Toată lumina pe care nu o putem vedea

Adevărul din cartea de la clubul de luna asta: de ce o broască sare imediat dintr-o cratiță cu apă clocotită, în schimb se lasă fiartă ca proasta la foc mic, dacă o bagi în aceeași cratiță cu apă rece. Cam așa funcționează și omul în societate.

Werner are în acel moment revelaţia minunatei frivolităţi de a construi clădiri splendide, de a compune muzică, de a cânta, de a tipări cărţi imense, pline de păsări colorate, în faţa indiferenţei cataclismice, anihilatoare a lumii. Că închipuiţi mai sunt oamenii! De ce să te oboseşti să compui muzică, dacă tăcerea şi vântul sunt mai cuprinzătoare? De ce să aprinzi lămpi dacă întunericul, inevitabil, le va stinge? Dacă prizonierii ruşi sunt legaţi cu lanţuri de garduri, câte trei, patru, iar soldaţii germani le vâră grenade în buzunare şi fug? Opere! Oraşe pe lună! Ridicol. Mai bine s-ar întinde cu toţii pe caldarâm şi i-ar aştepta pe băieţii care trec prin oraş trăgând după ei sănii pline de cadavre”. 

toata-lumina-pe-care-nu-o-putem-vedeaAșa zice Anthony Doerr, un american care a scris în 2014 încă o carte despre război (al doilea mondial) și a fost multipremiat pentru asta. Spre deosebire de alte cărți cu aceeași tematică, a lui Doerr se concentrează pe bogatele vieți interioare ale personajelor, ca să citez un tip celebru din Conjurația imbecililor. „Toată lumina pe care nu o putem vedea” – cartea de luna asta de la club – este totuși încă o mărturie despre absurditatea războiului, sacrificii inutile, mutilări sufletești și, în final, despre viața care merge mai departe și e foarte probabil că va repeta greșelile trecutului.

Cartea are două personaje centrale și e constrită destul de bine încât să te facă să n-o lași din mână până când destinele celor doi se suprapun, pentru scurtă vreme. Pare că ăsta este de fapt și destinul celor doi, să se intersecteze la un moment dat și atât. Inutil ca orice existență, dacă e să privim fatalist lucrurile, așa cum e citatul de mai sus.

Marie Laure trăiește în Franța, e fiica lăcătușului Muzeului de istorie naturală din Paris și a orbit de la 6 ani. Werner e orfan, trăiește cu Jutta, sora lui mai mică, într-o casă de copii ținută tot de o franțuzoaică, Frau Elena, în orășelul minier Zollverein, care ține calde furnalele Germaniei. Cei doi au vârste apropiate și deși cresc în medii diferite sunt aduși împreună în cele din urmă de un amănunt aparent insignifiant: radioul, acest Internet al secoului 20.

Aparatul radio: leagă un milion de urechi de o singură gură. Peste tot în Zollverein, vocea sacadată a Reichului crește din difuzoare ca un copac imperturbabil. Supușii se apleacă spre crengile lui de parc-ar fi buzele lui Dumnezeu. Iar când șoaptele lui Dumnezeu nu se mai aud, cu toții caută disperați pe cineva care poate îndrepta lucrurile”.

Marie Laure se refugiază în 1940 din Parisul ocupat, împreună cu tatăl ei, în orășelul breton Saint Malo, unde trăiește până în 1944 când orașul e bombardat de aliați și recuperat de la nemți. Werner ajunge și el tot acolo, după ce petrece câțiva ani în școala germană care pregătește carne de tun pentru armata lui Hitler.

