Ghinionul sfinților

De două săptămâni țara se frământă în proteste de stradă. Sute de mii de oameni tot ies în piețele publice ca să susțină în esență niște principii sănătoase: moralitate, cinste, dreptate. La câțiva km de Piața Victoriei, în București, o nedreptate se petrece tot noaptea, tot cu un număr de 13, dar mai privat. Momentan ambele situații par fără ieșire.

De cinci zile, câteva familii de pe strada Sfinților nr. 13, sectorul 2 trăiesc în stradă. Au fost evacuate forțat din casa în care locuiau de 25 de ani și lăsate să înghețe în stradă. În total 40 de oameni, de la copii de un an până la pensionari de peste 70 de ani. Cazul lor e cunoscut de Primăria sectorului 2 și chiar de doamna primar general Gabriela Firea, care nu a putut să facă pentru ei decât o mică criză de nervi (când a aflat că la fața locului s-au deplasat un parlamentar PSD de rit nou și unul USR).

Cazul e clasic, mai multe familii de țigani locuiesc într-o clădire veche de la 1910, care necesită consolidări. Au contracte de închiriere, adresa trecută în buletin. Primăria își ia mâna de pe casă din 2005 și refuză să le înnoiască contractele chiriașilor pe motiv că nu mai e bună de locuit. Oamenii continuă să stea acolo, că unde să se ducă? Pentru că sunt relativ gospodari își fac și unele îmbunătățiri în apartamente, dar casa continuă să se degradeze per total. Săptămâna trecută unul dintre locatari sună speriat la pompieri, că îi cade nu știu ce zid. În loc de ajutoare, vine Inspectoratul de Stat în Construcții care decretează că imobilul e un pericol public. Primăria trimite poliția locală să evacueze locatarii, de urgență.

Aurelian Bădulescu, unul dintre cei doi viceprimari ai Capitalei, spune că nu vrea să-i aibă pe conștiință pe oamenii ăia. Alt viceprimar, cel de la sectorul 2, zice că acolo e un cuib de traficanți de droguri, hoți și violatori. Se pornește o sarabandă a fabulațiilor pe care autoritățile le răspândesc pe măsură ce sunt întrebate de ce nu-i ajută pe oamenii ăștia și mai ales de ce fac toată treaba asta abuziv, fără un ordin scris de evacuare, fără să respecte legea care spune că iarna nu se fac evacuări, fără un preaviz rezonabil ca să se poată organiza și oamenii ăia măcar singuri, dacă primăria nu are vreun interes să-i ajute.

În noaptea de vineri 3 februarie oamenii sunt evacuați cu forța în două ore, iar clădirea sigilată sub ochii lor, deși nu au apucat să-și scoată toate lucrurile din interior. Sunt uitate înăuntru și două pisici, care încă sunt acolo, sigiliate, că n-a mai putut nimeni să le scoată.

Familiile despre care vorbim muncesc cinstit, și-au dat copiii la școală și grădiniță, copiii majori muncesc și ei, însă veniturile pe care le obțin din muncile pe care le fac nu le permit decât să trăiască la limita sărăciei. Evidența locatarilor arată așa: o infirmieră, o îngrijitoare la un spital, o femeie de serviciu, doi spălători auto, un spălător de vase la un restaurant, un macaragiu, un zugrav, un paznic, doi muncitori în construcții, doi fotografi și câțiva pensionari. Comunitatea mai are copii minori în clasa a 3-a, a 6-a, a 9-a și a 11-a, câțiva la grădiniță și unii nou născuți. 

După insistențele diverselor persoane implicate în chestiune (ONG-uri, politicieni, oameni de bine) a venit la fața locului, după trei zile, și o reprezentantă a Direcției de Protecție Socială a Municipiului București. Soluțiile oferite au oscilat de la containere pentru persoane fără adăpost până la trimiterea separat a femeilor cu copiii într-un adăpost pentru mame abuzate, și cazarea bărbaților în adăpostul de noapte al municipalității, situat undeva în sectorul 3, Bulevardul Pallady, despre care oamenii știu că „acolo stau boschetarii”. Unii au refuzat, alții au acceptat după mai multe zile și nopți petrecute în frig. Oricum li s-a spus că nu erau locuri pentru toți. Nici o soluție pentru mobilele și lucrurile lor, nicio soluție pentru copiii care trebuie să meargă zilnic la școală aici, lângă casa care stă să cadă.

