Am parcurs peste 2000 de km în cele trei săptămâni petrecute în Cuba și ajunsesem să ne întrebăm cum de nu opresc polițiștii mașinile de turistas, ca să-i mulgă de propina (șpagă), dacă au salariile așa de mici cum se spune. Trecusem de multe ori pe lângă mașini de poliție, unele vechi și rablagite, altele relativ noi, chinezești, am văzut polițiști oprind mașini cubaneze și pe undeva ni se părea normal. Șoferii cubanezi, cu mașinile lor vechi, americane, nu sunt prea meticuloși cu regulile de circulație. Probabil datorită faptului că nu sunt atât de multe mașini în Cuba ca să-și facă griji cu semnalizatul ori cu respectarea regulilor, sau poate că pur și simplu nu au lumini de semnalizare funcționale.

Dar cu trei zile înainte de plecarea spre casă, exact înainte să predăm mașina, am pățit-o. Eram în Santa Maria del Mar, o localitate în apropiere de Havana, unde are case nomenclatura Cubei. Ne oprisem aici ca să facem totuși plaja de care nu avusesem parte pe insulele alea frumoase, și să ne tragem sufletul înainte de zborul de 17 ore pe care aveam să-l facem la întoarcere până la Istanbul. Santa Maria e ca un Eforie mai mic, are un singur hotel și ăla vai de steaua lui, în rest numai vile cochete aruncate ici, colo, pe niște pajiști perfecte, la umbra cocotierilor, sau cocoțate pe niște dealuri care le oferă priveliștea neobturată la marea cea verde-opal. Toate construcțiile datează (cel puțin după arhitectură) din anii 50.

Nu exista niciun semn pe vreuna din ele că ar avea camere de închiriat, așa că am întrebat-o pe vânzătoarea de la magazinul de răcoritoare, rom și înghețată, dacă știe cumva o casa particular în zonă. A durat ceva până când ne-a găsit camera, a dat vreo trei-patru telefoane, dar nu s-a lăsat până nu ne-a rezolvat. În final l-a trimis pe ajutorul de vânzător cu noi să ne arate vila familiei Ordaz, cocoțată pe un deal. Yadira, stăpâna casei, vorbește engleza și are trăsături de indiancă. E inflexibilă: 35 de CUC pe noapte, niciun peso mai puțin. Deși casa e frumoasă, pare că așteaptă de câteva decenii o renovare. Totuși camera de închiriat e OK, baia la fel, așa că acceptăm.

E puțin înainte de ora 6 seara când se închid toate cele trei magazine existente în localitate, așa că ne grăbim să ajungem la unul dintre ele ca să cumpărăm câte ceva. Străzile sunt pustii, doar câteva mașini traversează strada principală, cu sens unic, ce trece prin fața hotelului. Intrăm și noi pe strada aia, venind de pe o alee secundară, când un polițist ne face semn să oprim. Inițial am crezut că e un control de rutină, dar polițistul care ne spune că am nesocotit semnul de „pare” (stop) aflat la intrarea pe strada cu sens unic.

În Cuba semnul de cedează strecerea este un triunghi pe care scrie „ceda el paso”, iar semnul de stop este tot un triunghi, încadrat într-un cerc roșu, pe care scrie „pare”. Teoretic șoferul știa diferența dintre cele două, practic însă în acel caz nu oprise efectiv la semnul de „pare”, ci doar încetinise. S-a asigurat că nu vine nimic pe strada cu sens unic și a făcut stânga de pe aleea secundară. Fără să oprească, deci. Așa i-am explicat și polițistului, că în condițiile de trafic date, cu o vizibilitate perfectă care ne arăta că nu vine nimic… nu avea de ce să oprească. Polițistul, însă, era de altă părere.

Ne-a cerut actele mașinii, contractul de închiriere și carnetul auto al șoferului. Toată conversația s-a purtat în spaniolă, din partea celor doi polițiști, și în spaniolo-engleză din partea noastră. Erau tineri amândoi, până în 30 de ani, aveau biciclete – aveam să aflăm că asta e o etapă premergătoare mașinii de poliție – și scria pe uniformele lor că sunt „policia especial”. După ce s-a asigurat că am înțeles fapta, unul dintre ei ne-a anunțat că are să ne aplice amenda de primo clasa, adică 60 de CUC. Știam de când am închiriat mașina că amenzile sunt de 20, 40 sau 60 de CUC maxim și că poliția trebuie să le treacă pe contractul mașinii, urmând să le achităm când predăm mașina. Așa că ne-am zis că asta e, ne mai costă și experiența asta aproape încă o zi de închiriat mașina. Numai că polițistul avea alt plan.

