Vinales, seva eco-bio a Cubei

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

vinales14

25-30 de persoane formează o coadă lăbărțată și încolăcită în fața unui aprozar în Havana. Au sacoșe din pânză ponosită închesuite în cărucioare artizanale, făcute parcă din grătare vechi de frigider, sudate sau legate cu sârmă între ele. Unii au și cărucioare mai moderne, probabil cei cu rude în străinătate, că prin magazine n-am văzut așa ceva de vânzare. aprozarÎn aprozar, un negru cu mănuși mari de sudură încarcă cu cartofi plini de pământ roșu un tas ca o tavă îndoită la ciocan. O femeie de la coadă vociferează când mă vede că fac poze. Ce-i drept, probabil nici mie nu mi-ar fi convenit să mă pozeze cineva în ipostaza asta.

Peste drum de aprozar e un parc public în care alte câteva zeci de oameni stau cu capetele plecate și ochii fixați avizi în telefoane. E parcul cu Wi-Fi. E sâmbătă dimineața și ne-am luat la revedere de la familia lui Pedro Daniel și de la austeritata alimentară din Havana, ca să vedem cum e prin țară. danielDoamna ne-a servit cu o cafeluță tare cu aromă de vanilie, singura concesie alimentară din zilele în care le-am fost oaspeți, și pentru că tot ne-am apropiat în ultimele zile ne-a oferit codul de la cartela ei de telefon public, făcându-ne un instructaj școlăresc în spaniolă, cum să-l folosim în caz că ni se întâmplă ceva pe drumuri.

Ne-am oprit un pic în parcul cu Internet ca să dăm ultimul semn de viață în țară înainte de a pleca pe drumurile misterioase ale Cubei, pe care toată lumea ne-a cam descurajat să mergem de capul nostru. Suntem înarmați însă cu instrumentul care avea să ne fie cel mai folositor în Cuba și pe care îl recomand călduros: aplicația Maps.Me (mulțumesc Daniela pentru recomandare) care funcționează fără Internet, doar pe bază de gps, și este foarte bine actualizată. Fără ea în Cuba am fi fost pierduți de multe ori pe drumurile fără semnalizare sau cu indicații neclare.

Prima destinație e Vinales, ținutul cu pământ roditor și roșu din nord vestul Cubei, unde se cultivă tutun, și toate ghidurile turistice îl recomandă ca pe un must see pentru peisajele spectaculoase. Avea să fie într-adevăr un vârf și pentru vacanța noastră, așa că dacă am fi știut l-am fi lăsat la urmă.

Drumurile și benzina

benzinarie-vinales2A doua oprire a fost la benzinărie, unde am constatat și că gasolina especial care ne trebuia nouă nu se găsea peste tot. Majoritatea benzinăriilor cubaneze au motorină sau benzină de maxim 90 cifra octanică. Aia de 94, maximum posibil în Cuba, se găsește doar la unele benzinării. Și acolo cu coadă, firește. Procedura e diferită ca la noi, nu pui benzina și plătești după, ci invers. Proptești mașina în dreptul pompei ca să nu-ți ia altul locul (ni s-a întâmplat la început) apoi te duci înăuntru la benzinar, îi zici câți litri vrei, plătești, îți dă bon și abia apoi vii la pompă și-ți pui singur, că oricum pompa se oprește fix la suma plătită. Prețul benzinei e 1.20 CUC/litru la orice benzinărie, motorina e mai ieftină, cam 1 CUC, iar benzina de 90 tot pe acolo. În mod normal ar fi trebuit să facem plinul, dar cum nu știam exact ce capacitate are rezervorul mașinii (nu știa nici omul de la închirieri), am luat de bun un sistem de semnalizare de opt liniuțe de pe bordul mașinii, din care mai aveam doar vreo 3-4 aprinse. Așa că am plătit 20 de litri și am constatat că nu aveam încă plinul, dar am plecat la drum. Până la finele vacanței am aflat că plinul însemna cam 33 de litri.

drumTeoretic ieșirea din oraș, pe autostrada spre vest, era aproape de Miramar (cartierul în care am stat), însă în dimineața aia era o neobișnuit de aglomerată circulație pe bulevarde. Părea că toată Cuba pleacă din Havana, cozi de mașini, camioane mari cu remorci acoperite, ca de vite, dar în care erau transportați oameni, motociclete, taxiuri și automobile, toată lumea se îndrepta spre Vinales. Când să ieșim pe autostradă, poliția devia circulația și așa ne-am dat seama și care era motivul aglomerației. Se organiza un cros de biciclete și închiseseră mai multe bulevarde și un sens de autostradă, fix ăla spre Vinales.

După vreo oră de orbecăit înainte și înapoi, nici gps-ul nu prea știa pe unde să ne mai scoată. Ajunși la o altă intrare pe autostradă am fost până la urmă dirijați de o polițistă să intrăm pe breteaua de contrasens, și așa am mers jumătate de drum. Nu-i o excepție pentru Cuba, aveam să constatăm că pe autostradă merg și căruțe, și uneori tot pe contrasens.

caruta

Autostrada e destul de bună (asfalt de Venezuela, deh) pe alocuri și cu trei benzi pe sens, liberă, dar folosită de toate mijloacele de circulație posibile. Din loc în loc grupuri de oameni fac autostopul (aici am luat și noi primii autostopiști), iar când intrăm în ținutul roditor al regiunii Pinar del Rio încep să apară și vânzătorii ambulanți, cu pui prăjiți agățați pe un băț, calupuri de unt și marmeladă de guayave ținute în soarele arzător al Cubei. De o parte și de alta a drumului sunt câmpii verde crud de orez, plantații de tutun sau livezi de banani.

drum2 drum4 drum5 drum6 drum3

Cel mai gustos fruct din Cuba

Pe drum am ratat intrarea la Terazas, un fel de stațiune semi montană pitorească în care sunt câteva blocuri sărăcăcioase pe malul lacului și niște vile pentru turism în rest. Am vizitat-o ceva mai târziu, după ce am bifat la Soroa grădina botanică de orhidee (10 CUP intrarea pentru cubanezi, 3 CUC pt străini – adică 75 de CUP) și cascada (aceleași prețuri la intrare, dar pentru că domnul de la bilete nu avea să ne dea rest am intrat doi cu 5 CUC). Nu am nimic special să spun despre cele două obiective decât că la final am dat peste un tip care vindea fructe dintr-o ladă, pe marginea drumului, în care avea nuci de cocos, ananas și două soiuri de fructe necunoscute mie: mamey și unul căruia nu-i mai rețin numele, dar l-am găsit așa pe wiki. Mamey-ul ne-a fost tăiat pe loc de vânzător ca să ne arate cum se mănâncă, și așa am gustat cel mai bun fruct încercat în Cuba, pe marginea drumului. A costat 3 CUC bucata și am tânjit după el până la plecare, că nu am mai găsit în altă parte.