Forța incredibilă a radiolului, ca instrument de conectare a oamenilor, și capacitatea de a vedea bunătatea/lumina din oameni, chiar și atunci când pare că ea nu există, sunt cele două idei principale din cartea asta, așa cum le-am găsit eu. Werner e pasionat de știință, tehnică, matematici, deși nu beneficiază de o școlarizare corespunzătoare – orfanii din Zollverein sunt destinați mineritului – și printr-o întâmplare fericită intră în posesia unui dispozitiv artizanal la care, meșterind, ajunge să prindă, pe unde scurte, niște transmisii radio din Franța, emisiuni de știință pentru copii. În anii 30, în Germania, pare că nu știu mulți cu ce se mănâncă transmisiile radio, așa că puștiul Werner ajunge să repare radiouri în zonă „cu puterea gândului”. Unul dintre beneficiarii acestei puteri, un potent al zilei, îi face lui Werner un pustiu de bine și-l trimite la școala la care ar fi urmată să învețe tot ce era mai nou în materie de știință și tehnică. Doar că asta coincide cu începerea războiului, iar școala se dovedește a fi de fapt o pregătire militară precoce, care are să-l scuipe pe front înainte de 16 ani. Nu înainte, însă, de a „inventa” o aparatură de localizare a transmisiilor clandestine de radio, cu care ajunge apoi să colinde Europa ocupată, în căutarea și anihilarea cuiburilor luptătorilor din rezistență. Când le găsește, Werner e uimit de primitivismul aparaturii și sărăcia oamenilor, care contrastează flagrant cu îndoctrinarea de la școală:

reuşeşte să descopere noi transmisiuni ilegale, cam una la două săptămâni. Recuperează echipamentul sovietic inferior, fabricat din oţel de proastă calitate, sudat cu stângăcie. Totul e cât se poate de nesistematic. Cum poartă ei un război cu echipament atât de prost? Lui Werner i se prezintă imaginea unei rezistenţe cu organizare desăvârşită. Sunt nişte insurgenţi periculoşi, disciplinaţi. Primesc ordine de la nişte lideri feroce, sângeroşi. Dar el vede cu ochii lui că reţeaua lor e atât de şubredă, încât e, practic, ineficientă — sunt murdari, în ultimul hal. Trăiesc în cocioabe. Sunt nişte desperados zdrenţăroşi, care nu au nimic de pierdut. Iar eforturile lui de a înţelege care teorie e mai aproape de adevăr par a fi zadarnice. Pentru că, de fapt, îşi spune Werner, cu toţii sunt insurgenţi, cu toţii sunt partizani, fiecare persoană care le iese în cale. Oricine nu e german ar vrea să-i ştie morţi pe germani, chiar şi cei mai slugarnici dintre ei. Se retrag din calea camionului care intră huruind în oraş. îşi ascund chipurile, familiile. Prăvăliile lor gem de încălţări luate de la morţi. Uite la ei. În cele mai negre zile ale acelei ierni necruţătoare — în timp ce rugina pune stăpânire pe camion, puşti şi radiouri, iar diviziile germane se retrag pretutindeni în jurul lor – simte un dispreţ profund pentru toate fiinţele umane pe lângă care trec. Satele în ruină, fumegânde, cioburile de cărămidă din stradă, zidurile ţăndări, vagoanele răsturnate, câinii care latră, şobolanii şi păduchii care mişună peste tot: cum pot trăi aşa? Aici, în păduri, în munţi, în sate, treaba lor e să smulgă din rădăcini dezordinea. Entropia totală a unui sistem, spunea doctorul Hauptmann, va descreşte doar dacă va creşte entropia altui sistem. Natura cere simetrie.”

În cele din urmă Werner pare să discearnă care teorie e mai aproape de adevăr, ajungând la sursa transmisiunilor radio din copilăria lui și descoperind adevărul celeilalte tabere: anume că și oamenii de pe partea cealaltă a undelor de radio au trăiri, sentimente, vise similare cu ale lui. Doerr nu demonizează vreuna dintre tabere. Werner este exponentul hitlerismului, dar unul chinuit de îndoieli și de întrebări. „Werner are succes. E loial.  Așa cum spune toată lumea că e bine să fie. Și totuși de fiecare dată când se trezește și-și încheie nasturii hainei, simte că trădează ceva”. Nu are însă tăria, convingerea sau verticalitatea de a se opune sistemului, așa cum o face prietenul lui din școală, Frederick. Un astfel de act nu e la îndemâna oricui și cu siguranță nu izvorăște din incertitudini, ci mai degrabă din disperare, iar în final seamnănă mai mult cu o sinucidere ratată decât cu un act de curaj.