L-a chemat pe șofer afară din mașină, undeva la gardul hotelului, unde își țineau bicicletele, și au început să negocieze șpaga. Inițial i-au zis că dacă le dă 40 de CUC nu mai trec nicio amendă pe contractul mașinii. Apoi au scăzut la 20 de CUC. Șoferul le-a spus că vine la mașină să se consulte cu „nevasta”, că banii sunt la ea. Prima mea reacție a fost „ce, ai înnebunit, cum să dăm șpagă în Cuba?!”. Mărturisesc că nu știu de unde mi-a venit asta așa instant, dar mi s-a părut singurul lucru firesc în situația aia. Eram indignată și mă gândeam la moduri de a reclama abuzul, să scriu la partidul comunist, la comitetul central, la Raul Castro… la toți, dar evident după ce ajungeam acasă, că acolo n-aveam Internet.

Oricum, răspunsul a fost: nu, mulțumim, la noi în țară asta se cheamă corupție, e caz de pușcărie dacă mituiești un polițist, deci scrieți voi amenda aia pe contractul mașinii și gata. Polițiștii au fost descumpăniți. Cum așa? Au venit înapoi la mașină, de data asta la geamul meu, ca să mă convingă că nu ni se poate întâmpla nimic, că în Cuba nu e ca la noi în țară. Dar cum e? îl întreb. Zice că nu poți fi acuzat că mituiești polițistul decât dacă se demonstrează că el a avut un interes să primească șpaga, adică dacă în schimbul ei nu ne-a mai dat amenda. Or el cică deja i-ar fi spus șoferului că nu îi dă amendă, ci doar un avertisment, iar șoferul se oferise de fapt să îi facă un cadou, știind că polițistii au salarii mici, bla, bla.

Brusc tipul uitase că spusese că ne dă amenda promo clasa de 60 de CUC, acuma se sucise și zicea că nici gând, el de fapt voia doar să ne avertizeze că nu am oprit la stop, deci cei 20 de CUC erau așa un „regalo”, nicidecum „propina”. Eram descumpăniți, pentru că situația devenise deja stânjenitoare. Cei doi se duseseră înapoi la bicicletele lor și stăteau acolo cu spatele la mașina noastră, dar se vedea clar că așteptau să ne decidem. Noi eram deciși să nu le dăm nimic, dar nici să plecăm nu știam dacă avem voie. M-am dus eu de data asta la ei la biciclete, am încercat încă o dată să le explic că nu le dăm nimic, dar că ne-ar face plăcere să discutăm mai mult la un Cuba libre, mai pe seară, după ce ies din tură, la unul din restaurantele din stațiune. Aveam să aflăm în zilele următoare că și puținele restaurante din localitate închideau toate la 6, deci fie de asta, fie că de fapt ei nu voiau să bea un rom de la noi, ci doar bani, m-au refuzat.

Că n-au voie să bea în uniformă. Le-am zis să se schimbe, au zis că nu, că tot polițiști ar fi, în fine, la un moment dat trecea lumea pe lângă noi și ei deja începuseră să se ferească să mai vorbescă cu mine. Ajunsesem la situația incredibilă în care ei ar fi vrut să plec dracului de acolo,  dar nici nu ziceau nimic, iar eu nu știam dacă putem pleca sau nu. Le-am întins contractul mașinii să ne scrie amenda aia și să plecăm. S-au ferit de contract ca dracu de tămâie și au zis că nici vorbă, ei nu voiau decât să ne dea un avertisment. Cred că la final nu mai voiau nici propina, ci doar să plecăm de acolo. Așa că le-am zis un hasta luego și duși am fost. I-am privit în oglinda retrovizoare cum continuau să stea cu spatele la drum, de parcă nu mai voiau să fie nici măcar asociați cu ideea de trafic. Nu ne venea să credem ce tocmai făcusem, dacă să fim indignați sau ușurați. Era aproape 7, pierdusem cam o oră în toată povestea asta, închisese peste tot și abia ne-a mai servit un chelner la terasa Palmares, întreprinderea care administra o plajă, un beach bar și un magazin în stațiune. Acolo aveam să contractăm și o mică toxinfecție alimentară în penultima zi.