cascada soparla orhidee8 orhidee7 orhidee6 orhidee5orhidee4 orhidee3 orhidee2 orhidee mamey fructe

Specia numită parcador estatal

parcadorPentru că încă de la Havana am început să avem de-a face cu specia numită „parcador estatal”, la Soroa deja învățasem lecția și am reușit să evităm vreo doi. Parcadorii sunt îmbrăcați cu niște veste roșii pe spatele cărora scrie Havana Club (cel din poză se apăra de ploaie cu o pelerină), sunt angajați ai statului, cum le spune și numele, și taxează la sânge orice posesor de mașină și chiar bicicletă, care oprește în preajma unui obiectiv turistic sau a unei plaje. Evident fără vreo dovadă, nu am văzut niciun bon de parcare în Cuba. Nu întotdeauna sunt parcări amenajate, de cele mai multe ori e vorba de un loc viran la marginea drumului sau la marginea plajei, pe care parcadorul pretinde că îl păzește și numai acolo mașina ta ar fi în siguranță. Cum pui piciorul jos din mașină, cum îți cere CUCu, deși abia încerci să te desmeticești ce e acolo, dacă ai oprit bine sau nu. Parcadorul apare de nicăieri și cere de la 1 CUC în sus. Tratamentul e aplicat în general turiștilor cu mașini închiriate, pentru că mașinile vechi amerciane de tip taxi, care plimbă turiștii pe la sfintele moaște ale Cubei beneficiază de alt tratament. Am observat că ei parchează întotdeauna la distanțe oarecare de moșiile parcadorilor, și pentru că șoferii stau de regulă la mașină cât se plimbă turiștii, nu plătesc nici parcarea. De-a lungul vacanței am ajuns să ne și certăm cu un astfel de parcador, când ne oprisem pur și simplu pe marginea drumului, după Trinidad, ca să facem o baie în mare, apoi să plecăm. A venit de la câteva sute de metri distanță, unde chipurile era o plajă amenajată, ca să ne ceară 2 CUC, că toată plaja ar fi de fapt în responsabilitatea lui.

Biciclistul care vrea să ne arate centrul

pinar-del-rio5

După amiaza pe la 4 ajungem la Pinar del Rio, capitala provinciei, lăudată de ghidurile turistice pentru …coloanele caselor sala coloniale.  Nu intrăm bine în oraș când, la un semafor, ne bate în geam un biciclist ca să ne spună că pentru centru trebuie să o luăm la stânga.  Îi mulțumim, dar ne vedem de drum, însă el se apucă să ne ghideze cu bicicleta înaintea mașinii. Câteva străzi ne ținem după el, dar la un moment dat îl fentăm și ne pierde. Strigă după noi că nu pe acolo, nu pe acoloo… Ne pierdem într-o șerpărie de străzi pline de oameni, biciclete, cai, căruțe, cărucioare, case dărăpănate și o atmosferă de Africa ne copleșește. Câteva intersecții mai târziu ne apare iar în față biciclistul insistent și situația devine hilară. Iar vrea să ne arate centrul.

pinar-del-rio2 pinar-del-rio4 pinar-del-rio  pinar-del-rio9 pinar-del-rio8 pinar-del-rio7

La un alt semafor ne întreabă dacă vrem o casa particular, că familia lui are una fix la catedrală, chiar în centru. Nu trebuie să-i plătim lui nimic, insistă că e casa familiei. Probabil e conștient că jineteros  a devenit un fenoment prea cunoscut și oamenii se feresc de ei.
Mergem. Casa e la câteva străzi distanță de catedrală, are 3 camere de închiriat, și de cum intri te izbește un miros stătut de mâncare amestecat cu multe treceri de oameni. Camera pe care ne-o propune pare tocmai răvășită de o fugă a chiriașilor.  Salteaua mare pare soioasa și îndelung încercată, Baia arată însă acceptabil. Gazda e un tip la vreo 35-40 de ani, de pantalonii căruia se agață o fetiță de vreo 6 ani. Insistă mult amândoi bărbații pe ideea de casă de familie. Cer 25 CUC pe noapte, dar nu face. Plecăm cu promisiunea că ne mai plimbăm prin oraș și revenim, dar fugim mâncând pământul. Nu știu de ce dar întreg orașul ne repugnă și decidem că mai avem suficientă lumină a zilei și benzină ca să ajungem la Vinales, următorul mare oraș din regiune.

Cum faci când se termină benzina și la benzinărie

vinales11

Circulatul pe zi este recomandat din mai multe motive. Cel mai important e modul în care se comportă ceilalți participanți la trafic, care te poate pune în pericol și pe tine și pe ei. Unele mașini vechi americane sunt atât de obosite încât circulă și fără faruri aprinse, semnalizarea e oricum mai mult opțională. Apoi mai sunt bicicliști, cai, căruțe, care cu boi și tot felul de alte atelaje care nu au nicio semnalizare. Oamenii de asemenea traversează alandala în toate direcțiile de unde nu te aștepți, mai sunt găini sau porci lăsați liberi care pot apărea în bătaia farurilor. Cuba pare o societate încă neobișnuită cu mașinile, prin urmare tratează toate șoselele ca pe niște ulițe. Pe urmă noi călătoream fără să avem deja stabilită o cazare pentru fiecare noapte, de aceea era util să ajungem pe zi într-o localitate în care trebuia să mai umblăm cel puțin o oră după o gazdă convenabilă. Iar în Cuba seara se lăsa brusc de la 6 la 7.

vinales terazas vinales1 vinales2 vinales3 vinales4 vinales5 vinales6 vinales8 vinales10

Am ajuns în sfârșit în Vinales exact la ora 6. Pe drumul șerpuit printre câmpurile roșii presărate cu cocotieri, tutun, căsuțe mici, tradiționale, și stâncile celebre numite Mogote, ni s-a aprins beculețul de benzină. Cum mașina nu avea vreun afișaj ca să vedem cât ne mai ține, ne-am rugat la Dumnezeul ăla în care nu credea nici Fidel să ne ducă măcar până la benzinăria din Vinales. Și ne-a dus, doar că pompa era goală, iar benzinarii dădeau din umeri că nu se știe când le bagă benzină. Au fost scurte momente de groază în micul MG chinezesc, când ne-am gândit că, OK, dacă nu avem cazare vom dormi în mașină noaptea aia, dar ce facem de mâine, că următoarea benzinărie era fie înapoi la Pinar del Rio (28 de km), fie înainte, la 16 km distanță. Și nu era sigur care dintre ele avea gasolina especial și mai ales dacă ne mai ținea ce aveam pe fundul rezervorului până acolo.

vinales0

benzinarie-vinalesMi-am luat inima în dinți și am jucat o dramoletă în fața celor doi benzinari, explicându-le prin gesturi disperate, cuvinte spaniole, englezești și interjecții cum că nu mai avem strop de benzină în rezervor, empty, nada de nada, și nici unde dormi la noapte. Să ne dea și nouă măcar 5 litri, sărumâna. Drept să vă spun nici nu mai știu ce cuvinte le-am zis, dar sigur le-am făcut impresie, că au schimbat niște vorbe între ei, au bătut un bon de 5 litri și au venit cu mine afară la pompă să ne dea. Bineînțeles am plătit-o mai scump cu 2 CUC, dar a făcut banii. După ce ne-am văzut cu cei 5 litri salvatori în rezervor am tras mașina mai într-o parte, ca să căutăm pe hartă o casa particular în zonă. Când, ne bate în geam, cine credeți? Un cubanez cu bicicleta 🙂 Nu era tot ăla, dar avea și el o casa particular. Ba chiar și unul dintre benzinari, căruia probabil îi făcusem o impresie puternică, a revenit la mașină ca să mă asigure că mâine dimineață la prima oră bagă benzină, să fim acolo negreșit.

