Cuba, primele țepe pentru turistas

Nu ne-a așteptat nimeni la aeroport, gazda nu avea Internet cum promisese, am cumpărat cartelele greșite de la poștă și am nimerit cea mai zgomotoasă cameră într-un cartier teoretic liniștit. În rest, toate bune la Havana :)

capitoliu2

No hay agua, señora!”, mă întâmpină în ușa budei femeia de serviciu pe Aeroportul Internațional Jose Marti din Havana. E 7 dimineața într-o marți însorită, iar după un zbor de 12 ore între Istanbul și Havana mă gândeam ce ușurare ar fi dacă aș putea să fac cunoștință mai întâi cu un WC cubanez care să nu se miște, înainte de a-i strânge mâna gazdei noastre, care ne promisese că ne așteaptă la aeroport. Înțeleg că nu e apă, dar dau să intru totuși. O altă femeie care tocmai băgase capul și-l scosese repede de după ușa unei cabine mă împinge mămoasă înapoi: „No entrar, mi amor, que hizo un gran trabajo, aiii….!”. Nu știu dacă să râd sau nu, totuși ca să verific și din a treia sursă mă uit și în altă cabină. Gran trabajo peste tot. Fusese o noapte productivă pe întâiul aeroport al patriei.

agentiClădirea privită de sus arată ca o coadă retezată de langustă, specialitate cu care aveau să ne îmbie mulți în vacanța asta, și care cică ar cam fi interzisă cubanezilor de rând, la fel ca și carnea de vită (20 de ani pușcărie dacă tai vita ca s-o mănânci tu, fără voie de la partid). În interior arhitectura relativ modern-utilitaristă (cele trei terminale sunt construite în anii 90) se luptă cu aspectul îmbâcsit dat mai degrabă de delăsare decât de timp. O apatie vecină cu sictirul domina și personalul, în majoritate feminin, de la controlul de securitate până la cel de pașapoarte. Tovărășelele par totuși preocupate de diversele atribute ale feminității: toate poartă ciorapi plasă negri (ulterior am văzut că prin magazine doar ăștia se găsesc), fuste scurte și un exces de bijuterii care pot fi aur sau doar imitații strălucitoare. Fustele scurte și strâmte, indiferent de formele pe care sunt așezate, domină moda cubaneză. De la școlărițe până la cele mai durdulii angajate ale statului, toate poartă uniforme cu fuste ce abia acoperă fundul. Iar unele nici atât, pentru că de vechi ce sunt mai cedează pe la cusături.

Înregistrez toate astea stând în holul mare al aeroportului și așteptând să apară Pedro Daniel, gazda noastră pe care o angajasem pe Airbnb. Casa Limone era printre puținele care pretindeau că au Internet Wi-Fi, din cele verificate din zona Havana, avea niște cronici excelente de la vizitatori și chiar dacă era destul de departe de centru o alesesem tocmai datorită acestor cronici. Plus prețul de 25 de CUC pe noapte. Pedro Daniel ne răspunsese prompt la rezervare și se oferise să ne ia și de la aeroport contra altor 20 de CUC, un preț bun față de 30-35 cât vehiculau alții tot pe Internet.

Fără telefon, fără Internet, doi români creduli îl așteptau pe Pedro

Socoteala de pe Internet nu s-a potrivit cu aia din aeroport. Pedro Daniel nu a apărut, iar după o oră de așteptare am cedat insistențelor unui taximetrist în bermude și șlapi care ne tot frăgezise cu atenția și întrebările până atunci. Nu aveam de unde să-l sunăm pe Pedro Daniel (telefoanele noastre mobile nu aveau roaming, iar pentru telefonul public ne trebuia o cartelă cumpărată de la poșta care era din nu știu ce motiv închisă la ora aia) și nici cum să accesăm Internetul, despre care v-am zis că tot cu cartelă de la poștă mergea. Eram în Cuba.

victorVictor, taximetristul insistent, s-a oferit să ne mijlocească apelul către Casa Limone cu cartela lui de telefon public. Doamna casei ne-a informat sec, în spaniolă, că nu vine nimeni să ne ia de la aeroport, deci să ne descurcăm. Așa că ne-am dat pe mâna lui Victor care s-a dovedit un interesant interlocutor pentru jumătatea de oră de drum.