Ne-am întors la gazda noastră, unde l-am cunoscut și pe proprietar. Roberto Ordaz vorbește o engleză aproape perfectă și se arată indignat dar deloc uimit de pățania noastră. Și soția lui exclamă că asta e corupție, și că foarte bine că nu le-am dat șpagă, că asta fac acolo, stau special în locul ăla ca să-i amendeze pe fraieri. De altfel aveam să constatăm în zilele următoare că acela era un loc predilect pentru poliție, cu toate astea, timp de câteva zile nu a catadicsit nimeni să vină să ridice și să repare un stâlp de iluminat căzut pe iarbă, la doi pași de locul de pândă al poliției. Roberto spune că nici nu aveau dreptul să ne amendeze, că nu puteau s-o facă decât dacă ne cereau pașaportul și l-ar fi trecut într-un registru, pe care l-ar fi dat mai departe către vamă. Când aveam să ieșim din țară ne-ar fi pus să plătim amenda. Dar cum ne ceruseră numai carnetul auto, ăla e ca și inexistent în sistemul cubanez, nu poate aplica un polițist cubanez amenda pe un carnet românesc, susține Roberto.

Nu știu dacă așa o fi, aveam să aflu că Roberto ne-a zis multe care n-au stat în picioare la proba verficării, dar să nu anticipez. A doua zi am dus mașina înapoi la Havana, bucuroși că supraviețuisem unei ture auto prin Cuba fără incidente, ba chiar unei tentative de șpagă cerute de poliție. Când ne-a văzut cu mașina întreagă în fața biroului, tipul de la închirieri a venit brusc cu o altă regulă: că trebuie și spălată, altfel ne taxează cu vreo 50 de CUC în plus. Ne-am mai învârtit prin cartier vreo 20 de minute, disperați că se face ora de predat mașina și nu găseam o spălătorie. Nu sunt ca la noi la orice colț de stradă, așa că atunci când am găsit o parcare unde un tip ne-a promis să ne-o spală pentru 5 CUC am intrat bucuroși.

S-a dovedit că a costat mai mult (vreo 7 CUC) și a fost cu palpitații și asta. Bătrânelul care abia respira, de credeam că o să-și dea sufletul năclăindu-ne mașina cu apă chioară, a cărat vreo două găleți cu apă la mașină și a început că înmoaie praful de pe ea cu niște cârpe soioase. Interiorul a fost o superficială scuturare a preșurilor (mă îndoiesc că există conceptul de aspirator de mașină în Cuba), iar o jumătate de oră mai târziu, și câteva retușuri energice aplicate de mâna mea de femeie nerăbdătoare, mașina a fost predată aparent curată agentului de închirieri. N-aș vrea să fiu în locul celor care au închiriat-o după noi, dar probabil vor fi și ei la fel de disperați ca și noi, și mulțumiți că au pus mâna pe o mașină.

 

Ca să ne întoarcem la Santa Maria del Mar unde urma să mai stăm două zile, Roberto a aranjat cu un prieten să ne ia din Havana și să ne aducă acasă. Ozzie conducea un Ford din 1956 pe care-l exploata în regim de taxi cu un prieten. Curgeau tablele de pe mașina aia, geamurile erau crăpate și lipite cu scoci, dar Ozzie părea obișnuit cu situația, pentru unul care trăise până la 25 de ani în SUA. Pentru că mama lui era gravidă cu fratele lui, și s-a temut să fugă în America cu părinții ei, date fiind condițiile clandestine, Ozzie a fost crescut de bunici în Miami, unde aveau un magazin. La bătrânețe, însă, bunicul și-a dorit să moară pe pământ cubanez, așa că a vândut tot acolo și s-au întors la Havana.

Asta se întâmpla acum 16 ani. De atunci se chinuie Ozzie să se acomodeze la traiul în Cuba. Are o soție, două fiice și tot meșterește la o casă cu camere de închiriat. În ultima zi în care l-am văzut se plângea că nu găsea materiale de construcție sau instalații. De exemplu alergase toată ziua după un racord de 15, care nu se găsea, iar cine îl avea îl vindea exagerat de scump.