La casa albanezului din Vinales

Am mers cu biciclistul acasă și a fost cea mai bună alegere din prima făcută în Cuba.

yanierYanier și Arletys Ruiz Diaz și-au construit casa acum doi ani pe o parcelă de pământ mai mare pe care s-a înghesuit toată familia bărbatului. Tata, mătușa, unchiul, toți au case similare, construite după același model și probabil de același meșter, Yanier, care e albañil de meserie, adică zidar în spaniolă. Când ne-a zis că el e albanil noi am înțeles că e albanez, și ne-am bucurat că am dat peste casa unui european de-al nostru. Aaaa, aproape vecini!, exclamăm noi entuziaști, cât așteptam pe verandă să ne servească Arletys cu două sucuri de mango de bun venit. Yanier râde la noi și dă din cap. Dar după aia l-am întrebat: dar ce căutași, maică, taman în Cuba? (decât că în engleză, deși puteam să-l întrebăm și „da de-al cui ești din Albania?” că efectul ar fi fost același). Și el nu pricepea ce-l întrebăm, nici noi nu ne pricepeam să-l întrebăm mai bine, deși am încercat și în spaniolă. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.baie

În fine, ne-am înțeles la 25 de CUC pe noapte, exact cât avea salariul de profesoară de computere la școala din oraș Arletys, în noiembrie 2016, când renunțase la slujba de la stat ca să-și facă casa particular. Zice că salariul nu-i ajungea practic nici să mănânce, nici să se îmbrace, dacă ar fi fost singură, dar mai avea și doi copii. Yanier mai făcuse și pe agentul de pază pe la niște hoteluri din zonă o vreme (45 de CUC lunar), dar s-a lăsat că era stresant, și acum construiește sau modernizează casele cubanezilor care vor să-și facă casa particular. Orașul Vinales e o stradă lungă cu casa particular și restaurante de-o parte și de alta.

Yanier pare că are talent, camera e curată, aproape nouă, paturile au cearceafuri albe, baia e ca scoasă din cutie, mobilierul nou și minimalist, judecând după caietul de impresii de pe noptieră, în care au scris vreo 5-6 perechi care au stat la ei, lucrurile aveau să fie fabuloase. Și au fost până la un punct.

cinaFamilia are doi copii (Lia de 6 ani și Brandon de 9 luni) și tocmai împlinea 9 ani de căsnicie în seara în care s-au făcut luntre-punte să ne servească nouă cina (15 CUC de persoană). Langusta cică era specialitatea lui Yanier, dar restul era gătit de nevastă: supă de calabaza cu malanga, adică un soi de ciorbă de dovleac cu cartof, groasă ca aia de fasole, gustoasă, nelipsitul morman de orez fără gust pe care ți-l servește fiecare restaurant cubanez pe post de pâine, banane prăjite dar și yucca fiartă, pe care am gustat-o cu ocazia asta pentru prima dată și mi-a lăsat o impresie excelentă. Felul doi a fost ales de noi, langustă și un pește necunoscut, langusta fiind la fel de tare ca și celelalte degustate la Havana. soparla2La desert, dulceață de portocale. Am mâncat în compania unei mici șopârle care făcea ture pe perete, întrebându-ne câte or fi și pe la noi prin cameră, de vreme ce nu exista în mijlocul câmpului în care stăteam nicio gânganie care să te piște sau să îți sâcâie somnul. Iar majoritatea caselor în Cuba nu au geamuri (de sticlă) ci doar niște lamele care se închid sau deschid în dreptul ferestrelor, și țin de umbră și de vânt.

Am stat două nopți la ei și ulterior ne-a părut rău că nu am stat mai mult, pentru că într-adevăr zona aia are ceva care te face să te simți bine. E vorba și de o abundancia (cum a caracterizat Arletys situația) pe care în restul Cubei nu am mai întâlnit-o, mai ales în orașe. Vinales-ul este un soi de bulă eco-bio parcă special creată pentru turism. Fermele sunt gospodărite de familii reunite în cooperative. Familia lui Yanier de exemplu făcea parte din cooperativa cultivatorilor de tutun. Fiecare familie este obligată să dea la stat 90% din producția la hectar (tutun, yucca, ceapă, usturoi etc) și are dreptul să păstreze sau să vândă pe piața liberă restul de 10%. Prin Vinales umblă pe străzi dis de dimineață țăranii strigându-și marfa, rădăcinile de yucca le vând din căruță, funiile de ceapă și usturoi le plimbă legate de coarnele bicicletelor.

vinales38

Pe lângă agricultura făcută ca la 1900, cu car cu boi, plug manual și fără îngrășăminte sau pesticide (o alegere forțată mai degrabă de căderea URSS, principalul furnizor de îngrășăminte, decât de moda bio), cine poate se mai ocupă și cu altele. Casa particular sau reciclarea deșeurilor lăsate în urmă de turiști, de exemplu.

vinales22 vinales23 vinales24 vinales25 vinales26 vinales29 vinales30  vinales39

Agricultură, turism și reciclare

Spre deosebire de Pedro Daniel din Havana, Arletys ne-a spus că pentru singura cameră pe care o închiriază turiștilor plătesc doar 10% impozit la final de an. Posibil să nu știe ei exact, pentru că erau noi în branșă (doar din noiembrie 2016) și din câte am înțeles în primele câteva luni de funcționare sunt scutiți de taxe. Oricum, spre finalul vacanței am mai vorbit cu cineva care spunea că sistemul de taxare a caselor particular nu e unitar și chiar s-ar fi schimbat recent, în sensul trecerii de la suma fixă percepută anual, la un procent, și el diferit de la zonă la alta.

vinales16

vinales18Carlos, un cultivator de tutun și de yucca, vecin cu stânca pictată ce atrage autocare pline cu turiști, își completează veniturile reciclând dozele de aluminiu și sticlele de rom. Statul îi dă 7 CUP pe kilogramul de doze și 2 CUP pe fiecare sticlă de băutură goală, spălată de etichetă. În hambarul acoperit cu frunze de palmier, unde de trei ori pe an usucă frunzele de tutun înșirate pe funie, acum strânsese o grămadă de cutii de aluminiu și niște sticle de rom. Avea și una plină, din care ne-a invitat să dăm o dușcă pe gât, când am oprit cu mașina în dreptul tarlalei familiei, atrași mai mult de imaginea tatălui lui, care discuia pământul roșu cu o pereche de boi negri ca tăciunele.