Născut în Rusia dintr-un rus și o cubaneză, Victor a colindat America Latină, ca ghid, după ce își trăise copilăria în Rusia, apoi s-a stabilit în Cuba. La 49 de ani are deja la activ 3 soții și 2 copii. Toate cubaneze, niciuna rusoaică. Cică cubanezele sunt mai hot, îi plac lui mai mult. I-a plăcut de una și pe drum suficient de mult cât să oprească s-o ia cu noi în mașină, dar fata l-a refuzat. Face de două ori pe zi drumul la aeroport la cursele străine care aduc turiști, și câștigă așa măcar 50 de CUC cu Hunday-ul lui accent, cumpărat în 2009 cu 34.000 de dolari. Bani câștigați în Mexic, subliniază. Facem schimb de amintiri comuniste din copilărie, el remarcă că am nume de comunistă spaniolă (Dolores Ibarruri), îi zic că tata a fost un admirator al defunctei, el îmi spune că și taică-su l-a botezat în amintirea victoriei socialiste. Se oferă să ne plimbe prin Cuba, descurajându-ne cu grijă când aude că vrem să închiriem o mașină ca să colindăm. Zice că ar fi dispus să ne stea la dispoziție 24 de ore din 24, contra unui tarif de 70 de CUC pe zi plus cazarea și benzina. Cazarea pentru el, ne asigură, va fi mai ieftină decât pentru noi, că el e cubanez. Plus că știe el niște locuri…

Răzuiești și pierzi 2 CUC

pedro-danielNe despărțim de el în pragul casei verde ca lima din Miramarul mai periferic al Havanei, pe prispa căreia ne aștepta un bărbat în vârstă, cu trăsături asiatice, care s-a recomandat a fi Pedro Daniel. Vorbește destul de prost engleza, dar din spaniola lui se înțelege aproape tot, așa că ne descurcăm. Ne arată camera, spațiul comun, bucătăria și baia, ne instruiește pentru ce încuietori se potrivesc cele patru chei pe care ni le pune în mână – de la gratiile cu care e închisă prispa, de la gratiile din fața ușii principale, de la ușa principală și de la ușa camerei în care vom petrece cele 5 zile cât avem de stat în Havana – ne spune că telefonul fix de pe masă poate fi folosit gratis în Cuba și se pregătește să dispară în spatele propriei uși cu alte gratii.

Ne repezim să-l întrebăm, totuși, de parola la Wi-Fi. Încă mai credeam ce scria pe Airbnb. A, nu, zice, Internet este în piață, la câteva străzi de aici, merge foarte bine, dar trebuie să cumpărați o cartelă pentru asta. Se oferă să ne conducă la poșta din cartier – care se dovedește a fi o casă ca toate celelalte, la geamul căreia o doamnă tocmai deranjată de la masa de prânz ne-a dat două cartele de câte 2 CUC fiecare. Le răzuiți, găsiți un cod și vă conectați cu el, ne zice doamna de la poștă. Pedro Daniel nu părea inițiat în aceste taine așa că nu și-a dat cu părerea. Suntem în continuare nelămuriți dacă acest Pedro Daniel este același descris atât de elogios pe Airbnb, dar ne e jenă să întrebăm.

strada

Împărțită pe străzi numerotate americănește, Havana, ca toată Cuba, e destul de ușor de descifrat. Cartierul în care stăm e liniștit și tipic pentru periferiile cubaneze. Case cu curți cotropite de vegetație, ziduri coșcovite sau chiar parțial căzute, străzi aparent asfaltate, dar pline de cratere, gunoi depozitat la colțuri de stradă, găini, copii, câini și pisici, de-a valma pe stradă, guițături de porci răzbat din spatele perdelelor de verdeață sau acorduri de salsa cubano. Cubanezii vorbesc mult, tare și în continuu, dar asta deranjează numai dacă ești prea aproape de ei. Și peste toate astea gratii. Multe gratii la uși, ferestre, prispe.

prispa gratii  coada-cartier cartier

Culturalizarea croitoreselor la locul de muncă

Fereastra camerei noastre, aflată într-o îmbietoare penumbră, dă într-o latură a casei, vecină cu o croitorie de uniforme. În Cuba se poartă multe uniforme, pentru că principalul angajator este statul, iar la stat cam toată lumea poartă uniformă. E și un mod de a masca faptul că altfel nu prea găsești haine de cumpărat. Singurele haine pe care le-am văzut în magazine păreau mai degrabă niște marfă second hand. Iar tricourile cu Che sunt pentru turiști, nu am văzut vreun cubanez purtând așa ceva. Oricum ar fi și prea scumpe. Croitoresele vorbesc mai tare decât media națională ca să acopere zgomotul mașinilor de cusut și al altor aparate cu care lucrează. După sonor par multe și vesele, dar poate că de vină e doar oboseala noastră de după zbor. Aflăm ulterior că de fapt e vorba de un obicei în Cuba: cineva le citește muncitorilor o carte, cu voce tare, și toată lumea o comentează. Probabil un soi de culturalizare a maselor la locul de muncă. Frumos, dar să nu fii vecin cu așa ceva.