Șederea în casa lui Roberto Ordaz a fost un pic stranie, dar interesantă. În prima seară, Yadira ne-a spus că stăm în casa unui fost comandante, camarad cu Fidel, care a fost tatăl lui Roberto. Îi lăsase moștenire fiului casa asta, o fermă și încă o casă în Havana, în cartierul de lux Vedado. Deasupra calculatorului tronau trei fotografii ale comandatului Eduardo Ordaz, două portrete și o fotografie în care Fidel îi strânge mâna. Pe un alt perete apărea și o femeie frumoasă cu comandantul în tinerețe. Se pare că mama lui Roberto fusese franțuzoaică.

În fine, povestea a devenit explozivă a doua zi, când Roberto ne-a spus că tatăl lui ar fi fost singurul cubanez care a luat premiul Nobel. Că a fost un psihiatru celebru, care revoluționase psihiatria cubaneză, prin inventarea terapiei ocupaționale. După ce inițial îl judecasem în gând pe comandant că se îmbogățise, ca orice nomenclaturist, Nobelul clamat de fiu făcea ca vila în care eram și noi găzduiți clandestin să pălească în fața mărimii personajului. L-am întrebat pe Roberto de ce nu are un semn pe casă că închiriază camere. Era un mod ocolit de a-l întreba cum de are curajul să închirieze la negru. A zis să nu ne facem probleme că nu e un risc pentru noi, chiriașii, ci cel mult pentru el, dar că el nu se sinchisește de asta.

Părea destul de sigur de el și de statutul pe care îl are în Cuba. Și el și soția lui vorbesc dezinvolt despre comunism și eșecul lui în Cuba, despre faptul că regimul este o utopie care se joacă cu mințile și visele oamenilor, despre minciuna CUP și cum toată lumea trăiește de fapt în CUC, dar nu recunoaște. Roberto, absolvent al facultății de  relații internaționale, a lucrat câțiva ani în protocol pe la ambasadele Cubei în America Latină. Apoi, din cauza salariului prea mic, spune că și-a dat demisia și s-a dedicat unui domeniu cu totul nou și neașteptat: producția de spoturi video. Cu câțiva ani în urmă și-a făcut debutul în actorie, jucând rolul unui ucenic într-un altelier de recondiționat mașini, turnat de Discovery la Havana – Cuba Crome. În zilele în care am stat la el, Roberto era entuziasmat de un clip video pe care tocmai îl producea, la o băutură energizantă. Clipul era filmat în Cuba, dar urma să se difuzeze în SUA, pentru că băutura respectivă nu se vindea pe insulă.

Impresia mea e că tipul a renunțat la cariera diplomatică după ce a murit ilustrul lui tată, în 2006. Am încercat să-l trag de limbă pe Roberto în zilele în care ne-am mai intersectat prin casă, să aflu cât mai multe despre Eduardo Ordaz. Mi se părea un personaj interesant, dincolo de presupusul Nobel pe care aveam să aflu acasă că nu-l luase de fapt. Roberto mi-a spus că tatăl lui nu a fost comunist, pentru că era un catolic convins, și că catolicii nu pot fi comuniști, vezi doamne. Fiind foarte dedicat meseriei lui, Fidel i-a recunoscut meritele și l-ar fi numit șeful unui spital de psihiatrie. L-am întrebat ce s-a întâmplat după Nobel. A zis că tatăl lui a donat banii spitalului, și atât. Viața a continuat în același mod. Mi se părea fabulos.

Nu-mi explic de ce Roberto mi-a spus o asemenea minciună. Când am ajuns acasă l-am googălit pe Eduardo Bernabe Ordaz Ducunge, care pare că a fost într-adevăr un personaj, dar în niciun caz psihiatru de renume mondial sau laureat de Nobel. A absolvit medicina, cu specializare anestezist, a luptat în revoluția lui Castro, apoi a fost numit de Fidel director peste Mazorra, unul dintre cele mai sinistre spitale psihiatrice din Cuba, pe care l-a condus timp de 40 de ani, pare-se cu succes. Pe net se găsesc informații contradictorii despre el. Că ar fi fost un erou (al muncii socialiste, distins ca atare de regim), care a transformat spitalul pe care l-a condus dintr-un infern într-o unitate modernă de elită, pentru care a fost și distins cu un premiu de Organizația panamericană de sănătate în 1997 – constând în 5000 de dolari pe care i-a donat psitalului. A fost într-adevăr propus de Cuba să ia premiul Nobel pentru pace, dar nu l-a luat. Probabil or fi atârnat cumva și acuzațiile care au circulat pe seama lui prin presa americană, cum că în spitalul condus de el ar fi fost torturați cu șocuri electrice și insulină dizidenți cubanezi anti Castro.