vinales17 vinales19

Tatăl are 72 de ani și un nume imposibil de înțeles. E căsătorit de 50 de ani cu aceeași femeie, mai mare care el cu patru ani, ne explică bărbatul râzând cu niște dinți perfecți. Carlos nu e însurat, însă, ne zice că încă mai copilărește, stă câte doi ani cu o femeie și apoi pleacă. Ne întreabă dacă vrem să cumpărăm niște țigări, 10 bucăți cu 20 de CUC, dar îi spunem că nu fumăm, n-avem ce face cu ele. Ne oferă două cadou, insistă, așa că ne simțim datori să-i răsplătim și noi ospitalitatea cu câțiva CUC. Tatăl ne invită să facem poze cu el și cu boii, apoi Carlos vrea să facă și el o poză cu mine, dacă tot suntem aproximativ de aceeași vârstă.

vinales20

Penru că bătrânul era atât de fotogenic l-am mai tras într-o poză 🙂

vinales21

Cum se face trabucul preferat al lui Che

Ceva mai târziu Yanier ne-a dus să vizităm „o fabrică de țigări”, care s-a dovedit o dezamăgire. Era de fapt un soi de fermă de protocol, în care un individ vorbea dezinvolt engleza și îți spunea că o să-ți arate întregul proces, de la sămânță la țigară. În realitate îți arăta în grabă cum se răsucește un trabuc, insista că totul e eco-bio (cu carul cu boi, fără îngrășăminte) și fără nicotină, pentru că procedeul se uscare și fermentare a frunzelor implică strângerea nicotinei în codița funzei, care se înlătură la momentul rulării trabucului, și astfel se obțin țigări sănătoase pe care le poate fuma oricine fără efecte adverse. Și nici nu miros. Am nimerit după un grup de americani și americance care s-au ridicat de la masa tipului cu câte un trabuc aprins în gură, extaziați de faptul că tipul a fost atât de convingător încât i-a făcut să fumeze chiar și pe nefumători.

vinales32

Cu noi nu a reușit, în schimb a convins două tinere americance care s-au așezat lângă noi să pufăie precum Che – care a fost medic, suferea de astm și fuma Montecristo înmuiat în miere (care e afrodiziacă, cică) special ca să-și trateze astmul – ne recită prezentatorul. Mă rog, l-am bănuit pe individ că voia neapărat să le vadă pe fete cu trabucul în gură, dintr-un motiv pueril. I-a reușit. La final a avansat și prețul prezentării: achiziționarea unui pachet de 5 trabucuri cu 20 de CUC, ceea ce părea jaf la drumul mare comparativ cu ce ne oferise Carlos – marfa fiind fix aceeași.

vinales36 vinales31

Ne-am despărțit rece (noi dezamăgiți că văzusem doar o demonstrație de mâna a doua, el nemulțumit că nu ne vânduse nimic), singura păcălită să cumpere a fost una dintre americance, cealaltă primind gratis un trabuc de la prezentator, așa că era drăguță și ținuse bine trabucul între buze 🙂

vinales28Zilele petrecute în Vinales s-au consumat în câteva plimbări lungi printre fermele de tutun din împrejurimi și vizitarea celor două peșteri cu care se laudă ținutul: peștera indienilor (în care ești plimbat pe o distanță de o sută de metri printre stalactite, cu o barcă cu motor, fapt ce transformă peștera într-o încăpere asfixiantă plină de miros de benzină – incomparabil cu Pestera Diros din Grecia, despre care v-am povestit anul trecut) și Sfântu Tomas, cea mai mare din Cuba și cea mai interesantă, dar din păcate exploatată cam sălbatic și fără grijă pentru conservarea ei pentru viitor. Prețurile de vizitare, și aici, destul de piperate pentru ceea ce oferă obiectivele: 5 CUC la indieni și 10 CUC la Tomas.

Serile ni le-am petrecut la El Colonial, o terasă cu cocktailuri (rămase până la finalul vacanței cele mai bune băute în Cuba) unde cânta o formație de salsa, fapt ce prilejuia interacțiuni dansante între localnici și turiste, pe stradă, în fața localului. Vis a vis de El Colonial era biserica orașului, în fața căreia se dădea Wi-Fi, iar un tip pe nume DJ Tati punea muzică de pe calculator pentru puștimea comunității. Că tot veni vorba de Wi-Fi, în Vinales am stat la o coadă de numai câteva persoane și am cumpărat direct de la poștă două cartele de Internet, pe care însă n-am mai apucat să le folosim în întregime, până la plecare pentru că prin locurile în care am stat nu prea mai erau parcuri cu Wi-Fi.

vinales27

mic-dejun2Micul dejun gătit de Arletys (5 CUC de persoană) a fost cel mai bogat mâncat în Cuba, cu o varietate de sucuri naturale și fructe, unele de care nu mai auzisem (guayava de exemplu), nediluate cu gheață ca în majoritatea locurilor din Cuba. Nu știu dacă gheața e doar o modalitate de a fura din sucuri sau cocktail, dar e posibil să aibă legătură cu pasiunea lor pentru rece – aerul condiționat de exemplu în toate locurile publice e dat foarte pe rece.

Revenind la Vinales, chiar și ce am mâncat în oraș, la un restaurant de stat – singura dată când am găsit cartofi prăjiți în meniu, în toată vacanța – a fost suficient de bun și nu ne-a pus semne de întrebare în privința eventualelor urmări digestive, deși nici aici la budă nu exista apă, de exemplu.

guayava mic-dejun

yarnier-y-arletysLuna de miere cu Arletys s-a încheiat cu o seară înainte de plecare, când am întrebat dacă am putea să spălăm niște rufe la ei. A zis că da, să i le dau. Am insistat să folosesc eu mașina de spălat, era și o măsură de precauție ca să văd cum arată. S-a mirat, dar mi-a scos mașina pe prispă, un soi de Albalux de anii 80 dar din plastic, pe care am văzut-o ulterior într-un magazin din Havana cu vreo 260 de CUC. S-a apucat să-mi explice că în mod normal în zonă rufele se spală cu 1 CUC  bucata de lenjerie, dar ea e dispusă să-mi facă o reducere de 0,80 CUC, că mă cunoaște. Am întrebat de mai multe ori că am crezut că n-am înțeles eu bine. Cu câți bani aș fi dat pe sacoșa cu rufe (practic cam o mașină de rufe) le-aș fi cumpărat probabil de noi. Dacă a văzut că nu vreau așa, mi-a zis că mă lasă să mi le spăl singură cu 10 CUC. S-a supărat când i-am zis că nu e atât de urgent să spălăm, iar a doua zi când am plecat despărțirea a fost aparent regretată, dar rece, cel puțin între noi, femeile.