Werner nu știe dacă hitlerismul este o cauză bună, dar vede nedreptățile și crimele pe care le face. Jutta, sora lui mai mică, vede mai mult nedreptățile și disprețuiește sistemului, dar nu are alternativă. Plutonierul von Rumpel, evaluatorul de pietre prețioase, crede cu tărie în ideea unui muzeu al tuturor descoperirilor lumii, creat de nemți, așa că nu vede nimic rău în deposedarea, chiar și prin crime, a diferitelor națiuni de valorile lor, pentru că muzeul ăsta promis de Furher ar fi o realizare supremă. Ettiene, unchiul lui Marie Laure, înțelege nevoia de a se alătura mișcării de rezistență și a-și pune aparatul de transmisie radio în slujba taberei aliaților, dar tot are îndoieli dacă o fi bine sau rău să transmiță americanilor coordonatele bateriilor de tun ale nemților, din Saint Malo. Majoritatea personajelor lui Doerr sunt captivele propriilor roluri: minerii cadeții, evreii și împreună toți sunt prizonierii unui nebun care dă peste cap lumea. Chiar dacă văd, nu se pot opune sau nu au curajul să o facă. Curajul se plătește cu viața sau cu mutilarea pe viață.

Situația e descrisă metaforic excelent de menajera lui Ettiene, care ne spune de ce o broască sare imediat dintr-o cratiță cu apă clocotită, în schimb se lasă fiartă ca proasta la foc mic, dacă o bagi în aceeași cratiță cu apă rece. Cam așa funcționează și omul în societate. Reacționează impulsiv la schimbările bruște și radicale, le respinge sau se revoltă, în schimb se complace într-un sistem care se schimbă treptat, adormindu-i simțurile, chiar dacă rezultatul final e un cataclism din care nu mai scapă nimeni. Prea puțini sunt ăia suficient de intuitivi încât să simtă din timp că oala e pe foc și că singura scăpare e fuga. Sau în cazul majorității e vorba de comoditate, un soi de orbire și ea în felul ei.

Cartea lui Doerr începe ca o poveste pentru copii și sfârșește ca un cosmar de oameni mari. Scriitura e plăcută, nu excelează, dar are câteva întorsături interesante. Ritmul e suficient de alert cât să nu te lase s-o lași din mână. Povestea are câteva puncte în care seamănă izbitor cu alte filme/cărți despre război pe care le-am mai parcurs în ultimii ani – scena în care un prizonier este omorât de cadeții care aruncă apă pe el, iarna, e din filmul Sunshine dacă nu mă înșeală memoria; scena apocaliptică de după distrugerea Saint Malo îmi amintește cumva de o altă carte, parcă Hoțul de cărți, dar nu sunt foarte sigură, că descopăr că nu am scris nimic de ea pe blog deși am avut-o la club prin 2015; scene din viața Mariei Laure seamănă cu unele din viața Annei Frank în captivitate etc.

Una peste alta, mi-a plăcut Toată lumina pe care nu o putem vedea. Probabil trebuie să te prindă într-un moment anume, pe mine m-a prins. Dacă aveți timp, chef s-o citiți, ne vedem pe 21 ianuarie ca s-o discutăm.

Clubul de carte se ține sâmbătă, 21 ianuarie 2017, de la ora 18.00, la Restaurantul Sardin, Bulevardul Mircea Vodă 39H.

Etichete: , , , , , , , , ,

5 comentarii la “Toată lumina pe care nu o putem vedea” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 08/01/2017 at 09:30 #

    Interesant! Voi cumpăra cartea….
    Mulțumesc pentru recomandare.

  2. Liliana 20/01/2017 at 10:10 #

    Mi-a plăcut mult cartea asta. Am plâns la anumite faze. Și Hoțul de cărți mi-a plăcut la fel de mult.

    • Dollo 20/01/2017 at 18:14 #

      Hai mâine la clubul de carte. Restaurantul Sardin, B.dul Mircea Vodă 39, ora 18.00

