Foto, Reportaje, Vacante 25/03/2017

Un pueblo laborioso, revolucionario y culto*

- Visul meu, deși știu că nu-l voi împlini niciodată, este să călătoresc, așa ca voi, să văd măcar o țară străină - Aveți voie să călătoriți în străinătate? - Sigur că da, dar nu avem bani pentru asta!

*Un popor harnic, revoluționar și cult

De când m-am întors mă întreabă cunoscuții cum sunt oamenii în Cuba, am văzut oameni frumoși? Și mi-am dat seama că nu pot răspunde la această întrebare, pentru că deși am încercat să înțeleg cât mai bine stilul de viață al cubanezilor, nu mi-au produs vreo impresie anume oamenii. Cred că ei sunt acum exact cum eram noi în 90, deși mult mai săraci decât noi, lipsiți de multe informații și de foarte multe oportunități. Faptul că trăiesc pe o insulă și tot ce ajunge la ei e destul de ușor de filtrat de conducerea țării, îi face captivi ai unei lumi încă închise, prin crăpăturile căreia pătrunde nu întotdeauna ce-i mai bun din afară. Într-o seară la Cienfuegos am mers la o discotecă locală, ce se voia un soi de Vox Maris din 89-90 de la noi, cu pițipoance scoase la dans de cocalarii lor, care probabil făcuseră CUC-ii, pe care-i spărgeau în seara aia pe cocktailuri, jecmănind turiștii în fel și chip. Hainele și manierele lor denotau o lipsă crasă de gusturi, dar și de alternative. Se vedea că hainele lor sunt importate cumva, deci neaccesibile mutora, de aia cred că fetele erau teribil de mândre de ele.

Cât am stat în Cuba nu am văzut haine în magazine, așa cum suntem noi obișnuiți în mall-uri, nici măcar în magazine ca pe vremea comunismului la noi, ci cel mult câte un raion trist ici-colo, care semăna cu un soi de second hand mai mult. Așa că probabil pițipoancele lor se îmbrăcaseră din ceea ce se găsește pe piața neagră: mult sclipici, tocuri mari, farduri puternice, parfumuri pe măsură. Nu o spun ca pe o critică, e o constatare.

Cum sunt oamenii în Cuba

În rest, oamenii pe care-i vezi pe stradă sunt îmbrăcați modest și sunt puși în ipostaze deloc măgulitoare – de cele mai multe ori cu fețe lungi, stând la cozi, privind în gol sau în ecranul telefonului, în parcurile cu Wi-Fi. Seara se mai animă dacă nimeresc în vreun loc cu muzică live și dansează, uitând pentru o vreme de grijile zilei. Nu cred că am văzut oameni fericiți, senini, veseli, optimiști, prin urmare oameni frumoși datorită stării lor de spirit. Sau nu mi-a atras niciunul atenția în felul ăsta. Sunt doar câteva excepții fotografiate în Trinidad, de oameni mai ales bătrâni, probabil ridicați deja deasupra oricăror probleme lumești. Fotografia de față e una din aceste excepții, doamna stătea în casă cu fiica ei și se uitau împreună pe stradă, prin ușa întredeschisă, la trecători. A fost de acord s-o fotografiez, mi-a deschis ușa mai larg și a stat așa la pozat. Când i-am arătat poza pe telefon a fost mirată: da, chiar că e o poză frumoasă, mi-a zis.

Desigur, nu vorbesc de expresiile oamenilor nevoiți să te servească, și care o fac de cele mai multe ori cu zâmbetul pe buze. Oricum, citind niște review-uri ale altor turiști în Cuba am fost mirată să văd ce evaluări entuziaste le făceau și locurilor, și oamenilor – plaje exotice, cocktailuri minunate, oameni veseli, Havana boemă etc – și m-a făcut să mă gândesc la un moment dat ce o fi mai real din Cuba: ce vede turistul de la all inclusiv sau din mașina decapotabilă care-l plimbă pe la atracțiile turistice, ce trăiește zi de zi cubanezul sau ce se citește pe panourile de propagandă presărate peste tot?