vinales15 vinales13 vinales12

Din episodul următor:

  • muy mala carretera către paradis
  • cum a încercat un benzinar să ne taxeze dublu pe 20 de litri de benzină în Cienfuegos
  • frumoșii oameni săraci din Trinidad
  • fabrici de zahăr muzeu și visul nerealizabil al unui agent de pază
  • Raul, cântărețul de samba care a făcut 7 copii prin lume, și a cântat la o nuntă în Moldova
  • și nu în ultimul rând: el triunfo de la Revolucion

Citește și :

Cum e în Cuba

Cuba, primele țepe pentru turistas

Havana libre nu doarme

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

20 comentarii la “Vinales, seva eco-bio a Cubei” Subscribe

  1. Diana 20/03/2017 at 11:52 #

    Dollo, multumesc, urmaresc seria cu placere. Chiar le ziceti bine 🙂
    Gogu mai traieste?

  2. Diana 20/03/2017 at 12:02 #

    Am uitat salutarile pentru Toshiba 🙂
    Dumnezeule, cum au reusit lacustele astea comuniste sa distruga si Cuba. Zahar pe cartela??? Fructe pe sponci??? Salata de varza??? In Cuba??? Imi amintesc cum, la inceputul anilor ’80, aparusera in comertul socialist bomboane cubaneze – niste dropsuri colorate din zahar de trestie. Ma intrebam daca nu cumva si la Havana oamenii stau la coada pentru un kil de zahar…….

    • Dollo 20/03/2017 at 12:10 #

      Diana, să știi că trei săptămâni am căutat în toate magazinele în care am intrat în Cuba bomboanele alea galbene și portocalii, ale copilăriei mele, și nu le-am găsit. Acum au doar caramele și în general pe bază de lapte și cacao, bune, dar nu ca alea fructate de pe vremuri.
      Coadă la zahăr nu e, că e pe cartelă oficial, însă neoficial există o aprovizionare la liber și la negru pe CUC.
      Gogu nu cred că mai trăiește, a dispărut de ceva ani de la bloc.

  3. valentin 20/03/2017 at 13:45 #

    Cred că „un mundo mejor es posible ” ar fi cel mai nefast paradox al Cubei. Poate sună prostesc, oare cubanezii nu au speranță, dorință pentru libertate? Pentru o viață mai bună? Sau și la ei securitatea este atât de prezentă încât e înăbușită orice idee de gen? Sau există o asemenea mulțumire de sine încât orice simț al altceva decât comunism este anesteziat? Scuze de întrebări, dacă deranjează. Și mulțumiri încă o dată pentru că ne arăți cum este lumea.

    • Dollo 20/03/2017 at 15:34 #

      Au, sigur că au, ajungem și la ele curând 🙂 Și le punem în oglindă cu preferințele celor care vor comunismul, pentru securitate și pentru bunăstarea iluzorie pe care le-a adus-o personal.

      • Béranger/Ludditus 20/03/2017 at 23:37 #

        Care comunism? În toate aceste țări, regimurile „comuniste” au implementat diverse forme de socialism, nimic mai mult.

        Securitatea nu este precum cea a lui Ceașcă. În Período especial s-a dezbătut mult și onest, iar la nu știu ce cuvântare Fidel a zis ceva de genul „dacă vă e foame mă ofer să mă mâncați, dar vă garantez că nu vă veți sătura”. Și, la drept vorbind, un regim pluripartinic nu ar rezolva absolut nimic până nu se ridică complet embargoul. Tot ce e foarte scump în Cuba e pentru că nici o firmă care are business (filială, sucursală, distribuitor, etc.) în SUA nu poate face comerț cu Cuba, indiferent din ce țară e firma aia, așa că totul vine pe ocolite și nu la cele mai bune prețuri. Chinezii nu se jenează, dar canadienii sau alții care vând Cubei sunt firme care nu au business în SUA. Firește, există exporturi relativ însemnate din SUA spre Cuba, de genul mălai și făină, cu aprobări de la United States Department of Agriculture și de la dracu știe care agenții cu ochi albaștri, dar cel mai probabil nici calitatea, nici prețurile nu excelează: în fond, how much choice do they have, the Cubans? Uite de-aia costă un Peugeot cât un Merțan, pentru că e importat printr-un lanț mai lung, nu direct din rețeaua de distribuție a producătorului. El Bloqueo, oricât ar fi fost folosit propagandistic de Fidel, a avut ca rezultat cert traiul încă și mai prost al populației decât ar fi fost el doar prin incompetența „lăcustelor comuniste” (ca să citez o altă ființă fără creier), prin tăierea accesului la „piața liberă”. Da, frate, americanii ăștua chiar sunt criminali ca ultimele jeguri. Dacă mă cheamă Siemens nu pot să vând Cubei, căci filiala americană îmi va fi amendată sever. Au pățit-o alte firme, deși acest gen de extrateritorialitate a unei legi nu este recunoscut de nici o instanță internațională.

        Bunăstarea aia iluzorie a existat într-o oarecare măsură într-o anumită perioadă. Până prin 1974, toată lumea a dus-o tot mai bine, pe toată planeta, apoi au urmat două șocuri petroliere. Înainte de asta, sovieticii insistaseră că „lasă, băi Fidel, ce te strofoci să-ți dezvolți industrie, lasă că-ți dăm noi de toate, voi rămâneți cu trestia de zahăr, cigaros, compoturi și bomboane”. Asta a fost o mare greșeală, dar ce alt aliat să fi avut Cuba? De reținut că în 1959 Fidel nu avea nici o ideologie; doar Che Guevara era marxist-leninist și mare admirator al lui Stalin. Alianța cu URSS a fost pentru că nimeni nu i-a sărit în sprijin când SUA amenințau cu invazia ca urmare a naționalizării asset-urilor unor United Fruits ș.c.l.

        Bun, ce facem acum în Cuba? Un PNȚ-CD, un PNL și un FDSN? Și vor curge lapte și miere, da? Vor trage americanii cablu subacvatic de Internet, că dacă e democrație…

        În China (și Vietnam) tot regimul unui partid unic este, iar economia duduie. Firește, canci embargo, alt spirit de supunere, alt stil de viață…

        Cuba rămâne condamnată să trăiască din turism. Doar că oricât de jupoaie statul, bugetul de stat al Cubei va rămâne incredibil de mic. Producția de zahăr este foarte mică, Fidel însuși spunea că acum 20 de ani a închis cred că peste jumătate din rafinării: pe cele mai ineficiente și care nu meritau retehnologizate. Există în Caraibe surse mai bune de zahăr, cu care se poate face comerț fără teamă de SUA. Turiștii cotizează mai mult la particulari, cu fiscalizare aproape neglijabilă. Asta e bine pt. cubanezii care își ridică astfel nivelul de trai, dar din ce bani să asigure statul subvenționarea prețurilor produselor cartelate? Cu ce bani să plătească pensii mai mari?

