Momentele frumoase ale trecutului pot fi conservate în propriul eu ca o bijuterie ţinută ascunsă; sau le poţi târî după tine ca bila de fier care îngreunează lanţul ce ţine încătuşat un deţinut. Pentru naturile hipersensibile, cele două variante sunt foarte apropiate
Cam asta ar fi esența cărții de luna asta de la clubul de carte. Fiecare avem bijuteriile sau pietrele noastre de moară, dar domnul ăsta Gregor von Rezzori (foto din tinerețe) a avut o colecție de cinci pietre tari, care i-au slefuit copilăria și adolescența. Restul a fost desăvârșit de climatul politic al secolului și locul în care a trăit. Rezultatul a fost ce a putut omul să facă mai bun din viața lui, cu datele avute la îndemână. Judecând după ce zice pe Wikipedia, nu i-a ieșit chiar rău, deși poate că întotdeauna e loc de mai bine.
Cartea de luna asta s-a mulat destul de bine pe incursiunea mea în trecut, din Cuba. Chiar dacă nu e genul meu literar (prea multă poezie, reverie, emoție, sensibilitate, bla, bla), cartea lui Gregor von Rezzori despre copilăria lui în Cernăuții Imperiului Austro-ungar este o mostră de literatură de calitate. Nu auzisem de el până acum și nu știam că a fost un soi de artist complet, a scris scenarii de film, a jucat în unele alături de nume mari ale epocii și a mai avut și alte câteva scrieri celebre, în unele dintre ele valorificând tot amintirile și personajele din familie – cum ar fi „Memoriile unui antisemit” pe care mă gândesc s-o citesc cândva.
Zăpezile de altădată sunt ceea ce spune și titlul, o rememorare a unei lumi moarte, închisă în portretele subiective a cinci personaje care înțeleg că i-ar fi marcat viața autorului: doica Cassandra, mama, tatăl, sora și guvernanta Strausserl. Timpurile sunt de sfârșit de imperiu și început de lume nouă, pe care Europa le-a traversat între cele două războaie mondiale și după. Gregor se naște într-o familie aristocratică, dar scăpătată și destrămată în cele din urmă, incapabilă să-și păstreze averea și să se adapteze la vremurile pe care le traversează.
Tatăl are rădăcini siciliene, dar ajunge în Bucovina ca funcționar al imperiului austro ungar și rămâne aici chiar și după alipirea regiunii la regatul României. Este un personaj luminos, vesel, sangvin, nonconformist, iubește pădurea, vânătoarea și viața cu o ardoare care o scoate din minți pe nevastă-sa, viță nobilă crescută după precepte rigide, morale și bătătorite. Aci avem și primul conflict major în familie, care setează climatul toxic în care vor crește copiii (Gregor și soră-sa).
Mama este un exemplu tipic de adaptare ratată. Docilitatea pioasă şi irascibilă cu care a încercat toată viaţa „să ţină pasul cu timpul” – mai întâi respectând cu stricteţe toate regulile şi prescripţiile epocii victoriene, apoi preluând în mod necritic cele mai plate idei novatoare, tendinţe reformatoare şi eforturi de emancipare din prima treime a secolului douăzeci, mergând mereu pe căi bătătorite, mereu doar pe jumătate convinsă, şi totuşi cu foarte multă abnegaţie – toate acestea au dus-o la o depoetizare, la o prozaizare crescândă a vieţii, la o cramponare tot mai rigidă de cotidianul uzual, de locurile comune, la înglodarea tot mai limitată în câte un rol abstract, determinând-o să renunţe la orice poezie a vieţii în favoarea a ceea ce este, chipurile, necesar, util – în cele din urmă în favoarea componentei exclusiv materiale; până când ultimele două treimi ale vieţii ei au anihilat toate urmele primei treimi — care purtase încă pecetea epocii desfiinţându-le, negându-le, aşa încât din fiinţa ei n-a mai rămas nimic care să fi păstrat amintirea tinereţii: nici un conţinut accesibil şi nici o formă identificabilă; nici ea însăşi şi nici vreun document (fie şi uzat) al timpului şi vieţii ei.
Poezia asta a vieții cu care-i tot dă înainte Gregor este un fir roșu al cărții și un ingredient urmărit de autor în toți oamenii pe care-i cunoaște. Din cele cinci personaje se pare că numai el, tatăl, doica și guvernantele ar fi avut-o, mama și sora fiind condamnate din cauza asta fie la moarte, fie la o viață profund nefericită. Filosofia autorului ar fi că odată ce renunți la poezia vieții și nu știi să-ți adaptezi timpul la prezent, you are fucked.