taxi-comun

Decidem să mergem în oraș ca să testăm Internetul din piață și transportul public până acolo. Pedro Daniel ne spusese că o călătorie cu autobuzul costă 1 peso cubano, adică un CUP, a 25-a parte dintr-un CUC, practic gratis. Dar cum autobuzul nu se știe când vine, putem să luăm un taxi, ne zice aceeași sursă, contra 1 CUC și ceva de persoană. E vorba de vechile automobile americane transformate într-un soi de maxi taxi, și în care circulă la comun câte 5 și uneori mai mulți călători care se întâmplă să aibă același traseu.

Până la bulevardul principal ne minunăm de cum arată o patiserie-cofetărie (o magazie întunecoasă cu un geam de care stau agățate trei femei ce se zgâiesc la rafturile din spatele vânzătoarei), un magazin alimentar pustiu în care sunt doar mici mostre din alimentele vândute pe cartelă și o tablă cât un perete pe care scrie la ce date se vând anumite alimente și cât are dreptul o persoană. Orezul, zahărul, făina, uleiul, ouăle sunt raționalizate. Nimic nu e ambalat în afară de conserve. O bătrână mă mustră că fotografiez tabla. La intrarea din spate, dintr-o Lada albă doi angajați scot un porc întreg și-l cară de picioare în alimentara. Totuși nu se îngesuie nimeni să cumpere carnea de porc. Am văzut-o atârnată în multe locuri, în plin soare. Guvernul cică vrea să-i stimuleze pe fermierii cubanezi să crească porci, așa că încurajează și populația să-i consume.

alimentara4

alimentara3 porcu patiserie carne farmacie aprozar alimentara2 alimentara

Habana e bătrână și turiștii blegi

În bulevard circulă camioane și mașini de-o seamă cu bătrânul domn Pedro Daniel și din cauza eșapamentelor lor aerul e înecăcios și negru. Într-un loc în care presupunem că e stația de autobuz – nu-l indică decât o tablă pe care e desenat un autobuz, nu scrie și ce trasee ar fi pe acolo – întrebăm o cubaneză ce autobuz merge în Habana vieja. Ne spune că P5 și că nu se știe când vine, dar vine sigur și circulă până noaptea târziu. După vreo jumătate de oră ne urcăm într-un autobuz cu burduf, cum erau ale noastre înainte, fabricat în China, ca majoritatea mașinilor relativ noi din Cuba. Dăm câte 1 CUP la șofer și ne pregătim să luăm în piept Cuba urbană. Autobuzul e plin, dar mai încape. După mai multe stații mă așez pe un scaun lăsat liber. La următoarea se urcă o femeie care îmi spune de la obraz că e gravidă, să-i dau locul. Nu se vede, dar mă conformez. Câteva stații mai târziu altă femeie, cu copil în brațe, o apelează pe ea – singura care părea validă dintre toate scaunele ocupate – să-i dea locul. Femeia îi spune că e gravidă (se vede treaba că era tare mândră de asta) și-i sugerează să încerce pe partea cealaltă a autobuzului. În final se găsește un scaun. Mi se pare interesant că în loc să vocifereze la adresa nesimțiților care nu cedează locul bătrânilor și gravidelor, ei îți cer locul de la obraz. E după amiază, oamenii par că se întorc de la serviciu, autobuzul are toate ferestrele deschise, e un curent care ar scandaliza orice român de bine din țara noastră, afară sunt probabil 30 de grade și niciun iz de transpirație nu răzbate din corpurile înghesuite în transportul în comun. Mă simt bine.

autobuz2 autobuz statie-autobuz

Ajungem în centru după altă jumătate de oră de mers cu autobuzul și după o orbecăială printre străduțe pline ochi de turiști nimerim în Piața armelor, unde într-un colț sunt strânși mai mulți în jurul emițătorului de prețioase unde Wi-Fi. Răzuim febril cu un peso cubano pe care scrie „Patria o muerte!” banda gri de pe cartela de 2 CUC, ne conectăm la rețeaua publică a ETECSA (poșta cubaneză) și … constatăm că nu avem pe cartelele alea decât un cod de reîncărcare, dar ne lipsește ID-ul.