        Cei sub o vârstă vor un alt fel se sistem economic, e explicabil. Dar ce faci cu pensionarii? Îi omori?

        • bogdan 21/03/2017 at 11:12 #

          Beranger, tu tii cu ursu? (a.k.a consideri comunismul ca singura solutie pentru america latina?). nu te condamn, dar nu stiu daca e cea mai buna idee. (nu zic nici ca solutia este „sa vina americanii!”)
          eu am teoria ca noi cunoastem relativ putin societate din america latina si ca de-aia e incorect sa avem o parere transanta in privinta politicii de-acolo. adica nu poti sa zici comunistii sunt buni ca taranii lor sunt exploatati sau capitalistii sunt buni ca valorifica eficient cuprul din chile. sunt multe alte culori intre alb si negru:D
          in general, civilzatia din tarile respectiva este vazuta ca fiind apropiata celei occidentale, sau ca o forma particulara a ei. insa sunt totusi mari diferente fata de europa si sua, in special dpdv al diferentelor economice din societate: agricultura se baza pe un fel de mosieri, si asta pana nu demult (dupa al doilea razboi mondial); exista o elita cu o mare putere financiara, care isi permite sa faca cele mai bune scoli, sa aiba acces la sanatate, sa aiba afaceri sustenabile cand inflatia e de 300%, dar saracimea traieste in favelas, criminalitatea e la cote absolut sinistre si cainii vagabonzi sunt la ei acasa. in anii 50-60, cand cu gramada de guverne de stanga (rasturnate ulterior de cia), diferentele erau si mai crunte fata de astazi. nu zic ca un model american era solutia, dar imi permit sa zic ca nici modelul cubanez nu este tocmai un succes. pe bune, chiar poti sustine economic o tara cu bomboanele galbene din copilaria noastra? eu am vaga impresie ca fidel i-a egalizat in saracie pe toti cubanezii. chiar as fi curios cam cat % din agricultura se face cu plugul tras de boi in cuba comparativ cu alte tari din zona. iar alte experimente de stanga au dus la rationalizarea hartiei igienice…..venezuela si cuba, cu socialismul lor, sunt relativ jos la indicatori economici prin comparatie cu alte tari din zona. bine, nu pot sa uit ce a facut fmi-ul argentinei in 2002-3.
          singura chestie incontestabila la cuba e accesul la ingrijire medicala.
          acum, ca sa fimcorecti, ar trebui sa vedem cam pe ce loc era cuba in regiune inainte si dupa fidel, la indicatori economici.
          de-aia nu condamn eu viziunile politice ale oamenilor de pe-acolo cand ele nu corespund cu ale mele, de european.

          • Béranger/Ludditus 21/03/2017 at 12:31 #

            Nu există comunism și nu a existat. Există diverse regimuri autoritare sau semi-autoritare, bazate pe un partid unic, uneori cu micropartide satelit de amorul artei.

            Bineînțeles că știm prea puțin despre realitățile latino-americane. Sau est-asiatice. Sau africane.

            Modelul impus de Fidel ar fi avut oarece șanse modeste de creștere economică, dar nu în condițiile embargoului, care este mișelesc, căci penalizează orice companie dornică de a face comerț cu Cuba.

            Evident că nu din bomboane și trabucuri obții un PIB decent. Aici a fost și vina lui Fidel, care s-a încrezut în tovarășii sovietici, dar cum ar fi putut funcționa în Cuba o industrie diversificată, când atât accesul la materii prime, cât și accesul la o piață de desfacere (alta decât cea pe filieră sovietică) ar fi fost extrem de dificile, făcând încă și mai necompetitive produsele cubaneze?

            Vezi că „comunismul” ce care vorbești, „cu specific chinezesc” (de piață) funcționează încă în China, iar Vietnamul încearcă să-l imite. Acum, că e vorba de un regim militar de dreapta latino-american sau de un partid care se pretinde comunist cu ochi oblici, câtă vreme prinde șoareci…

          • bogdan 21/03/2017 at 13:27 #

            sa mor io daca inteleg unde am vorbit eu de „comunismul cu specific chinezesc”.

          • Béranger/Ludditus 21/03/2017 at 13:31 #

            You didn’t. Dar M-AM SĂTURAT să văd discutat peste tot „comunismul”. Care comunicm, băi, tovarăși? Contextul fiind ECONOMIE ÎN RUINE DIN CAUZA COMUNISMULUI. Așa că am făcut trimitere la China.

          • bogdan 21/03/2017 at 13:56 #

            ok, no offence, citeste „societate socialista multilateral dezvoltata” sau cum vrei tu.
            eu unul n-am contrazis efectele negative ale blocajului american. doar ca zic ca nu numai ala este de vina, ci si lipsa de viziune economica a conducatorilor cubei de dupa 59. chiar, ca tot veni vorba de reforme spre piata libera, interactiunea cu genul asta de „mici intreprinzatori” in turism mi se pare una din cele mai obositoare forme de relatii interumane. da’ cand asta e perceputa ca fiind calea spre bunastare…..

            offtopic: tu inca mai crezi in utopii?
            n-o lua personal, nici eu nu vad forma actuala a capitalismului ca fiind multumitoare (n-am timp acum sa scriu o tirada anti- mari companii) dar nu vad comunizmul ca fiind ceva realizabil.

          • Béranger/Ludditus 21/03/2017 at 20:45 #

            Într-un singur lucru cred cu tărie: că vom muri cu toții. În rest, totul e relativ și improbabil, mai ales progresul.

  4. Béranger/Ludditus 20/03/2017 at 23:59 #

    Părerea mea e că acești „parcadores estatales” sunt niște șnapani. Dacă nu toți, măcar majoritatea. Oricine poate să-și pună o vestă. Fără legitimație și fără chitanță eu nu aș fi plătit nimic. Să cheme, dom’le, la policía, aceeași policía care închide ochii și ia cotă-parte din încasările ilegale, dar care nu cred că ar prefera un scandal iscat de mai mulți martori străini.

    În altă ordine de idei, am găsit Casa Yaniely Arletys pe Airbnb, la codul 16157762. Nu se dă adresa exactă, dar am găsit-o altundeva. Se pare că în Viñales adresele sunt mai ciudate. Adică din Calle Salvador Cisnero (strada principală) dai în Calle A (care are o formă ciudată), iar apoi „pasaje #7 entre B-1 y arroyo del Duelo”. WTF, nu pot da și ei stradă și număr, ca toată lumea?

    Spre surprinderea mea, MAPS.ME, care după mine e o app de tot căcatul pentru Europa, este foarte practică pentru Cuba. Nu are oricâte POI (puncte de interes), dar harta e chiar bună, deși are doar 41 MB pt. întreaga Cubă.