Copilul Gregor se atașează puternic în prima parte a copilăriei de doica Cassandra, un personaj ciudat, de o naționalitate incertă (în multitudinea de popoare care trăia în ținuturile românești din epocă) și o urâțenie poverbială – adesea comparată cu o maimuță de ai casei – care-i satisface copilului nevoile afective mai mult decât capricioasa mamă, care oricum abia făcea față disensiunilor conjugale și exilului din timpul primului război mondial. Apoi cu timpul renunță la Cassandra și o înlocuiește cu inteligenta guvernantă, care a educat câteva generații, începând cu chiar mama lui Gregor, cu care pare totuși să fi dat greș:
Aşa încât, în cele din urmă, am ajuns la concluzia că nu poţi învăţa nimic pe altcineva şi nici nu-ţi poţi însuşi cunoştinţe de la o persoană dacă profesorul şi elevul nu manifestă o afinitate sau identitate fiziologică – tatăl meu vorbea în acest context despre „concordanţă chimica’.) încetul cu încetul, am început să ne dăm seama că ciudăţeniile din casa noastră reprezentau într-adevăr, în oarecare măsură, caracteristicile unei clase sociale, însă ale unei caste aflate în declin şi în mare parte deja apusă; şi că pentru noi nu exista altă soluţie decât să ne desprindem de ea. Dacă acest proces nu s-a petrecut în mod violent, devastator, aşa cum se va petrece în generaţia următoare, este meritul lui Strausserl, care ne-a călăuzit paşii cu multă înţelegere şi multe menajamente.
În adolescență reușește să se apropie și de tată care multă vreme și-a preferat fiica în mod ciudat. Merge la vânători, se călește în pădurile seculare ale Bucovinei și Moldovei de nord, pe care tatăl le vizita adesea ca funcționar al statului pe lângă fondul bisericesc ortodox. Toate astea se petrec însă sărind înainte și înapoi între ani și războaie, în funcție de personajul căruia i se face portretul. Din punctul ăsta de vedere am găsit cartea un pic obositoare și repetitivă. Familia supraviețuiește primului război, vieții de refugiat, se întoarce în Bucovina care deja începea să nu mai fie la fel, supraviețuiește și perioadei de alipire la România și micilor sâcâieli ale majorității împotriva minorității austriece pe care o reprezentau ei, apoi se destramă prin divorțul dintre părinți și în cele din urmă după al doilea război se împrăștie definitiv.
De-abia acum, adică la începutul anilor douăzeci, noi, foştii austrieci fideli împăratului, începuserăm să ne dăm seama că am pierdut nu numai războiul, ci şi propria identitate naţională. Constatam că suntem puşi în aceeaşi oală cu germanii; în schimb, tocmai aceşti germani ne tratau ca pe nişte colonişti marginali, de mâna a doua, cum spunea tata: nişte „perieci poporani”.
Cartea este probabil un soi de autoexorcizare a autorului, demonii fiind de altfel destul de comuni. Sunt sigură că toți am avut sau mai avem încă chestiuni nerezolvate cu părinții, cu frații și ne agățăm de amintiri calde ale locurilor sau oamenilor cu care ne-am intersectat uneori. Nici ale lui Rezzori nu sunt mai presus, ceea ce aduce un plus cărții este însă brodarea acestor întâmplări pe o epocă istorică mai tumultoasă decât altele și care a contribuit din plin la acutizarea micilor conflicte inerente din orice familie.
In 1919, când am revenit în Bucovina după anii de refugiu petrecuţi în Italia şi Austria, ne-a înspăimântat spectrul bolşevismului aflat atât de aproape de noi. Ceea ce se petrecea, după revoluţia din 1917, la doar câteva zeci de mile spre răsărit, dincolo de Nistru, părea să fie îndeajuns de grav ca să ne facă să ne temem de posibilitatea unor mutatii înfiorătoare în viata de zi cu zi. Dacă acestea urmau să ajungă şi la noi – se va fi terminat cu toate. Nu numai că puteam fi torturaţi, jefuiţi şi în cele din urmă executaţi; aproape că mai mult ne temeam de existenţa cenuşie care ne aştepta dacă supravieţuiam – adică de uriaşul azil pentru săraci în care se transformase o lume atât de colorată şi animată cum fusese Rusia ţaristă şi în care avea să se transforme rapid şi lumea noastră – deocamdată încă acceptabilă.
Dacă vă plac cărțile de introspecții și nostalgii, Zăpezile de altădată e o lectură potrivită. Fie că vă numărați printre fericiții ale căror amintiri sunt niște bijuterii de preț sau printre ghinioniștii care se chinuie să nu le vadă atârnate, grele, de picioare. Parcursul ulterior al lui Gregor von Rezzori a fost influențat, firește de copilărie, cu traumele și răsfățurile ei. A murit pe la 80 și ceva de ani în Italia, însurat cu o contesă, iar în memoria lui, Florența a instituit un premiu care-i poartă numele, ce tocmai i-a fost decernat lui Mircea Cărtărescu în 2016, pentru cea mai bună proză de ficțiune – cu volumul Corpul din seria Orbitor.
Pentru cine a citit cartea lui Rezzori și vrea să împărtășească cu noi o impresie, un pahar, una alta, sâmbătă, 25 martie de la orele 18.00 la locul știut: Alouette. Vom vorbi, probabil, și despre Cuba, dată tot e pe nostalgii și amintiri 😉
in privinta famililor austriece trimise de statul austriac in bucovina, expresia mea pe care am retinut-o a fost „ingrasamant cultural”. si ii punea pe o treapta inferioara romanilor si sasilor.
Altfel, morala intregii carti a fost pentru mine ceva de genul „prin autoeducare, contra depresiei”, adica omul a reusit sa selecteze preponderent aminitrile placute, ceea ce i-a inseninat viata la batranete. A, sa nu uit, inca ceva: „inca o mizerie pe care ne-au facut-o rusii, luarea bucovinei”.