Vremurile bune ale lui Bohumil

Doi dentiști beți se întrețineau într-o cârciumă. Unul dintre ei a început să-i scoată dinții din față celuilalt, iar ăla s-a apucat și el să-i scoată măselele unchiului Adolf. Bine că nu nimerise în cârciuma aia peste niște jugănari, conchide Bohumil Hrabal

copertaBohumil Hrabal pare să fie, din descrierile care abundă pe Internet, scriitorul tipic ceh, bonom și șugubăț, atașat de stilul de viață simplu, cu excese banale (multă bere, mâncare din belșug și un pic de nebunie exersată în cele mai neașteptate ocazii). În fine, e considerat unul dintre cei mai buni ai națiunii lor, ba am citit și că unele dintre romanele lui au fost ecranizate cu succes de Jiri Menzel. O fi, nu mă pun cu fibra romantică a cehilor, judecând strict după proza scurtă prinsă în volumul „Vremurile bune de altă dată” eu nu am fost cucerită de stilul hrabalist.

O fi de vină și perioada asta complicată pe care o traversăm, dar am citit cartea greu, cu poticneli, și mi se părea că nu se mai termină. Doar câteva povestiri din cele 400 de pagini mi-au rămas în minte, dar per total stilul narativ nu mă incită să mai citesc ceva scris de Hrabal.

Ce am înțeles eu din culegerea asta ar fi că deși nu prea îți dai seama din povestiri care e perioada la care se raportează – dacă e vorba de Imperiul Austro-ungar, dacă e vorba de război sau de ocupația sovietică – concluzia ar fi oarecum aceeași, că vremurile bune de altă dată nu sunt decât în mintea fiecăruia, timpul fiind filtrul prin care suntem tentați să le idealizăm.

În esență, poveștile lui Hrabal au umor, dar și tragic în egală măsură, plus un oarecare mesaj ascuns. Oamenii sunt buni, au laturi amuzante sau nebunești, dar pot fi și foarte răi, inconștienți de răul pe care-l provoacă celor din jur, mai ales animalelor. Hrabal a fost un mare iubitor de pisici, cică, și de vietăți în general – ar fi murit căzând de la etajul spitalului, încercând să hrănească porumbeii (deși doctorii sunt de părere că se plictisise de viață la 83 de ani și s-a sinucis). Așa că poveștile lui au tot felul de întâmplări cu pisicuțe iubite și apoi părăsite, sau căței care cad victime modei scurtării cozii.

Povestea scurtării fustei, de exemplu, este una cu mesaj interesant din punctul ăsta de vedere, deși greu de urmărit. Pe scurt e vorba despre pătrunderea într-un sat a undelor radioului, și efectul acestei cuceriri asupra mentalului mamei autorului (așa mi se pare că ar fi personajul Mary) care înțelege că scurtarea distanțelor dintre ascultători și transmițători este o modă ce trebuie extinsă asupra tuturor aspectelor vieții. Așa că își scurtează mai întâi fusta, vede că efectul e mare asupra consătenilor, apoi îi taie coada cățelului, care schelălăie săracul disperat, încapabil să facă diferența între mâna care-l hrănește și mângâie, și aia care-i taie coada cu satârul, așa că le linge pe amândouaă. Apoi scurtează picioarele mesei și scaunelor din casă, își scurtează părul și tot așa. Finalul e tragic, în sensul că bărbatul Mariei e silit să împuște câinele care turbase de durere. Concluzia o trage fiecare, moda și schimbările bruște nu sunt pentru toată lumea, vremurile de altă dată, locurile comune, cunoscute, sunt bune pentru că întotdeauna vechiul a fost mai comod decât noul.

Apoi mai sunt mici povestiri stupide, amuzante, pe care Hrabal le aruncă alandala prin carte, ca atunci când te întâlnești cu vechi cunoștințe pe stradă și-ți povestesc în treacă te miri ce prostioară, te amuzi și treci mai departe. După aia îți amintești esența, dar nu mai știi cine ți-a zis, de unde până unde… În fine, zgomot de fond. Mi-a rămas în cap una despre unchiul Adolf, un personaj burlesc care a încercat să se angajeze în poliție (pentru că era deștept 😉 ) însă a eșuat în niște situații absurde. Apoi într-o zi a trecut prin fața unei cârciumi în care doi dentiști beți se întrețineau și l-au invitat să bea cu el. În timpul beției în trei, unul dintre dentiști a început să-i scoată dinții din față celui de-al doilea, iar ăla s-a apucat și el să-i scoată măselele unchiului Adolf. Povestitorul închide scena conchizând mucalit că bine că nu nimerise în cârciuma aia peste niște jugănari, că ar fi fost mai dueros.

Pe coperta cărții lui Hrabal tronează un salam grăsuț, pentru că salamul e aproape un personaj în multe povestiri din ea. Ba e o tentație continuă în viața unui mâncău, care pune salamurile la uscat în aerisirea de la WC, dar nu reușește să le lase suficient să se îmbibe de „aromă” pentru că le mânâncă inainte de vreme, ba e armă de apărare în povestirea despre niște vânători care se ceartă pe cadavrul unui porc mistreț. În cazul nostru ar putea fi un accesoriu pe pizza, dacă ne vedem ca să discutăm poveștile astea scurte și absurde ale lui Habral, sâmbătă, 18 februarie, pe la orele 19.00 la cârciuma Alouette la care am mai fost și în decembrie. Dați un semn până vineri seară, care veniți, ca să știu pentru câte locuri rezerv masa.

Etichete: , , , , ,

8 comentarii la “Vremurile bune ale lui Bohumil” Subscribe

  1. IoanaS 16/02/2017 at 15:33 #

    Eu vin. Multumesc.

  2. adobrero 16/02/2017 at 19:28 #

    Si eu.

  3. me 17/02/2017 at 10:04 #

    De ce nu ati incercat L-am servit pe regele Angliei care e capodopera lui Hrabal?

    • Dollo 17/02/2017 at 10:10 #

      Pentru că nu a fost propus. La club se citește ce se propune. Cine vrea mai mult, caută, citește pe cont propriu sau propune data viitoare.

  4. Ady 17/02/2017 at 19:48 #

    Daca ma primiti cu tema cam nefacuta, vin si eu.

    • Dollo 17/02/2017 at 20:09 #

      Gata, am rezervat, vă aștept. Cu colivă 😉

Trackbacks/Pingbacks

  1. Prin blogosfera literară (13 – 19 februarie 2017) | Recenzii filme si carti - 20/02/2017

    […] blogul Dollo.ro, găsim o recenzie a cărții ”Vremurile bune de altădată”, de Bohumil Hrabal: ”În esență, poveștile lui Hrabal au umor, dar și tragic în egală […]

  2. Serie de autor: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal | Colț Firesc de refugiu - 20/03/2017

    […] Dollo […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

În așteptarea telefonului de la Angela Merkel

tausance-bun

Ce mai face echipa care l-a ajutat pe Iohannis să strângă un milion de like-uri pe Facebook și să ajungă președinte

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.