    Am cercat și alte apps cu hărți offline. HERE WeGo, fostă HERE Maps, fostă Nokia Maps, deși are o hartă offline de 170 MB pt. Cuba, suge ca dracu în Pinar del Rio, iar în Viñales e jale.

    Am căutat ceva bazat pe OpenStreetMap și am văzut că OsmAnd Maps & GPS Navigation (OsmAnd.Net, au și Android și iPhone), care în versiunea free permite descărcarea a 7 hărți, are pt. Cuba o hartă de 49 MB care, deși mai urâțică decât la MAPS.ME, are mai multe POI și are și toate numerele caselor acolo unde știe, inclusiv în Viñales! Din păcate, deși arată „casas particulares” din 10 în 10 metri, nu știe de Casa Yaniely Arletys, dar nu-i bai, căci nici Google nu știe de ea.

    Oricum, Dollo, dacă n-a fost la piatra tombală a lui Fidel ești nașpa. Ai economisit totuși 3 CUC, plus 5 CUC taxa de făcut poze în țintirim.

    • Dollo 21/03/2017 at 11:11 #

      Da, și eu i-am bănuit pe unii parcadori că sunt fake, dar era prea mare bătaia de cap. Casa lui Arletys este pe strada aia, da, însă nu e încă o stradă asfaltată, casele sunt construite alandala în câmp, nu știu cum și-or fi împărțit în familie terenurile, însă nu au și ei o aliniere ca de stradă, sunt puse câș, fiecare orientată cu fața spre nord cred, în fine, e o comunitate creată în ultimii ani, nu au asfalt și canalizare, doar electricitate, stâlpii sunt trași de ei și iluminatul „stradal” e improvizat din niște becuri normale, băgate în câte o sticlă de plastic tăiată, cu gura în jos, agățată de un par din lemn. Bănuiala mea e că astfel de străzi ca a lor au apărut în urma boom-ului turistic pe terenurile pe care în mod normal se făcea agricultură.
      Da, la fața locului MapsMe a fost mult mai bună ca Here, probat.
      Nu am ajuns până la Santiago, deși aș fi vrut să văd și eu unde l-au dus e Fidel, dar nu mai aveam timp, trebuia să returnăm mașina la Havana, ar fi trebuit mai mult timp ca să ajungem până în sud și s-o lăsăm acolo eventual și să luăm avionul înapoi la Havana – depășea cu mult bugetul.

  5. Béranger/Ludditus 21/03/2017 at 00:14 #

    Dar în Havana ai urmat traseele bahice ale lui Hemingway? „My mojito in La Bodeguita, my daiquiri in El Floridita.” Am eu așa un feeling că te-ai zgârcit.

    • Dollo 21/03/2017 at 11:05 #

      L-am vizitat, dar n-am băut în ele că erau full de turistas, iar mojito și daquiri mai bune ca în El colonial la Vinales nu am băut nicăieri, și am băut câteva vacanța asta 😉 În Bodeghuita del medio am băut la Trinidad (au trei bodeguite în toată Cuba, la Trinidad și Varadero, unde e vadul marede CUCi, dar aia din Havana e originala, firește. În general am încercat să evit să fac ce făceau gloatele de turiști, de aia probabil am și luat destule țepe, pentru că am evitat cozile la cârciumi recomandate de trip advisor.

  6. Béranger/Ludditus 21/03/2017 at 00:27 #

    Ignacio Ramonet: Do you think that the hardships and shortages of the special period have led in some way to the habits of corruption and theft?

    Fidel Castro: Yes, I do. Although the theft of materials and resources is nothing new; it didn’t start with the special period. The special period worsened it, of course, because it created a great deal of inequality and made it possible for some people to make a lot of money. But it’s not new. I remember that back in 1990 – the Soviet Union hadn’t self-destructed yet – we were building a very important biotechnology centre in Bejucal [outside Havana]. And near there, there was a little cemetery. I’d drive out there, and one day I went by the cemetery, and I found a clandestine market where that whole building crew, the bosses and a large number of builders, had organized the sale of things: cement, rebars [steel reinforcing rods for concrete], timber, paint, everything that is used in construction …

    How much has been stolen here, even sometimes from important factories that manufacture products in great demand? Factories that produce medicines, for example? I know of one out in La Lisa [a Havana neighbourhood] where they had to remove the administrator and a lot of employees, dozens of people … The management and a bunch of people were involved. Dozens of people had to be removed – go get this one and that one and replace them. Firing them isn’t enough, nor will it be the only solution. You should see how deep-rooted some of these vices are, how much pilfering was going on, how people were diverting resources, the way things were being stolen.

    Ignacio Ramonet: How do you explain all that?

    Fidel Castro: Here, the special period gave rise to profound inequalities. How I rue the day foreign-currency shops were created, just to pull in a little of the money that some people were receiving from abroad and spending on highly desirable goods in stores when there were tremendous scarcities across the island – which meant that the prices of those goods were, and will inevitably be, high – and then taking that money and investing it in the essentials for those who weren’t receiving anything at all from abroad.

    In addition, some people were charging high prices for things they did ‘off the books’, so they were earning several times as much per month as one of our doctors who’s up in the mountains of Guatemala or some distant place in Africa, or Kashmir, at altitudes of thousands of feet, in the Himalayas, saving lives. And those doctors were earning 5 per cent, 10 per cent of what some crook selling petrol to the nouveaux riches was, or a guy diverting resources from the docks in lorries, by the ton, or the guy stealing things from the foreign-currency shops, or from the state in a five-star hotel, maybe bringing in a bottle of rum he’s bought in a dollar store and pocketing all the money he takes in for the daiquiris and mojitos he makes. How many ways are there of stealing in this country?

    Ignacio Ramonet: Apparently it was in the petrol stations that most of the stealing was going on.

    Fidel Castro: I’ll tell you, we started in Pinar del Rio [province] to see what was happening at the petrol stations that sold petrol for foreign currency. And we soon discovered that what was being stolen was as much as what was coming in! Almost half the money was being stolen! And in other places, more than half!

    In Havana, a lot of people had learned to steal like crazy. If I tell you about all the petrol stations in the capital, you’d be shocked; there are over twice as many as there should be, it’s chaos. Every ministry decided to put in its own, and distribute fuel all over the place. In the Popular Powers [the local governments], disaster, chaos is universal. Plus, all the oldest lorries, the ones that use the most petrol, were given to the Popular Powers. When it looked as though the use of lorries was being brought into some sort of rational order, what was actually happening was that the country’s entire future was being mortgaged. Because one thing that people know is that state-owned lorries are driving around doing things that have nothing to do with their normal work – a guy going to see some relative, some friend, his girlfriend.

    Soon, [GPS] technology is going to allow us to know where every truck is, just as they’re doing in many developed countries – the exact street, the exact place. No one will be able to run off in a lorry, go see their aunt, some friend of theirs, their girlfriend. Not that going to see your relatives or your friend or your girlfriend is a bad thing, but not in a lorry that’s supposed to be used for work.