Așa că au stat în stradă sub zidurile în renovare ale bisericii de peste drum, la căldura focului aprins între mormanele de zăpadă, sub paza vigilentă a polițiștilor locali, care nu-i lasă să intre în imobil, că asta e sarcina lor, să-i protejeze pe oameni de potențialul pericol, adică de casa care stă să cadă. Nimeni nu îi protejează de frigul de afară. Unul dintre bătrâni a făcut pneumonie și a fost internat. Un altul a făcut o criză de nervi și a fost de asemenea luat de salvare. Femeile cu copii foarte mici s-au mai aciuat pe la rude, temporar, dar majoritatea petrec nopțile în stradă, iar zilele la serviciu, că nu-și permit să-și piardă acum și job-urile.

Dacă nu ați auzit despre cazul ăsta este pentru că în perioada asta de maximă frământare socială nu e loc nicăieri de o astfel de știre. În plus, nu e primul caz de acest fel. În sectorul 3 o comunitate și mai mare a locuit, evacuată din imobile, pe trotuarul din strada Vulturilor, timp de doi ani. Chiar dacă în acel caz a fost vorba de o evacuare „cu acte”, urmarea a fost aceeași: autoritățile locale mimează grija față de cazurile sociale la fel de prost cum mimează preocuparea pentru bunăstarea alegătorilor în general. Iar dacă victimele sunt și țigani succesul e asigurat: opinia publică nu e interesată de soarta lor. Știu, discriminarea e o chestie băgată pe gât de curentul ăsta de corectitudine politică… iar cine o pățește are pur și simplu ghinion.

Autoritățile sunt imune la astfel de cazuri. Serviciile sociale, deși teoretic există și mănâncă bugete frumoase, eșuează lamentabil la proba practică. Bucureștiul cheltuiește zeci de milioane de euro anual pe panseluțe, dar nu are niște adăposturi civilizate sau locuințe tampon nu pentru oameni ai străzii, ci pentru cazuri ca ăsta, de situații de urgență. Dacă casa aia chiar s-ar fi prăbușit și printr-o minune oamenii ar fi scăpat, ar fi fost probabil o ocazie bună pentru autorități să se fălească în fața camerelor că le-au găsit locuri de cazare. Dar așa, a fost mai ușor să-i arunce preventiv în stradă peste noapte, nedându-le posibilitatea să-și recupereze lucrurile și să-și găsească altă locuință cu chirie.

Una dintre femeile evacuate le spunea parlamentarilor veniți la fața locului, că și-ar permite o chirie, dar avea nevoie de măcar o săptămână ca să se poată organiza cu mutatul. Nu să stea în stradă făcând focul, „păziți ca infractorii de poliția locală”. Iar ceea ce dă de fapt măsura grijii autorităților social democrate pentru om și bunăstarea lui este modul în care această poveste s-a derulat: noaptea, iarna (deși Codul de procedură penală interzice clar evacuările în perioada decembrie-martie), fără nicio decizie scrisă. Totul s-a făcut verbal, executat cu zel de poliția locală. Apoi responsabilii care ar fi trebuit să le ofere oamenilor soluții înainte de a-i scoate în stradă au dezinformat sârguincios ca să-și acopere ilegalitățile și indiferența. Noaptea ca hoții pare o formulă de succes pentru administrația PSD, locală și centrală. De ce să ne încurcăm de proceduri legale și transparente, când puterea toată e a noastră?!

„Ați obosit? Ghinion!”, le-a zis Johannis parlamentarilor PSD care părăseau jignițiți ședința de plen. Aș zice că ghinionul e deocamdată al nostru, al celorlalți. Nu vă faceți iluzii că povestea de mai sus li se poate întâmpla numai unor oameni dintr-o minoritate, de condiție modestă. I se poate întâmpla oricui.

*Aici este un film al poveștii, făcut de Mădălina Roșca, ea a stat pe lângă oamenii ăia de la început și a mobilizat mai multe persoane care să ajute. Dacă s-a rezolvat câte ceva a fost datorită insistențelor ei și nu unui mecanism firesc și legal de acțiune, pe care ar trebui să-l aibă orice primărie la dispoziție.

**Foto Paul Arne Wagner 

***Dacă vă vine în minte vreun mod de a ajuta vreo familie de acolo, scrieți

Etichete: abuz, case risc seismic, evacuare, familie, nedreptate, Sfinților 13, tigani