În 2006 tovarășul Ordaz a murit, la 84 de ani, lăsând în urmă o moștenire frumușică. Familiei cel puțin. Spitalul care azi îi poartă numele a căzut înr-o neagră depresie. În 2010 au murit acolo oficial vreo 26 de pacienți (neoficial dublu) de foame și frig. Păturile, medicamentele și mâncarea fuseseră furate de personal.

Fiul lui Ordaz pare însă că o duce mai bine decât cubanezul mediu. Are o soție care își desăvârșește studiile universitare și aspiră să salveze stațiunea Santa Maria de decădere, o fiică ce împlinea doi ani exact cât am fost noi acolo (nu, nu a dat de băut, cubanezii nu par prea darnici când sunt gazde), o zestre frumușică, pe care o exploatează eficient strict în folos personal și cel puțin o servitoare cam copleșită de cantitatea de muncă ce i se punea în sarcină: copilul, casa, bucătăria, rufele etc. Nu știu cu cât o plătea pe servitoare, însă ea nu părea prea mulțumită.

Nu am văzut servitori decât în două case în care am stat în Cuba, la Roberto Ordaz și în casa din Santa Clara. În rest, menajul și bucătăria erau asigurate tot de ai casei. În Santa Clara, unde am reușit să înoptăm după ce ne-am despărțit de guraliva de Dianexi, am nimerit în casa unei foste avocate, ieșite la pensie. Casa aparținuse familiei soțului ei încă din 1941. La revoluție imobilul le-a rămas în familie, nu a fost confiscat ca la noi, deși era evident mai mare decât nevoile lor. Doamna Maria a fost avocat fiscal, iar soțul ei – inginer mecanic. Cei doi copii ai cuplului, un avocat și un doctor estetician, trăiesc azi în Elveția și Florida. Bătrânii au și ei viză americană pe 5 ani, se mai duc în vizită, că Internetul merge prea greu, dar în rest trăiesc din închirierea camerelor către turiștii care vin să-i vadă monumentul lui Che Guevara.

     

Servitoarea, care o ajuta pe doamna Maria să pregătească micul dejun, mi-a ținut un discurs despre mărirea și decăderea Cubei, la care nu mă așteptam. Cât am asistat-o în timp ce întindea rufele pe terasa casei, mi-a spus cu nostalgie despre „Cuba care a fost o țară bogată înainte de revoluție și în multe privințe prima din America latină. De exemplu prima televiziune din America latină aici a fost. Dar acum e săracă. Oamenilor nu le place să muncească, așteaptă sa le dea statul. Iar statul e sărac.  Dacă nu muncim toți nu putem progresa!”

Este un soi de mentalitate pe care cred că o întâlnești peste tot la oamenii care și-au luat viețile în propriile mâini și nu mai așteaptă istoria oficială ca să trăiască. Cel puțin o parte dintre cubanezi pare că au făcut asta. În cele trei săptămâni petrecute în Cuba am văzut tipologii de oameni pe care-i găsești și la noi:

• angajații la stat care seara făceau casa (la cârciumile unde furau din mâncare sau băutură) și erau așteptați la ieșire de mașini în care încărcau prada de peste zi. Când ai salariul 17 CUC pe lună, iar în magazine numai un ceainic costă 19 CUC, o mașină de spălat peste 300, la fel o masă cu scaune sau un aragaz, nu prea te mai împiedici în concepte morale.