Am pornit de la o descriere de pe un panou citit pe drum, dar pe care nu am apucat să-l fotografiez – Un pueblo laborioso, revolucionario y culto – și am decis să-i fac un portret robot cubanezului, din fiecare poveste spusă de cei cu care m-am întâlnit. În săptămâna care a urmat plecării din Vinales am făcut câteva sute de km până în sud la Cienfuegos, Trinidad și apoi am traversat Cuba spre est, până pe insulele Coco și Santa Maria. Luam zilnic în mașină câte doi-trei oameni, de regulă pe distanțe scurte, de câțiva kilometri. Drumurile cubaneze sunt pline de autostopiști, pentru că după cum vă spuneam transportul local și interurban o fi el aproape gratis, dar are marele defect al spontaneității, așa că majoritatea oamenilor care fac naveta se descurcă cu un autostop cinstit. Am luat în mașină diverse categorii sociale. Unii erau vorbăreți, ne întrebau de unde suntem și improvizam un scurt dialog într-o spaniolă aproximativă, pentru că foarte puțini cubanezi vorbesc engleza. Chiar și două eleve de liceu pe care le-am luat într-o zi în mașină, de la școală până în poarta casei, au recunoscut că învață engleza la școală, dar nu prea înțeleg nimic din ea. La televizor nu aud des engleza, majoritatea se uită la telenovele – în Trinidad, seara de la ora 9 toată suflarea se uita captivată la aceeași telenovelă, dacă treceai pe stradă puteai să vezi aceeași scenă pe ferestrele tuturor caselor. Numai gazda noastră, o fostă dansatoare, se uita la un spectacol de balet.

Ca să păstrez o cronologie a personajelor de care aș vrea să vă povestesc, aș începe cu drumul înfiorător de prost către Cayo Jutias, una dintre cele mai pitorești insule ale Cubei, tocmai pentru că e aproape părăsită. De la Vinales până acolo sunt 55 de km înspre nord – am mers mai mult la sugestia tipului care ne închiriase mașina, cu promisiunea că e o zonă necălcată de turiști – dar de multe ori pe drumul complet distrus pe care nu depășeam 20 de km la oră am vrut să ne întoarcem și să renunțăm. Pentru că mergeam așa de încet am observat mai bine și lumea de pe margini și am luat și autostopiști. Am trecut printr-o zonă minieră (Santa Lucia) unde Cuba are, paradoxal, o exploatare aurifera împreună cu portughezii și argentinienii – probabil de aia menține drumul ăla așa de prost – iar la întoarcere am schimbat un pic ruta și am nimerit într-o zonă extraordinar de frumoasă, natural vorbind, dar în care oamenii și casele nu se deosebesc de sărăcie.

Pe Cayo Jutias, un mic paradis în felul lui, am făcut o baie și am stat puțin la plajă, suficient cât să fim acostați de un cubanez care umbla pe plajă în sus și în jos cu o coadă fleșcăită de langustă în mână, și se oferea să ne-o facă pe loc la jar, acolo pe plajă, dacă doream. Nu știu dacă a reușit s-o vândă cuiva, dar mai târziu ne-a rugat să-l luăm cu mașina înapoi în Santa Lucia, și ne-a lăsat cadou pe unul din covorașele mașinii o urmă împuțită de pește de care n-am scăpat până nu am spălat covorașul a doua zi. Cred că toți ceilalți autostopiști pe care i-am luat după el ne-au bănuit că nu folosisem prea des săpunul în Cuba, după mirosul ăla. Ceea ce cred că era o jignire, dat fiind că, vă spusesem, din prima zi cînd m-am suit în autobuzul din Havana am constatat că cu sau fără presiune la apă, cubanezii sunt foarte curați. 5 CUP (peso cubano) adică 20 de eurocenți bucata de săpun „de lux” la magazin.

