoiță și-au produs efectul, Videanu a fost named and shamed, viața a mers mai departe, cele 12 hectare sunt tot așa, lăsate în paragină.

Unii spun că de fapt locul ăsta nici nu e parc. Pentru primăria sectorului 3 parcul este doar acolo unde poate să cheltuiască bani „ca să-l amenajeze”. Că locul a fost special lăsat în paragină și că la un moment dat proprietarii își vor face curaj să pună pe el vreun mall sau vreun cartier de case. Se va spune atunci și despre el, așa cum se spune și acum de partea celalată a IOR-ului, unde s-a făcut hidoșenia aia de mall Park Lake, că de fapt nici nu era parc acolo, era doar o bucată de teren de care nu-i păsa nimănui suficient de mult încât să se opună încă unui mall. Iar „dezvoltatorii” vor putea să-i spună și lui tot Park mall, de ce nu? Într-o țară de parklake-uri fără parcuri și fără lacuri.

Pentru mine IOR-ul cu bucata asta părăginită din el este parcul copilăriei mele, cu mult timp înainte să-l descopere negoiții sau dezvoltatorii imobiliari. Și va rămâne așa chiar și după ce va înceta să mai fie mama la capătul lui. Am scris asta azi doar de dragul acelui loc. Nu am nicio informație în plus față de 2013 și nu știu ce ne rezervă viitorul. Dar știu că niciun mall nu va putea vreodată să-mi trezească amintirile pe care le am pe cărarea asta bătătorită de milioane de pași ca ai mei.

Etichete: , , , ,

2 comentarii la “Drumul spre mama” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 26/12/2016 at 09:05 #

    Frumos scris și spus doamnă Benezic.
    La Mulți Ani!

  2. Marius Georgescu 26/12/2016 at 10:16 #

    Sarbatori senine !

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Metodologia bătutului în ușă

suricate

Sau cât de mult seamănă românul cu americanul, când trebuie să-și dea zăpada din fața casei sau să facă front comun cu vecinii în fața autorităților

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

Dumnezeu preferă proștii

catedrala

A te mai opune acum Catedralei Neamului echivalează cu a cere demolarea Casei Poporului. Istoria ne arată că în 25 de ani nu am învățat valoarea prevenției în tratarea bolilor, nici a dezbaterii publice în luarea deciziilor.

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

malecon

O lecție de anticorupție de la doi români indignați, pentru doi polițiști cubanezi înfometați. Plus ultimele experiențe din Cuba, hai, luați de citiți, ca să plec și eu acasă 😉