cartela-monedaNe întoarcem pe strada principală unde văzusem la venire un sediu al ETECSA și ne felicitasem că am cumpărat cartele din cartier, nu am stat la coadă ca fraierii la poșta centrală. La intrare, coadă de câteva persoane. Cineva care ne vede mai turiști ne avertizează că nu mai sunt cartele pentru turistas. Zicem că nu vrem cartele, că avem, noi vrem doar ID. Agentul de pază ne repetă și el că nu mai sunt tarjetas pentru turistas. Într-o engleză spaniolă îi spunem că noi vrem altceva, îi arătăm cartelele noastre și după ceva vreme ne trimite la una din angajatele poștei care vorbea engleză. Femeia ne explică că am cumpărat degeaba cartelele alea, că ele sunt destinate strict cubanezilor care au ID stabil cumpărat de la poștă, și ele servesc doar pentru reîncărcare. Nouă ne trebuie niște tarjetas speciale, de unică folosință, 1,50 CUC ora, dar alea nu mai sunt că se vând dimineața devreme.

Și acum ce facem cu astea două, mai ales că una era răzuită? Funcționara ne întreabă dacă vrem să o vindem pe aia răzuită, că tocmai avea în față o cubaneză care voia să cumpere dar nu mai erau nici din alea. Am zis că da, chiar pe ambele, dar pe a doua n-a mai vrut-o nimeni. Ne-am întors așadar spășiți în piață, sub undele WiFi pe care se băteau ceilalți posesori de cartele. Un cubanez șchiop ne abordează cu un teanc de cartele pentru turiști. 3 CUC bucata. Pretinde că și el le-a luat cu 2. Ne arde buza măcar să scriem acasă că am ajuns cu bine, așa că dăm 3 cuci. Acasă e aproape 2 dimineața, whatsapp-ul nu merge pentru că țeava cubaneză de net e prea subțire pentru atâția turiști flămânzi, Fb se încarcă greu și selectiv, navigarea pare imposibilă. Ora de Internet cubanez zboară ca gândul.

capitoliu

cubanez femei-cubaneze macelarie coada-paine old-havana old-havana2 old-havana3 old-havana4 old-havana5 piata-veche casa old-havana6

old-havana7Ne mai plimbăm într-o Havană cotropită de turiști, prin magazine care amintesc de shop-urile noastre dinainte, care vând sticle de rom, cafea, țigări și diverse articole de igienă de import. Clădirile sunt la fel de părăginite ca și cele de la periferie, doar că aici arhitectura e mai urbană, sunt clădiri mari care ascund în spate o șerpărie ca în cartierele chinezești – cu scări, pasaje, cotloane și tot felul de curți interioare în care mi-e greu să cred că Partidul Comunist chiar știe tot ce se întâmplă. Casele renovate sunt vopsite în culori stridente ca și hainele florăreselor sau ca mașinile americane decapotabile în care turiștii străinii mor să se urce măcar o dată. E un melanj de case decăzute și clădiri reabilitate încât nu-ți poți da seama ce procent ocupă fiecare. Însă e destul de evident că toate clădirile monumentale care arată bine, sunt deja restaurate sau se află în șantier, găzduiesc instituții ale statului – au firmă și agenți de pază la intrare. O astfel de bijuterie e clădirea baletului de stat de lângă Capitoliu, aflat și el în reparații. Statul pare să aibă bani de renovări. Oamenii încă nu.

rom shop salsa balet

Seara mâncăm pentru prima dată în Cuba într-un soi de cârciumă pescărească, de lângă portul Havanei în care nu intră niciodată mai mult de două vapoare de croazieră în același timp. Altfel, deși e înconjurată de ape, nu am văzut în Cuba cât am stat niciun magazin de pește proaspăt. E drept că nici bărci cu pescari nu aveam să văd decât târziu, într-un sat în care am nimerit din greșeală, și unde bărcile erau ținute încuiate într-un țarc. Mâncarea nu excelează și e destul de scumpă. O langustă ca de cauciuc cu o cupă de orez chior, fiert și o mână de salată, o porție de ropa vieja (un fel cubanez făcut din bucățele de carne de vită călite cu legume în sos roșu) cu același orez chior și puțina salată, două beri au fost 31.90 CUC, bacșiș de 10% inclus automat pe notă.

ropa-vieja langusta nota-de-plata

Mai târziu ne-am dedat și la niște Cuba libre, ca să avem tăria să-l așteptăm pe P5 înapoi spre casă. Câte 2 CUC bucata. Partea bună cu comunismul ăsta este că prețurile nu diferă major de la o localitate la alta sau de la un magazin la altul. Prețul romului e același peste tot, berea lor națională e în jur de 1.50 CUC la toate restaurantele, coctailurile nu sunt mai mult de 2-3 CUC în aproape toate localurile în care intrăm noi, pământenii. Diferă doar cantitatea de rom pe care se îndură barmanul să n-o fure și să ți-o pună ție în pahar.