La Mulata, sub cerul plin de stele

Pentru că am pierdut atâta timp pe drumul ăla prost, despre care toți recunoșteau apoi că „e mui mala caretera” – și care ne-a făcut să ne întrebăm că dacă, doamne ferește, or fi toate așa în Cuba – ne-a apucat iar seara pe drum și am avut norocul să găsim singura casa particular dintr-un sat de pescari uitat de lume. La Mulata, deci, unde puținele bărci ale pescarilor erau închise într-un țarc și păzite, unde am văzut pampers întins pe sârmă la uscat pentru refolosire (un pachet costă 7 CUC în magazin) iar iluminatul stradal nu există, ca să-ți ofere posibilitatea să vezi mai bine fabulosul cer înstelat, am dormit la Juan. Ne-a oferit ciorbă de friholes (fasole neagră) și niște pește, iar a doua zi un mic dejun bunicel, cu ove fritas y tortilla, lapte fiert și suc de mango, totul din gospodăria din spatele casei, în care o cloșcă își păzea puișorii aurii, iar cafeaua verde stătea la uscat într-un lighean de plastic. Camera era curată, spațioasă și părea amenajată demult, semn că Juan era vechi în branșa asta turistică, deși aparent satul nu era unul turistic, ci mai degrabă pus bine la mijlocul drumului între Vinales și Havana, în caz că te prinde noaptea înainte să ajungi la destinație.

Dimineața ne-a trezit țăranul care-și striga marfa pe uliță – „jamón por libra y refrescos” – ne-am luat la revedere de la Juan care prinsese anii de pretinie româno-cubaneză și le ducea dorul, și am plecat spre Cienfuegos.

Unde a triumfat revoluția

Pe drum am văzut cum așteptau țăranii cu bidoanele de aluminiu la marginea drumului, să vină camionul care colecta laptele, am cumpărat fructe din grădinile oamenilor și am luat iar autostopiști. Fiecare sat afișa un șir de case sărăcioase, o școală mai mică sau mai mare, o biserică, sediul partidului și un dispensar. În regiunea Australia (am înțeles că într-o vreme regiunile Cubei purtau nume de continente) am ținut să vizităm o fostă plantație de trestie de zahăr, unde Fidel își stabilise cartierul general în timpul invaziei americane din Golful porcilor, din 1961. Clădirea administrativă a fostei plantații era azi transformată în muzeul contraofensivei cubaneze, pe care însă nu-l vizita nici dracu. Era și ascunsă într-o zonă destul de părăginită în care nu bănuiai să fie taman biroul de unde comandase Fidel lupta contra americanilor care voiau să-l răstoarne. Femeia de la intrare s-a simțit datoare să ne povestească ce era pe panourile alea laudative din clădire, deși nu vorbea decât spaniolă, dar cu convingere. Ne-a spus despre triunfo de la revolucion, despre împroprietărirea întregului popor și despre cum moșierii deposedați de averi au fugit în America după revoluție, au strâns bani și au revenit cu 1500 de mercenari ca să știrbească triumful revoluției. N-au reușit, evident. Prizonierii mercenari au fost judecați și condamnați în Cuba, apoi dați americanilor la schimb contra hrană și medicamente pentru copilași.

În Australia asta se amestecă urmele revoluției cu semnele turismului, panouri cu pe aici nu se trece, mercenarilor!, alternează cu indicatoare către rezervații de crocodili, piscine sau resorturi turistice. Rămășițe din avionul doborât în 1961 de cubanezi sunt împrăștiate ca sfintele moaște prin toate locurile din Cuba în care sunt expuse diverse efecte care au legătură cu revoluția, cu contrarevoluția din 1961 sau cu criza rachetelor din 1962. La fel și câteva cămăși ale lui Cienfuegos, pălării ale lui Che sau vreun hamac în care s-a odihnit între lupte, pufăind din trabuc ca să-și mai calmeze astmul. Noroc că nu au mai avut și cadavrul pilotului care a stat 20 de ani în Cuba până l-a revendicat fii-sa (că nu voiau americanii să recunoască că-i al lor), că probabil expuneau și vreun oscior din el. Oricum, peste tot primești aceleași explicații și vezi aceleași panouri de propagandă, în care poporul și eroismul lui sunt ridicate în slăvi, superioritatea țelurilor mărețe ale cubanezilor, „proiectilele lor morale”, sunt întotdeauna triumfătoare în fața intențiilor exploatatorilor capitaliști. Iar propaganda asta nu poate să nu producă efecte asupra mentalității. Mai ales dacă e făcută de 60 de ani.

