De fiecare dată când mă duc la Ateneu mă intrigă aceeași senzație de contact cu o lume diferită de aia în care mă învârt de obicei. Parcă m-aș întoarce în timp într-o societate captivă într-o bulă de chihlimbar. În special bătrâni, peste 60, domni cu costume scoase de la naftalină, papion sau cravate, cu pas greoi și lent, priviri tulburi, păr alb, dacă mai e, pieptănat cuminte pe spate. Doamnele ușor coafate, cu costume cumpărate acum câteva decenii, stofă bună, de lână, cu dungulițe fine, fuste peste genunchi sau pantalon comod, călduț, de iarnă, eșarfe din mătase veche, bijuterii din aur tocite de vreme sau gablonțuri de tip mercerie, poșete din vinilin sau piele de o vârstă cu posesoarele, în care și-au găsit loc, pe lângă batiste, oglinjoară, ruj și cine știe ce medicamente de strictă necesitate, și un telefon mobil care se încăpățânează să sune surd, exact în timpul concertului, iar doamna îl presează jenată pe genunchi, cu mâna și eșarfa făcută ghem, prin geantă, de parcă ar fi un animăluț neastâmpărat căruia vrei să-i închizi gura ca să nu te facă de râs.
Aseară m-am nimerit între două astfel de doamne, care se cunoșteau deja de câteva concerte, fiind posesoare de abonament. Am savurat ghiduș poziția dintre ele, tocmai ca să le ascult păsurile, împărtășite o vreme și cu cuplul de pe rândul din spate. Doamna din stânga, 70 plus, costum negru cu dungulițe, avea de vânzare un apartament la Predeal, pe care nu știa cu cât să-l vândă. O întreabă pe doamna din spate dacă știe care-i piața. Doamna din spate zice că acum doi ani era 45.000 un apartament la Predeal, dar că cel mai bine e să contacteze doamna agenția din zonă.
Doamna cu dungulițe pufnește mirată, păi dacă i se oferă jumătate, îl dă imediat. Deși e apartament bun, cu centrală pe gaze, în care a investit, dar nu-l mai folosește. Nici copiii nu mai vor să meargă acolo la ski, preferă Austria, iar ei, bătrâni și fără mașină, nu-și mai permit să țină un apartament de vacanță pentru care numai gazele îi costă 200 de lei lunar. Cam cât un abonament la Ateneu, de altfel. În plus soțul abia merge, nu mai poate urca trei etaje până la aprtament, a contractat și un virus în spital și nu e bine deloc.
Doamna din spate admite că asta e problema Predealului. Pârtiile mai bune ale Austriei și îmbătrânirea proprietarilor. Trei sferturi din Predeal e de vânzare. Doamna din dreapta – 60 plus, gablonțuri mari, aurii la urechi, haină roșie ca focu, zâmbet relaxat – o face atentă pe doamna din stânga că s-a eliberat un loc pe rândul din spate ca să-l cheme pe bietul soț, cel care nu putea urca trei etaje la Predeal, și care ocupa un loc pe abonament la Ateneu câteva rânduri mai în spate. Așa au găsit locuri când au făcut abonamentele, între timp i-au tot zis doamnei drăguțe care face diagramele să le schimbe, dar ea tot uită.
În timp ce se înfiripează o discuție între cele două extreme ale mele, povestea Predealului e redată de doamna din spate soțului ei, ceva mai tare de ureche, care nu auzise exact ce vorbise soția cu doamna din stânga mea. Domnul nu are nicio replică, semn că ori nu-l interesează situația, ori nu aude exact ce-i recită soția.
