Viața la țară, 2017

– Ia stați, bre, așa, unde vă duceți, la câmp? le întreabă mama pe cele două femei care treceau pe lângă cimitir, cu sapa.

– Aci la cimitir, avem de îngrijit niște morminte, îi răspund cele două, cercetând-o cu priviri curioase pe femeia de la oraș care tocmai ieșea din cimitir.

– Da pă țața Ritina lu’ predatu o cunoașteți?, continuă mama testul premergător împărțelii.

– Da cum, or ești fata ei?

– Da, bre!

– Aoelo, or ești Lenuța?

– Da, io sunt. Ia uite ce mă ții minte!, se miră mama.

– Da cum să nu te țiu minte, fă, că am fost vecine, io sunt Leana lu Oică, eream mai mare ca tine, da’ tot te țiu minte, și pă Moașa, și pă țața Ritina, cum să nu! recită femeia tot neamul feminin cel adormit al mamei.

– Aoleo, tu ești nepoata lu’ Moașa?! remarcă și a doua femeie.

– O știi și matale pă bunicuța? întreabă și mai mirată mama.

– Da cum, nu i-a vândut ea casa lu’ Pogonaru, avea casa aci pă ulița bisericii și i-a vândut-o lu Pogonaru, nu?

– Haide, bre, ia luați și ziceți bogdaproste pentru mămica și bunicuța, că de aia am venit azi la cimitir, să le aprind o lumânare, că n-am mai fost p-aci prin sat de vreo cinci ani.

Am fost ieri cu mama la ea în sat ca să împartă câte ceva și să aprindă lumânări la mormintele de familie. Mama a plecat din sat la 15 ani, la școală, apoi s-a măritat la București, unde a trăit de atunci încoace, cu scurte vizite pe la țară până prin 1994 când a murit mamaie. Ulterior vizitele i s-au mai rărit, ultima a fost acum 5 ani când am îngropat un unchi. Azi mama are 76 de ani, iar scuza ei pentru perdeaua trasă peste viața de acolo este că întotdeauna a urât satul ăla și a vrut să scape din el cu orice preț. Femeile astea care o țin minte, ca și când ieri ar fi fost pe ulițele alea, au ceva mai mulți ani decât ea.

Nu numai că-i țin minte numele, dar știu și cui i-a vândut „moașa” casa, un eveniment privat care s-a petrecut imediat după al doilea război mondial și care în mod evident pe ele nu le privea. E drept, bunica mamei a fost moașă, și de asta probabil a rămas în memoria colectivă multă vreme. Practic moșise pe aproape toată lumea la un moment dat. Când a murit tataie în război și mamaie a rămas văduvă cu trei copii, bunica și-a vândut casa și s-a mutat cu fiică-sa ca s-o ajute cu gospodăria. De aia îi vânduse casa lui Pogonaru, cine o fi gost ăla… Ulterior am mai găsit un bărbat în sat căruia i-am dat de pomană pentru frații mamei, și care nu numai că-i știa pe amândoi, deși erau mai mari decât el cu 5 ani, dar știa unde lucraseră și că fuseseră orfani de război ca și el.

Mă gândeam pe câți dintre copiii de la mine din bloc (nu din cartier) i-aș mai ști, cu nume, vârstă sau chiar ocupație ulterioară. Una singură, fosta mea prietenă Dana, care parcă după ce ne-am maturizat era asistentă medicală. Dar atât. Nu mai zic despre etapele ulterioare ale vieții, că sigur ies rău la testul de alzheimer. Nu-mi amintesc despre numele colegilor de la ultimele job-uri, darmite de ceva atât de îndepărtat cum ar fi cine cui i-a vândut o casă în copilăria mea. Pe când în satul ăla, mamaie, o femeie care a murit acum 23 de ani, încă mai e ținută minte de femei de vârsta mamei, după renumele de fată – i se zicea Ritina lu’ predatu pentru că tatăl ei s-a predat în primul război mondial.

E uimitor cum lucrează memoria oamenilor dintr-un anumit loc, în ciuda faptului că locul în sine s-a schimbat și el destul de mult în ăștia 27 de ani. Ulițele încep să fie asfaltate, casele moderne încep să ia locul celor bătrânești, bătăturile se transformă fie în grădini, fie în peluze. Pentru că oricât ne-am plânge, satul nu a rămas blocat în trecut, decât poate în mentalitățile unora. Realitatea vizuală demonstrează contrariul. Iar memoria asta colectivă și oarecum orală a oamenilor funcționează ca un internet archive.

Cineva la care am fost ieri în vizită, pensionar, fost lucrător la CFR o viață, îmi spunea că majoritatea caselor noi din sat sunt ale oamenilor plecați. Fie în străinătate la muncă, fie la oraș.