Trebuie să admit că nicăieri nu am văzut un cult al personalității pentru Fidel, cum era la noi cu Ceaușescu. Dimpotrivă, chiar și la muzeul revoluției din Havana sunt scoși în față și turnați în ceară mai mult Cienfuegos și Che – fiecare dintre ei având și câte un mausoleu cu statuile aferente, unul la Yaguajay, unde a câștigat o bătălie, celălalt la Santa Clara – iar Fidel apare în fotografii, în cronologia luptelor și într-o statuie denumită trilogia revoluției cubaneze, între Che și Cienfuegos. Un soi de sfânta treime, probabil.

Cât am vizitat muzeul revoluției, în Havana de exemplu, am asistat și la o mică serbare pionierească, cu intonarea imnului și îndemnuri mobilizatoare, ca pe vremuri la noi. Nu am văzut nici acolo vreun entuziasm mai înflăcărat, totul părea mai degrabă o formalitate îndeplinită deopotrivă de profesori și de elevi.

Visul unui agent de pază

Cât a mai rămas din susținerea masivă a revoluției, din anii 60, când milioane de cubanezi se adunau în piețele Havanei, e greu de cuantificat acum, la ani lumină de reforma agrară și aia urbană (cum s-au numit naționalizările la ei), dar cel puțin pentru beneficiile materiale actuale – gratuități, siguranță – oamenii continuă să creadă în ce li se predică de la tribuna partidului. Ariani, un agent de pază de la muzeul celei mai mari fabrici de prelucrare a zahărului de pe Vale de los Ingenios, Trinidad (transformată în muzeu în 2001 pentru că nu mai era rentabilă) era convins că gratuitatea educației și sănătății sunt două ingrediente zdrobitoare pentru superioritate sistemului lor, față de al nostru.

Probabil că voi aveți autobuze mai noi ca ale noastre, astea sunt vechi de 30 de ani, dar pe de altă parte e bine că e totul gratis pentru toată lumea. Școala e obligatorie și gratuită, există în fiecare sat, la fel și câte un cabinet medical, cu doctor de gardă și infirmieră, cu transport pentru doctor în caz de urgentă, de acasă, dacă pacientul nu poate fi dus la un spital mai mare. Asistența medicală e gratis și stomatologia la fel, ceea ce în capitalism nu este, nu? Trebuie să plătești. Și dacă nu ai bani, ce faci?”, ne întreabă Ariani.

L-am întrebat și eu care e cel mai mare vis al lui și mi-a răspuns cât ai clipi:

– Visul meu, deși știu că nu-l voi împlini niciodată, este să călătoresc, așa ca voi, să văd măcar o țară străină

– Aveți voie să călătoriți în străinătate? l-am întrebat.

– Sigur că da, dar nu ai bani pentru asta!

Pentru călătoria în străinătate, aveam să aflu mai târziu, au nevoie și de invitație pe lângă mulți bani. În fața Ambasadei Spaniei din Havana, de exemplu, erau mereu oameni la coadă la vize. În America a fost o mică fereastră de timp în care s-a putut emigra mai ușor, când Obama a anunțat că ridică embargoul. De la venirea lui Trump cică s-ar fi schimbat lucrurile din nou. Din alte două surse despre care vă voi povesti în episodul viitor am ajuns și la o sumă necesară emigrării – 12.000 de dolari – care include pașapoarte, invitații și tot felul de alte hârțoage. Și nici așa nu există garanția că vei reuși.