         

• chelneri sictiriți, care stăpânesc arta de a te ignora cum numai chelnerii de la stat știu să facă, apoi te gratulează cu un zâmbet în care-ți pun tot orezul stricat de peste zi, plus garnitura cu iz acrișor pe post de salată, iar la final, după altă rundă de ignorări, îți aruncă o notă de plată în care nici nu se obosesc să scrie altceva decât totalul. Nu le uiți chipul pentru că a doua zi, când îți verși mațele în budă, îți amintești tot ce ți-au dat să mânânci seara, după ce au șters masa cu o cârpă umedă făcută din steagul american…
• am avut plăcerea să mâncăm și în vreo două paladar (cârciumi private) în care ni s-a părut aproape dubioasă insistența și solicitudinea personalului. S-a dovedit că nu aveau decât interesul să fie drăguți, să te facă să te simți bine. În Santa Clara cel puțin am avut impresia că am mâncat înr-o casă conspirativă, pentru că după ce ne-au ademenit cu meniul de pe stradă, ne-au închis cu cheia într-o încăpere cu geamuri mici și muzică americană diin anii 90 🙂
• taximetriști care ar fi luat și pielea de pe tine ca să te ducă din punctul A în punctul B cu mașini care nu numai că la noi n-ar fi avut voie să circule, dar nici nu te-ai fi urcat în ele pentru că îți puneau evident viața în pericol. Totuși acolo dădeai zeci de euro pe o cursă doar ca să simți aerul cool al Cubei.
• proprietari de casa particular mai buni sau mai răi, care înțelegeau să-și respecte oaspetele oferindu-i ce aveau mai bun, din toată sărăcia, sau care încercau și ei să te jupoaie pe considerentul că oricum n-o să mai calci pe acolo a doua oară. În Varadero, altă stațiune celebră cubaneză, abia am găsit o cameră dubioasă și mizerabilă, pe care am plătit 35 de CUC și în care am dormit pe prosoapele de plajă, ca să nu ne atingem de cearceafuri. Proprietarul, un individ trecut de 50 de ani, care băuse toată ziua rom în fața casei, ne-a cerut banii înainte de culcare, răsturnat într-un fotoliu soios, în timp ce clefăia dintr-o farfurie și se uita la televiorul dat la maxim. La 6 dimineața ne-a trezit cu același sonor la maxim, așa că am zis mersi că am supraviețuit și acelei nopți, ne-am luat catrafusele și am plecat mai departe. El, Roberto sau dansatoarea din Trinidad nu ne-au înregistrat undeva, deci au înșelat statul cubanez cu niște nopți de cazare.

Trăgând o linie după această experiență, pe care mulți m-au întrebat de ce am ținut s-o trăiesc, simt nevoia să clarific un pic lucrurile. Poate că sub imperiul imediat al vizitei în Cuba am pus în cuvinte ceva mai mult gri decât era cazul. Am văzut locuri frumoase, dar nu extraordinare, am întâlnit oameni de toate soiurile, ca peste tot. Dacă vreți să aveți o vacanță de all inclusive, cu soare, plajă și palmieri, una dintre insulele Cubei este un loc bun, deși sunt sigură că există destinații fabuloase ori mai aproape, ori mai ieftine. Cu scurte vizite în Havana, Vinales și Trinidad puteți spune că ați bifat și Cuba ca destinație, fără să intrați în detalii.

Eu prefer alt gen de vacanță, așa că de asta am ales să fac și în Cuba același lucru ca în orice altă parte a lumii în care vreau să cunosc locul și oamenii dincolo de pliantele turistice. Dacă sunteți genul ăla de turistas, atunci poate merită să sacrificați câteva mii de euro ca să vă întoarceți puțin în timp și să vă priviți cu ochii de acum. Deoarece cubanezii sunt acum așa cum eram noi în 1990, minus câteva partide istorice de care și noi ne-am cam lipsit între timp. Pentru că, după cum îmi zicea Yadira, soția lui Roberto Ordaz, comunismul și capitalismul se aseamănă. În ambele regimuri unii se îmbogățesc și alții visează.

               

El fin!

 

Citește și :

Cum e în Cuba

Cuba, primele țepe pentru turistas

Havana libre nu doarme

Vinales, seva eco-bio a Cubei

Un pueblo laborioso, revolucionario y culto

Femeile nu mai vor copii, tinerii nu mai vor să fie maestros

Tags: amenda Cuba, cazare Cuba, Cuba, Eduardo ordaz, mausoleu Che Guevara, plajă Cuba, politisti, Roberto ordaz, Santa Clara, Santa Maria del Mar, șpagă poliție Cuba, spital psihiatrie Cuba, succesuri, traseu Cuba, vacanță Cuba