  3. adobrero 20/01/2017 at 21:03 #

    Pe mine cartea chiar m-a prins într-un moment bun, în concediu, pe plajă, așa că timp de vreo trei zile am citit-o cu plăcerea pe care ți-o dă o carte scrisă de cineva care știe ce face. Pe lângă faptul că mi-a făcut mai plăcută șederea pe șezlong, îi mai sunt recunoscătoare autorului în special pentru că m-a făcut să-mi doresc să vizitez Saint Malo și să recitesc “20.000 de mii de leghe sub mări”.
    Cu toate astea, nu am putut scăpa nicio clipă de senzația că Anthony Doerr prea se străduiește să mă atingă la coarda sensibilă. Cartea e construită pe un șablon care și-a dovedit deja eficiența în vânzări și priză la public: „Hoțul de cărți”. Subiectul: al doilea război mondial (subiect care încă stârnește emoții). Personajele principale: niște copii (înduioșează mai ușor decât adulții, mai ales dacă fetița e oarbă și băiatul e blond și subțirel). Abordarea: ușor cosmetizată, mai puțin sânge, mai mult sentiment, nici naziștii nu au fost cu toții răi, nici francezii nu au fost cu toții eroi ai Rezistenței. Se mai adaugă câteva ingrediente bine alese: o citatelă romantică pe coasta Bretaniei, un tată ideal, un unchi ciudat cu suflet mare, o menajeră devotată, o soră mai mică în ani dar mare în gândire, o prietenie care dărâmă barierele sociale, plus un diamant cât oul de bibilică, și rezultatul ia premiul Pulitzer în 2015. (Cred că celor de la Pulitzer le place în ultimul timp stilul acesta telenovelistic, „Sticletele” de Donna Tartt, premiat cu un an în urmă, mi s-a părut scris cu aceeași dorință de a emoționa cu orice chip.)
    Exagerarea sentimentală am resimțit-o mai ales la personajele principale. În esență Marie-Laurie este o fetiță oarbă, orfană de mamă și îndeajuns de săracă încât ta-su nu-și permite să-i cumpere la o singură aniversare ambele volume ale aceluiași roman, dar cu toate astea autorul ne prezintă totul așa de frumos, iubirea tatălui, atenția celorlalți adulți, atmosfera magică de la muzeu, miracolul din cărțile lui Jules Verne, marea, scoicile, căsuțele de jucărie, ce mai, aproape mi-aș fi dorit și eu așa o copilărie, să mă joc de-a războiul în dulap, să vină Făt Frumos să mă salveze de căpcăunul cel rău și să împărțim fericiți ultimul compot de piersici. La fel, Werner e orfan și sărac, neamț pe deasupra, deci practic din tabăra celor răi, dar e atât de sensibil, inteligent, genial chiar, cum construiește el aparate de radio din gunoaie, încânt nu poți sa nu-l simpatizezi chiar și atunci când știi că este și el un pion al armatei fasciste. Plus că deznodământul a fost mai mult decât previzibil. Unul din cei doi trebuia să moară, asta e clar, și dacă ați fi voi autorul, pe cine ați sacrifica în acest caz, Franța sau Germania?
    Iar cireașa de pe tort a fost povestea cu diamantul, căutat de naziști, ascuns de francezi, care a supraviețuit secolelor în posesia unor mari regi și împărați, pentru ce? Ca să fie în final aruncat de niște copii în ocean, într-un gest simbolic, care s-a voit a fi de o mare încărcătură emoțională, dar care mie mi-a adus aminte de … Titanic. Curat telenovelă.

    • Dollo 20/01/2017 at 21:12 #

      Ha, ha, uite de Titanic uitasem 🙂 Domnule, inimi împietrite au cititoarele astea din România, nu le mai atinge nimic la lingurică 😉
      Eu nu m-am gândit neapărat că erau săraci – dar deh, tac-su era un lăcătuș la muzeu, ce salariu crezi că o fi avut? – mai degramă mă gândeam că la vremea aia poate cărțile scrise în braille se editau mai greu. Oricum, sărac, dar cinstit.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

USR, mai bine nu se poate

candidati-scena

Am fost la congresul USR ca să-i cunosc mai bine pe oamenii pe care-i susțin. Am vrut să înțeleg de ce Nicușor Dan ține cu dinții și de progresiști și de conservatori, și cum s-a tranșat soarta partidului prin alegerea celor mai buni 21 de oameni care să-l conducă.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

Jurnalul unei pisici de garsonieră

toshiba cu bile

Best of #pisicaToshiba 2017, foto, video și cugetări adânci 😉

Cât ne-a costat înflorirea sectorului 3, în campania electorală 2016

begonia1

Primarul Negoiță a cumpărat gazon la preț dublu față de piață, apoi l-a tăiat și aruncat ca să planteze în loc begonii. Cât au costat ele și de ce primarul refuză să spună?

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.