Benzina din Cienfuegos arde la buzunar

În Cienfuegos, un oraș fermecător, cu o combinație de case coloniale și cartiere de vile cochete construite în anii dinaintea revoluției, din care te așteptai să iasă Don Draper la braț cu vreuna din frumoasele lui neveste, am mâncat scump și prost și am dormit în cel mai prost pat cu putință din Cuba, într-o cameră la mansardă. A doua zi am vizitat palatul (decadent și destul de neîntreținut de popor) lui Valle, un latifundiar de plantații de trestie din secolul trecut, și un club nautic destinat bogaților de azi, care avea pe pereți urme ale trecerii serenisime a prietenului poporului, Hugo Chavez.

După asta am pus benzină ca să plecăm mai departe și am fost țepuiți în cel mai grosolan mod cu putință. Contrar cutumei locale de a pune benzina, aici benzinarul a venit la mașină, prietenos și zâmbitor, s-a oferit să ne facă plinul, dar a luat furtunul de pe partea cealaltă a pompei, făcând astfel imposibil să vedem cât afișează pompa exact. Mai aveam tot vreo 3 liniuțe din cele opt, așa că plinul făcut de el nu putea să depășească 25 de litri. La casă am constatat că ne cere 55 de CUC, ceea ce părea enorm, dar nici nu mai puteam să verificăm la pompă pentru că tocmai alimenta alt șofer acolo.

După ce i-am spus benzinarului că e imposibil să încapă atâta benzină în rezervorul nostru și dacă ar fi fost gol, a scăzut suma la 37 de CUC, de parcă negociam, nu plăteam o cantitate exactă. Când am băgat cheia în contact am văzut că nici măcar nu erau toate liniuțele aprinse, deci nici vorbă să ne fi făcut plinul, așa că ne-am întors furioși la el, explicându-i tot așa în englezo-spaniolă că nu avea cum să ne fi băgat mai mult de 20 de litri în total, deci maxim 22-24 de CUC ar fi trebuit să-i plătim. După parlamentări jenante și furioase din partea noastră, zâmbind tipul s-a oferit să ne mai pună ceva benzină. Pentru că am refuzat și mai aveam un pic și chemam poliția ne-a dat banii înapoi până la 23 de litri. Am plecat din Cienfuegos cu un gust al naibii de amar.

Urechea, corazonul și cei șapte copii ai lui Raul

Trinidad, pe de altă parte, s-a dovedit o experiență plăcută. Am găsit gazdă întrebând din poartă în poartă, iar undeva o femeie care era în vizită la altă femeie a zis că ne duce ea „foarte aproape de aici” la casa nurorii ei. A fost primul loc în care gazda nu ne-a cerut pașapoartele și nu ne-a înregistrat șederea nicăieri, de unde am presupus că am stat la negru acolo. 30 de CUC pe noapte. Ne-a oferit un mic dejun tot de 5 CUC, deși mai modest, dar am dormit două nopți într-o casă frumoasă, aproape nouă, a unui constructor (soțul dansatoarei) la fel de priceput, pare-se, ca și Yanier din Vinales. Prețul parcării mașinii, la un cubanez care nu dormea, peste drum, 2 CUC pe noapte. În prima seară l-am cunoscut pe Raul, un cântăreț de salsa la cârciuma „franciză” Bodeguita del medio (originala Bodeguita se află în Havana, dar pentru că unii ca Hemingway i-au făcut faimă, cubanezii au mai făcut două pentru scop turistic în Trinidad și Varadero, două dintre cele mai aglomerate destinații turistice ale Cubei).