maidanez-cubanez pisici-cubaneze

Nu pot să închei această zi lăsând neremarcați cubanezii patrupezi. Cuba e plină de pisici destul de costelive, ca mai toate animalele de pe insulă de altfel, și cred că unul din motivele pentru care nu am văzut șobolani pe străzile Havanei o fi și ăsta. Pe lângă faptul că probabil partidul i-o fi stârpit și pe ei ca și pe țânțari. Dap, nici țânțai nu sunt. Conviețuiesc cu pisicile maidanezii, care în unele orașe umblă în haite mari, dar nu i-am văzut niciodată agresivi. În Havana am văzut câțiva, în centru, „afiliați” la o instituție publică păzită de o doamnă corpolentă și binevoitoare, care mi i-a prezentat pe cei doi colegi de-ai ei cu ecusoane: Aparicio și Vladimir. Pe ecusoanele lor scrie că sunt sterilizați, că trăiesc pe lângă Muzeul aurului și cer să nu fie maltratați. Altfel, cubanezii „de rasă” preferă animale de teapa lor, că are și comunismul snobii lui. Într-unul din orașele Cubei am aflat de la o maseuză pe care am luat-o cu mașina că maidanezii au fost adunați de pe străzi și dați de mâncare leilor de la zoo. Nu știu dacă de vii sau i-au tranșat înainte.

maidanez-cubanez2

A doua zi, dimineața devreme pe la 7, croitoresele vesele ne-au dat deșteptarea cu trilurile lor. Am ieșit în prispa casei lui Pedro Daniel și am urmărit, cartierul trezindu-se la viață. Elevii curgeau spre școli, părinții la muncă, vânzătorii ambulanți își strigau marfa pe uliță. Vecina de vis a vis a spălat tinda și a aruncat în drum găleata cu lături, speriind cele două mâțe portocalii care își făceau toaleta în soare. Niște găini suple ciuguleau iarba de pe lîngă garduri. Se anunța o zi bună de colindat pe la centrele de închiriat mașini.

În episodul viitor:

  • salariul agentului de la care am închiriat mașina este de 17 CUC pe lună, iar noi am plătit 70 de CUC pe fiecare zi de închiriat mașina
  • de ce n-am putut să scot bani de pe cardul ING
  • cum poți să cumperi o proprietate în Cuba
  • cum se distrează hipsterimea cubaneză într-un club amenajat într-o fostă fabrică de pantofi
  • ce nostalgii are bătrânul Pedro Daniel din tinerețea lui de dinainte de apariția CUC-ului
  • ce speranțe are fiul lui, IT-ist la un spital din Havana

 

Impresiile mele din Cuba lui 2017:

Cum e în Cuba

Cuba, primele țepe pentru turistas

Havana libre nu doarme

Vinales, seva eco-bio a Cubei

Un pueblo laborioso, revolucionario y culto

Femeile nu mai vor copii, tinerii nu mai vor să fie maestros

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

Cum se schimbă constituția. În Cuba

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Trackbacks/Pingbacks

  1. 2 ore și 3 minute într-un spital din Vinales, Pinar del Rio, Cuba – My WordPress Website - 20/03/2019

    […] timp, îmi dau seama că mă cam doar toate alea și îmi e un pic răuț. Dau iama un pic în ropa vieja și brusc îmi e un pic mai mult răuț. Mă ridic să iau un pic de aer deși eram pe o […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

Cum s-a „optat” pentru ora de religie

scoala

Curtea Constituțională îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Motive pentru care peste 90% dintre părinți au făcut cereri ca să-și înscrie copiii la ora de religie.

Sărăcia se învață în familie și e ocrotită de stat

teclas

În Deltă oamenii se zbat ca peștii pe uscat: nu au de lucru, dar fac copii ca să trăiască din alocații. Copiii lor le vor călca pe urme. Needucați, necalificați, vor fi următoarele generații de votanți cu sacoșa.

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

Hai păpușă sexoasă, bagă!

primaria

Primele victime ale poziționării USR împotriva modificării Constituției sunt propriii consilieri generali din București, hărțuiți grobian de consilierii PSD pe tema „cuplurilor de același gen”. Famiglia tradițională PSD de la Primăria Capitalei îi hărțuiește pe copiii adoptați ai cuplului bisexual USR

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta