Despre cele două jumătăți ale lumii

Cum primăria zice că e pregătită să facă față valurilor succesive de ninsoare, ar trebui să fim și noi, cetățeni responsabili ce suntem, capabili să ne petrece timpul cu folos în case, acolo unde așteptăm să… facă față primăria 😉 Vă propun, așadar, câteva filme bune de văzut la gaura caloriferului.

**

Două zile și o noapte – pentru dilema în care te pune ca spectator. O femeie e dată afară de la firma la care lucra. Patronul zice că are de ales între a mai plăti un salariu încă un an sau a le da celorlalți angajați câte o primă de aproximativ 1000 de euro. Colegii disponibilizatei sunt puși să aleagă, s-o dea pe ea afară sau să primească ei banii. Votul este zdrobitor pentru prime.

Asta se întâmplă vineri, într-o firmă din Franța zilelor noastre, iar filmul „Două zile și o noapte”, o plimbă pe Marion Cotillard tot week-end-ul, pe la casele colegilor ei, ca să-i convingă să voteze din nou luni, de data asta în favoarea ei. Până duminică noaptea reușește să convingă numai jumătate, după niște discuții jenante care o fac, într-un moment de deznădejde, să înghită câteva folii de xanax după care ajunge la spital. Votul de luni este pe muchie de cuțit, iar rezultatul vă las să-l vedeți, dacă aveți chef de un film care vă va pune întrebări existențiale. Voi ce ați alege dacă ați fi într-o astfel de situație?

Filmul ăsta și disperarea femeii, care mai stătuse pe tușă o vreme, căzuse în depresie și se temea că această concediere o s-o trimită iar să locuiască într-o casă socială, mi-a amintit pe alocuri de campania noastră electorală, de disperarea acestei jumătăți de Românie care crede că știe mai bine decât cealaltă, de a convinge cealaltă jumătate sau cât mai mulți oameni din ea, cum să voteze, ce să aleagă și de ce. Mă rog, în lumina rezultatului alegerilor și mai ales a absenteismului masiv, nu mai sunt așa sigură dacă mai suntem jumătăți sau doar sferturi plutind în derivă.

Explicațiile colegilor lui Cotillard, care o refuză în față, sunt firești – îmi trebuie banii, 1000 de euro nu e o sumă de neglijat, am copii, tocmai ne-am mutat și ne decorăm casa – alții se jenează să-i spună și o evită, se acund de ea. Cei care acceptă o fac fie pentru că ea i-a ajutat cândva și se simt prost că au trădat-o, fie pentru că află că ar mai fi și alții dispuși să-și schimbe votul. Unul o ia la bătaie pentru că îndrăznește să-i ia prima de la gură.

E interesant că majoritatea sunt cam de aceeași condiție, muncitori, unii mai au și alte job-uri pe lângă, au copii. Deși poți fi tentat să-i judeci din afară e foarte greu să nu te pui în locul lor. Mulți dintre noi ar alege, probabil, să-și lase un coleg fără salariu și pentru mai puțin decât mia aia de euro.

Deși îți lasă un gust amar toată negocierea asta, filmul este despre umanitate și speranța că ea există undeva, ascunsă sub multe straturi de dezamăgiri sociale. Despre viața într-o societate cu două jumătăți perfect egale, animate de argumente perfect valabile. Dacă te pui în locul tipului care are acasă o nevastă, doi copii, și el e plecat la al doilea job, parcă ți se pare că Cotillard nu e mai îndreptățită să primească salariu și să nu fie dată afară. Dacă ți se pare că o primă, fie ea și de 1000 de euro, se duce ca și când n-ar fi fost, nu te alegi cu ceva fără de care nu poți să trăiești, în schimb pentru ea ai lăsat pe drumuri un om care poate că-și ia și viața din cauza asta, parcă lucrurile se schimbă. Și totuși, ambele tabere au dreptatea lor, viețile lor, motivațiile lor.

Știu că pare greu să acceptăm asta zilele astea. Votul nostru s-a încheiat, mai mult de jumătate dintre cei care s-au prezentat la vot au ales să ia prime, deși e foarte posibil ca în loc de asta să fim dați toți afară. Sau poate nu. Am mai fost aici, a mai fost așa, deocamdată nu putem decât să acceptăm rezultatul. Nu am fost suficient de convingători noi, ceilalți, că e mai bine cum vrem noi.

***

Woman in gold – pentru Helen Mirren, dar nu numai. E povestea reală a recuperării unui tablou celebru de Klimt de la statul austriac, confiscat de nemți în timpul războiului de la familia de evrei care îl deținea. Maria Altmann, nepoata femeii în aur pictată de Klimt, își revendică moștenirea de suflet (dar care valorează o avere) și are parte de un tratament de care s-au bucurat și proprietarii noștri deposedați de bunuri în comunism. M-a mirat să văd în film același gen de aroganță și tupeu la funcționarii și politicienii austrieci, cum desigur se află și în instituțiile din România. Minus corupția noastră. Avem în cap altă impresie despre Austria.

Ce mi-a mai plăcut în film a fost dezbaterea despre faptul că o proporție însemnată dintr-o populație (poate chiar jumătate) alege să fie de partea unei dictaturi sau a unor abuzatori, în defavoarea unei minorități, susținută mai degrabă tacit de cealaltă jumătate de populație. Iar asta nu se schimbă nici măcar după ce dictatura este înlăturată, iar abuzatorii sunt condamnați. Este o discuție teribil de actuală în context internațional. Mulți oameni consideră că de vină pentru ce se întâmplă în războaie sunt liderii. Realitatea – chiar și asta actuală – ne demonstrează că liderii nu ar putea face nimic fără sprijinul masiv al unor importante părți din populație. În film evreica Maria Altman și avocatul ei sunt ajutați de un jurnalist austriac care are motivele sale personale s-o facă. Aparent le spune că încearcă în felul ăsta să repare răul pe care poporul lui li l-a făcut evreilor în război, sprijinindu-i pe nemți. În realitate în cazul lui chiar taică-su fusese un colaborator apropiat al naziștilor.

Ulterior chiar poporul austriac e pus să aleagă între a-și cere scuze victimelor, prin restituirea tabloului, sau a continua să rămână de partea agresorilor. E interesant că această alegere lăsată la latitudinea poporului a fost chiar ideea victimei, o alegere riscantă și o încredere inexplicabilă în capacitatea oamenilor de a-și învinge propriii demoni. Mă întreb ce ar fi ieșit dacă românii ar fi fost puși să aleagă între restitutio in integrum și să rămână totul la popor, cum au vrut comuniștii. Sau rezultatele alegerilor noastre politice din ultimele decade sunt elocvente?

****

Indignation – este filmul care m-a făcut să-l citesc pe Bertand Russell 🙂 E făcut după un roman scris de Philip Roth – un alt autor pe care dacă nu l-ați citit încă, ar trebui – despre alegerea de a fi altfel decât majoritatea (știu, fiecare se crede altfel, dar unii chiar sunt), într-o perioadă în care asta se putea plăti cu excluderea. Ah, dar stai, că așa e și acum 😉

Filmul este o luptă între gândire și prejudecată, între individ și gloată (sau dacă preferați, societate), între fii și părinți. În final învinge tabăra celor mulți. Ca întotdeauna.

*

Julieta – Cine știe filmele lui Almodovar nu mai are nevoie de alte detalii. Filmul aparent e lipsit de subiect, totuși tocmai ăsta e modul în care te face să înțelegi din el ce vrei. O relație complicată mamă-fiică, o întorsătură interesantă în momentul în care fiica ajunge la rândul ei mamă. Despre prejudecăți, dușmănie și iubire, uneori toate în același timp.

*

A little chaos – o mică bijuterie cu happy end de la curtea Franței. Nu e cine știe ce, dar așa ca să vă mai descrețiți frunțile după atâtea dileme și frământări existențiale 😛 Sau, oricând puteți să ieșiți dracului la zăpădă și să vă trăiți propriile vieți. Eu tocmai mi-am rupt lopata, așa că aștept să deszăpezească primăria drumul spre magazinul de scule 😉

( unde * sau *** reprezintă un soi de rating personal)

Tags: Almodovar, cronica de film, Două zile o noapte, Helen Mirren, Indignation, Philip Roth, Womand in gold