Băuturile au fost slabe, dar muzica, bunicică. Raul a venit la masă ca să ne ceară să-i cumpărăm discul, între două reprize de cântat. Ne-a întrebat de unde suntem și când au auzit s-a așezat și și-a adus aminte de tinerețe. Aaaa, Romania, păi a fost și el în Ungaria, în Rusia și chiar în Moldova la o nuntă – „era mult cucuruz acolo” – pentru că l-a trimis întreprinderea la care lucrează în Cuba, ca artist. Zice că are în total șapte copii cu șapte femei (unul la Moscova, pe care nu l-a mai văzut de când l-a părăsit, la câțiva ani). 4 băieți și 3 fete, cel mai mare are azi 37 de ani. Ne întreabă, cochet, câți ani credem că areel . Deși burta i se revarsă peste pantaloni și arată obosit, nu-i dăm mai mult de 40-45. Totuși are 55 de ani. Cum a ajuns să cânte? Raul a făcut o școală de mecanici auto în tinerețe, a profesat vreo 15 ani, apoi s-a apucat de cântat la chitară. Nu are școală, dar zice că nici nu-i trebuie, că are ureche și corazon. De 9 ani cântă prin cârciumile Cubei sau pe unde-l trimite întreprinderea. Are diurnă și plătește gazdă aici în Trinidad, dar casa lui și nevasta (ultima cel puțin) e undeva în Havana. Cântă de la 10 dimineață pana la 2 noaptea și recunoaște că e obosit.

Totuși el rămâne un romantic. De 8 martie avea comandat un eveniment de încântare a femeilor de ziua lor, pentru care toți cei șapte membri ai trupei aveau să primească 200 de CUC. Întreprinderea îi oprește 10% din câștig, asta după ce fiecare din cei 7 copii i-a mâncat la vremea lui câte 20% din salariu, pensie alimentară. În rest salariul lunar de artist e mic. Cam 7 cuc lunar. Plus ce se adună de la clienții cârciumii. În orice cârciumă te duci în Cuba, cântăreții vin cu un coșuleț pe la mese ca să ceară tribut pentru vocea și talentul lor. I-am dat 2 CUC și am încercat să nu ne imaginăm cum ar putea Raul să joace pe 8 Martie într-un spectacol pentru doamne gen Chippendales 😉

A doua zi am făcut o excursie pe unul din munții ce străjuiesc Trinidad – Topes de Collantes – un traseu de trei ore de urcat și coborât care scoate sufletul din turiști, dar îi răsplătește cu o baie rece într-o apă cristalină de munte. Costă 10 CUC de persoană dar face toți banii, mai ales dacă îți demonstrezi că ajungi la final mai puțin epuizat ca restul turiștilor 🙂 Spre apus ne-am plimbat pe străzile din Trinidad, până la periferia neagră de sărăcie, în care oamenii ne cereau donații de orice fel, tundeau cocoșii pe pulpe pentru lupte sau scobeau dovleci și-i transformau în instrumente muzicale. Pe cât e de colorat și poetic prezentat Trinidad-ul în pliantele turistice, pe atât de lucie e și sărăcia ce-l înconjoară.

Aici am întâlnit, zic eu, cele mai expresive figuri din Cuba. Așa cum, deși par sărăcăcioase la stradă, casele din Trinidad ascund interioare surprinzător de frumoase, și oamenii par să țină doar pentru fotografii lumina din ochi. Dat fiind că Muzeul romantismului din oraș era închis pentru reparații, m-am dedat la aceste portrete în schimb 😉

Din episodul următor:

Reinaldo: femeile nu mai vor să facă copii, iar tinerii să fie maestros
Henri: poți să schimbi Cuba, dar mentalitatea de asistat a cubanezului va rămâne aceeași
Dianexi: mai bine să nu am bani decât de un suc pentru copilul meu, decât să trăiesc în America cu droguri și crime pe străzi
Plus o întâlnire surpriză între europeni, în campingul de pe Cayo Coco

Impresiile mele din Cuba lui 2017:

Cum e în Cuba

Cuba, primele țepe pentru turistas

Havana libre nu doarme

Vinales, seva eco-bio a Cubei