Între timp doamna haină roșie și zâmbet relaxat o anunță pe doamna din stânga că săptămâna viitoare nu vine la concert, deci poate fi folosit scaunul ei de domnul bătrân, care nu poate urca trei etaje la Predeal. Ce păcat că săptămâna viitoare nici noi nu venim, refuză doamna din stânga oferta. Plecăm în Deltă. O, ce frumos, zice doamna haină roșie, eu merg într-o excursie în ceea ce se cheamă inelul de aur la Moscovei, vizitez bisericile din jurul Moscovei. Interesant! Noi o să facem un frig în Deltă…, dar dacă ne-a invitat fiul, mergem, ce să facem, i-am zis că oriunde e el, e bine și pentru noi. Da, categoric, confirmă doamna haină roșie, și eu am zis că măcar schimb aerul, nu contează unde merg, dar nu mai vreau să stau acasă de sărbători.
Începe concertul – Ceaikovski, vioară și orchestră, o bijuterie – care umpluse sala mică a Ateneului aproape de refuz. Printre spectatori, pe rândul din față, patru americani aduși de ghidă să vadă și ei Ateneul nostru. Unul dintre ei este atât de impresionat încât aplaudă frenetic între părți, urmat răzleț din sală de câteva perechi de palme neinițiate în tainele simfonice. O doamnă care știe englezește îl domolește pe american spunându-i că la noi nu e obiceiul ăsta.
La final se aplaudă lung și mult, solistul violonist oferă trei bisuri – chiar dacă nu e Perlman, a avut totuși o prestație bună – și lumea pleacă în pauză. Partea a doua a serii e ocupată de o simfonie compusă anul trecut de Adrian Iorgulescu, fost ministru al culturii. Sala e 70% goală, ceea ce trebuie să fie o priveliște dezolantă pentru orchestră. Dar pentru compozitor, săracul, care e în sală, îmi zice doamna haină roșie, cu care schimbasem câteva vorbe în pauză despre modul în care poți să faci un abonament la Ateneu.
Doamna din stânga plecase. Avantajul de a avea abonament, știi că i-ai plătit salariu orchestrei pe toată luna, cel puțin, și nu-ți pasă dacă-l lași să cânte ca televizorul în fața unei săli goale. Plecase și cuplul ciudat care stătuse pe rândul din dreapta: el cu o haină de piele și pesemne cu un iz dubios, care fusese admonestat de niște doamne mai din spate că nu respectă regulile e igienă, și fusese așezat de plasatoare mai în față; ea 60 plus, vopsită într-un brunet nefiresc, cu o garoafă roșie pentru violonistul solist. Plecaseră și americanii.
Simfonia lui Iorgulescu a fost ceva neobișnuit, mai ales după minunatul concert al lui Ceaikovski, semn că unii nu au rămas cu gusturile muzicale de la 1800. A pus la lucru și cele două personaje din fundul orchestrei, care au sunat din tot felul de instrumente dubioase, gen două scânduri lovite puternic una de alta în urechile trompetistului din fața lor. A avut lungi perioade se mici solo-uri diverse, și parcă tot așteptai să înceapă orchestra și nu se mai dezlănțuia. Predominant era un soi de roi de lăcuste care se năpustea sau de depărta. Prin sală, ici colo, oamenii rămași păreau interesați de ce se întâmplă pe scenă, dar unii nu reușeau să se concentrze suficient. În final compozitorul a fost invitat pe scenă să primească meritatele aplauze ale publicului decimat de lăcuste. Moment în care am constatat cu voce tare că pare că e fostul ministru al culturii, iar doamna cu haină roșie m-a asigurat că da, chiar el e, doar că s-a vopsit, pentru că „bărbații, dragă, suferă mai rău ca femeile la bătrânețe, ha, ha!”. Culoarea blond-roșcată a compozitorului a fost remarcată cu voce șocată și de domnul din spate, cel fără replică până atunci, semn că vopsitul la bătrânețe e chiar o chestie pentru bărbați.
Aplauzele și concertul s-au încheiat cu o concluzie împăciuitoare a doamnei cu haina roșie: „Am văzut și concerte mai rele!”
Umor marca Dollo.
Istoria se repetă: dialogul doamnelor din proximitate reflectă perfect paradigma nobilimii din secolul 16!