    I remember once, several years before the special period, I saw a brand-new Volvo front-loader, which back then must have cost $50,000 or $60,000, speeding along right down Quinta Avenida in Havana. I wondered just where it was going at that speed, so I had my escort stop him and ask: ‘Stop, ask that guy where he’s going – I want an honest answer.’ And the driver confessed that in that Volvo tractor, which was going as fast as it could down the middle of Quinta Avenida, he was going to see his girlfriend … As I sit here before you, my friend!

    So things like that are going on. And, generally speaking, we know about it, although a lot of people are thinking, ‘The Revolution can’t fix this; no, there’s no way in the world anybody can fix this. There’s just no fixing it.’ Well, they’re wrong – the people themselves are going to fix it, the Revolution is going to fix it.

    Ignacio Ramonet: How?

    Fidel Castro: First of all, it’s a question of ethics. I’ve thought a lot about the role of ethics. What is a revolutionary’s ethics? All revolutionary thought begins with a little ethics. But it’s also a question of life-or-death economics. This is one of the most wasteful, spendthrift countries in the world when it comes to fuel. Nobody here knows what petrol costs, nobody knows what electricity costs, nobody knows the market price of it. Why, even houses – we wind up giving people houses for free. Can Cuba solve its housing problem by giving away houses? Some people used to buy them. They were the owners, they’d paid fifty pesos a month, eighty pesos – which, if you sent it off to Miami, would be worth like three dollars! After years passed, they’d paid less than $500, and some then sold them for $15,000, $20,000 … And who bought those houses? Was it the proletariat? The poor? Many poor people got their houses free and then sold them to one of the nouveaux riches. Is that Socialism?

    Ignacio Ramonet: What’s paradoxical, although legal, is that the Cubans who receive dollars or other foreign currency from abroad have greater advantages than citizens who don’t have anybody outside Cuba. And that’s created some discontent.

    Fidel Castro: Yes, but look at the inconsistency: people have those advantages above all because of subsidies provided by the state. For example, what do people living out there [i.e., outside Cuba] do with a dollar? They send it here … I have relatives they send money to. I have nothing to do with that. One day we asked and [we discovered that] there are provinces where 30 to 40 per cent of the people receive some amount from the outside, even if it’s just a little. But it’s such good business to send a dollar – such good business! – we could be ruined if everybody sent in dollars. Because of the huge buying power those dollars have in a country under a blockade, in which rationed products are heavily, heavily subsidized, and where most services are free or extraordinarily cheap.

    How much money do the people of Cuba spend because of that dollar people send down here? Because that’s not a dollar that you earned with the sweat of your brow. It was sent to you – somebody who left here healthy, with a good education paid for by the state since the day they were born, they’re not sick; they’re the healthiest citizens who reach the United States. So anyway, to subsidize that dollar sent down here from the United States, Cuba spends, in exchange, on average, about forty-four dollars. We’ve got the studies that show that.

    This is a noble country – it subsidizes the dollars held by people who live here, people who say to you, ‘Listen, I’m going to send you dollars to buy subsidized electricity with. Listen, I’m going to send you a refrigerator, too, or I’m going to give you the money to buy a refrigerator at the shopping.’ Then the generous sender of dollars goes on: ‘Don’t worry, I’m going to send you whatever you need; I’ll guarantee you the 300 kilowatts of that idiotic Socialist state’s subsidized electricity that you’re using.’ We’re good to them, but there may be one or another citizen who might think, quite rightly, that we’re stupid. They’d be about half right, you know!

    I remember when, as we were analysing the issue of electric usage, we discovered that one paladar was using 11,000 kilowatts a month, and this idiotic state was subsidizing the owner, who was so beloved by the bourgeoisie that brought visitors there to sample the lobster and shrimp, as a miracle of private enterprise. All of it stolen by someone who took [the seafood] from Batabano [a Caribbean coastal town almost exactly due south of Havana] and four or five little plastic chairs! No! Of course this ‘totalitarian, abusive state’ is ‘an enemy of progress’, because it’s an enemy of looting.

    So the state was subsidizing this paladar to the tune of over $1,000 every month. I found this out because I asked what he was paying versus what it actually cost, and he was paying for electricity at a subsidized rate – 11,000 kilowatts! I think after the first 300 kilowatts, he was paying thirty centavos per kilowatt. He was paying 3,000 Cuban pesos, which is about $120. But that electricity cost the state – that time I calculated it at ten cents in American dollars per kilowatt – $1,250 every month. That’s free trade, that’s progress, that’s development, that’s getting ahead …

    Ignacio Ramonet: So what are you going to do? Are you going to do away with subsidies? 

    Fidel Castro: No, but we’ve raised electricity rates for the people who use the most. To discourage excess usage among those who waste it, whatever their current financial status. And also, little by little, we’ve got to let go of these subsidies, which may be acting as a brake [on the economy] today.

    Which is why, from now on, only essential, vital things will be subsidized or free. We won’t be charging for medical [or health] services, or educational services, or things like that. But we’re going to have to charge rent. We’ll see how much. There may be some subsidy, but what a person pays in rent over a number of years has to be close to the cost of the house or apartment. Everything is within our reach, everything belongs to the people; the only thing that’s not permissible is wasting or squandering riches selfishly and irresponsibly. Zero waste.

    We are also gradually creating the conditions that will make possible the disappearance of the coupon [i.e., rationing] book. We are gradually creating conditions that will take that coupon book, which was essential under given conditions, and which now just gets in the way, and change it. Without committing abuses, without starving anybody to death; just on the basis of the simplest principles: the coupon book has to disappear. On the other hand, some salaries and pensions, the lowest ones, have been raised. People who work and produce will be getting more, they’ll be buying more goods and services; people who worked for decades [i.e., retirees] will be getting more and having more things. Many abuses will be ended. Little by little, the culture medium [as in a Petri dish] will be removed, the conditions that allowed many past inequalities will be done away with. Once nobody has to be subsidized, we’ll have made considerable progress in our march towards a just and decent society.

    (somewhere between 2003 and 2005)

    • Dollo 21/03/2017 at 11:01 #

      Da, interesant, totuși cam zen așa, îmi amintește de un interviu cu Dalai Lama 🙂 Te-ai fi așteptat de la el lider maximo să fie ceva mai clar în privința soluțiilor, dacă tot avem toate datele, că se fură, ce facem, tovarăși? Iar realitatea, zece ani după, arată că de fapt nu s-a făcut nimic, se fură în draci mai departe. Asta e din My life? O ai în format electronic?

      • Béranger/Ludditus 21/03/2017 at 12:38 #

        Da. Am citit-o pe hârtie, apoi am găsit o ediție ePub. Să văd dacă găsesc undeva o e-mail address de-a ta…

      • Béranger/Ludditus 21/03/2017 at 12:41 #

        Dacă nu uit până atunci, promit să-i trag un perdaf tovarășului Fidel când ajung și eu în partea ailaltă.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.