Înainte se zicea că e bine să stai la oraș, dar să ai doi proști la țară. Acuma nu mai e așa, se zice că e bine la țară, dar să ai măcar un pensionar sau un salariat la oraș care să te ajute. Altfel nu răzbești doar cu munca pământului, oricât de gospodar ai fi.

Și mi-a dat două exemple:

Finul a cumpărat cu banii de la nuntă o Dacie papuc cu care s-a apucat să care marfă de la oraș, și și-a încropit un magazin în sat, în casa lu’ tac-su. Într-o noapte tac-su l-a luat la goană cu casmaua, să-și mute magazinul din casa lui. Nu știe de ce s-au certat, dar el l-a ajutat în noaptea aia și a mutat toată marfa în casa bătrânească a lu’ nașu. Dar i-am zis după vreun an să înceapă să-și facă casa lui, că vreau și eu să modernizez casa aia bătrânească. A început să-și facă fundația și azi uite casa de colo, a lui e. Îmi arată o viloacă cu vreo două etaje, la câteva ulițe distanță, care se evidențiază prin înălțime și culoare șoc în restul caselor din sat.

Și magazinul e tot acolo? întreb. Nu mai are magazin, că nu-i mai trebuie acuma, asta era acum 18 ani. De atunci și-a cumpărat câteva sute de hectare de pământ, are sute de oi, vaci, exportă oile cu TIR-ul la arabi. Așa profitabil e un magazin sătesc? zic. Păi este, dacă vinzi fără acte vodca săniuță, din aia de o bei azi și mor mâine. Când venea inspectorii de pe la oraș îi luam cu mașina și-i duceam în diverse locuri, la vânat, le umpleam portbagajul și plecau. Toată lumea era flămândă

E, acuma poate nu mai e așa, zic eu. Este și azi, sunt destui flămânzi și azi, dar e mai greu.

Al doilea exemplu este al lui personal. Și baia din casă. Pensionar, cu doi copii plecați la oraș, unul plecat recent și din țară, și-a reconstruit casa părintescă din sat în vreo 20 de ani, unde trăiește cu soția în lunile de vară. Iarna stă tot la oraș, unde căldura vine de la regia de termoficare. Ca să vină cu plăcere nurorile la ei în sat au făcut această investiție. Azi îmi arată mândru grădina în care cu mâna lui cultivă tot ce le trebuie în casă, via, livada, curtea cu găini, rațe, cotețul porcului, bucătăria utilată ca la oraș, beciul plin de conserve aliniate și inscripționate cu marker, cele două camere cu mobilier modern și, piesa de rezistență, baia din casă. Lasă să curgă apa încălzită de boiler în chiuvetă, de parcă ar curge aur.

Uite, uite, pune mâna să vezi cât e de fierbinte?! Asta a fost marea noastră realizare în anii ăștia, să nu le fie rușine la copii să vină să stea aici. Când aveam WC-ul în curte vedeam că nurorile pleacă seara, nu vrea să stea peste noapte. Trebuia să se spele, era normal. Am o pensie bună, de 18 milioane cum era pe stil vechi, și tot ce am făcut în viață a fost ca să-i ajut pe copii. Alții se plimbă, dar eu am zis că trebuie să facem să avem aici toate condițiile de la oraș. Că așa e civilizat. Dar nu toți gândesc așa. Încă sunt mulți în sat care așteaptă să i se dea gratis, că sunt săraci.

Viața la sat se schimbă. Față de acum cinci ani când vă povesteam despre popa care are și afacere de pompe funebre, și condiționa slujba de înmormântare de achiziționarea sicriului și dricului de la el, azi am aflat că nu mai e așa. Popa a renunțat la preoție în favoarea biznisului. Nu se știe de ce, ori o fi fost pus de superiori să aleagă, ori o fi decis singur să își dedice întreaga pricepere afacerii. Spitalul a fost transformat în azil pentru bătrâni, și e mult mai profitabil așa, căminul cultural e un soi de sală de nunți, botezuri sau cumetrii, iar câmpurile din jur sunt toate cultivate și îngrijite. Pământul e lucrat în general în cooperative, chiar dacă de unele dintre ele se ocupă fie foști primari, fie oameni cu legături politice pe la București, care au acumulat teren și au mai atras în investiție și alți săteni incapabili să-și muncească singuri pământul. De bine de rău măcar nu mai e lăsat pârloagă. Primarii se schimbă singuri de la un partid la altul sau sunt schimbați de alegători, când se plictisesc de unii și decid să le dea șanse și altora. Memoria individuală și colectivă pare să funcționeze mult mai bine decât la oraș. Nimic nu se uită, parcă oamenii nu au încredere că-și pot lăsa amintirile spre păstrare doar în seama memoriilor virtuale. Altfel, ei cu ce să-și ocupe mintea?

Tags: cimitir, magazin sătesc, memorie, pomana, preot, sat, slider, viata la tara