Să nu judeci o carte după faima autorului

Ascuns la vedere, de Nuruddin Farah, este o plicticoșenie scrisă incredibil de prost, ca o compunere de clasa a 6-a în care autorul vrea să-i demostreze tovarășei profesoare că a citit toată bibliografia obligatorie. Autorul trece drept cel mai important romancier african al momentului.

ascuns-la-vedereAm avut de citit luna asta la clubul de carte ultimul roman al „Celui mai important romancier african al momentului.” (The New York Review of Books). Ascuns la vedere, de Nuruddin Farah, este un roman ce se vrea modern (scris în 2015) despre viața, moartea și legăturile de familie ale unor africani de origine somaleză, răspândiți prin lume de viață și reuniți în Kenia, din cauza morții.

Cartea este o plicticoșenie scrisă incredibil de prost, cu multe locuri comune, limbaj lemnos, cu inserții de produse (de parcă ar fi luat reclamă de la iPhone sau McDonalds) și accente prețioase sub forma citatelor din autori celebri, ca o compunere de clasa a 6-a în care autorul vrea să-i demostreze tovarășei profesoare că a citit toată bibliografia obligatorie.

Subiectul ar fi avut potențial, pentru că se petrece în era noastră, a terorismului, migrației, drepturilor civile și emancipării femeii, dar romanul nu reușește să transmită niciun pic de emoție. Bella este o fotografă celebră, de o vârstă incertă (de altfel romanul pare o însăilare de date neconcordante și de elemente vagi care denotă mai degrabă o slabă documentare a autorului în domeniile despre care și-a propus să scrie), născută dintr-o mamă somaleză cu vederi liberale și un italian venit cu treburi pe continetul african. Aar, fratele ei vitreg, funcționar ONU, căsătorit cu o englezoaică și tată a doi copii, moare în primul capitol, într-un atentat terorist, și-și lasă averea și copiii pe mâinile surorii. Nevasta între timp îi devenise lesbiană, se combinase cu o indiancă și colindau prin lume ca să testeze toleranța diverselor popoare la vederea cuplurilor gay. Toată cartea se chinuie să însăileze o intrigă neconvingătoare între mama denaturată și sora care se jertfește ca o martiră pe altarul creșterii nepoților. Finalul fericit este la fel de neverosimil ca toată construcția din spate.

Povestea are pretenții de dramă, toată lumea plânge mult și din orice, la gândul că iubitul frate, tată, amant, coleg a murit subit și nedrept. Cronicile vorbesc despre cum autorul tratează alinarea durerii prin redescoperirea legăturilor de familie și cum reușește el minunat să vorbească în același timp despre problemele social-politice ale Africii. Bulshit. Cartea nu te face decât să afli că în Nairobi, Kenia, există o categorie socială înstărită, formată din africani autoexilați prin lume, care reușesc să ducă o viață în stil occidental tocmai datorită faptului că sunt exponenții mai educați ai unui continent exotic și problematic, în care Occidentul pompează bani chipurile ca să-l salveze de la foamete, război, sărăcie. Personajele romanului trăiesc pe picior mare tocmai datorită job-urilor prea bine remunerate în organizațiile internaționale sau granturilor destinate popoarelor lor defavorizate. Nu aflăm din carte cum e cu adevărat viața africanilor obișnuiți (pentru bunăstarea cărora lucrează organizațiile alea internaționale), ci aflăm că copiii lui Aar au iPhoane și computere cu care se dau pe youtube, că Bella stă la hoteluri de top, cară după ea nenumărate aparate foto scumpe, laptopuri, că le face cadou și nepoților ei aparate digitale, că îi duce să mănânce la McDonalds sau sushi la mall, că locuiesc în vile păzite strict de africani corupți care dorm în post și că în general se bucură de tot confortul secolului 21, ceea ce le permite să aibă vederi progresiste despre lume și viață, spre deosebire de conaționalii lor rămași în urmă în alt secol.

În fine, n-o mai lungesc, am citit cartea cu greu pentru că nu mi-a transmis nimic altceva în afară de plictis. Înțeleg că autorul scrie în engleză, și singura scuză pe care i-aș găsi-o pentru stilul foarte sărac literar ar fi că poate nefiind nativ în engleză are un vocabular precar. Totuși, să ajungi la peste 70 de ani, să scrii nenumărate romane, piese de teatru, să fii și premiat pentru asta, propus chiar și la Nobel (nu că asta ar fi vreo garanție, am citit destule cărți premiate chiar, care erau teribil de proaste) și să scrii așa de prost, mă gândesc că nu engleza e motivul.

Și ca să nu-i nedreptățesc pe africani, vă spun că am citit recent o carte la fel de prost scrisă (ba chiar zici că autorii au învățat să scrie romane la același curs seral pentru navetiști) de românca Magdalena Iugulescu, o doctoriță de familie care a produs deja două romane de răsunet: Issabel și Cosmin. A se ocoli. Am citit reportaje și portrete în presă mult mai captivant și livresc scrise decât romanele ăstora.

Ah, și ca să așez și bomboana pe colivă, mărturisesc că habar n-am la ce se referă titlul cărții. Dar ne vedem diseară la Sardin, de la 20.30, ca să mâncăm și noi ceva în stil italian, în cinstea personajului afro-italian al lui Nuruddin Farah, și poate ne dăm seama ce era așa de bine ascuns la vedere în povestea asta.

Etichete: , , , , , ,

12 comentarii la “Să nu judeci o carte după faima autorului” Subscribe

  1. Ady 05/05/2017 at 11:16 #

    Eu o vedeam ca pe o compunere de clasa a 4-a. Esti generoasa cu a 6-a.

    • Dollo 05/05/2017 at 11:18 #

      a 6-a în ziua de azi e a 4-a în vremea noastră 😉

  2. mihai 05/05/2017 at 12:20 #

    Poate în original, în engleză, o fi mai digerabilă?

    • Dollo 05/05/2017 at 12:58 #

      Din ce zic niște critici citați de wiki, nu, stilul e la fel de sărac și în engleză.

  3. Stelian 05/05/2017 at 15:50 #

    Multumesc, stiu ce sa nu citesc!

    Dar cum a ajuns pe lista de lectura obligatorie la clubul de carte? Cum a fost propusa si acceptata?
    Sau titlul da explicatia?

    • Dollo 05/05/2017 at 18:03 #

      Votul se face citind descrierea editurii de cele mai multe ori. Iar asta se demonstreză o chestie mai mult decât subiectivă, toate editurile își ridică în slăvi cărțile. Apoi din ce am văzut la ultimele noastre lecturi care nu prea ne-au mulțumit, la club, cărțile respective au avut totuși recenzii bune pe la alte case (bloguri), ceea ce poate să însemne că e vorba de gusturi. Sau că e vorba de bloguri plătite de edituri ca să scrie ce minunate sunt cărțile 😉
      În cazul ăsta propunerea a venit de la una dintre membrele clubului în ale cărei gusturi avem încredere, dar nici ea nu o citise și iată că toți ne putem înșela.

      • Stelian 05/05/2017 at 22:25 #

        Erare humanum est.
        Dar de foarte multe ori e vorba si de stare de spirit pentru a citi o carte sau a vedea un film.
        Cind am vazut prima oara Ghepradul am intrebat mereu cind incepe filmul, a doua oara l-am gustat altfel.
        Si da, peste tot in lume editurile in goana dupa vinzari urca in slavi cartile, in locul unei selectii mai riguroase si tiraje mai mari. La a doua carte deja se scrie ca precedenta a fost un best seller. Iar tirajele se scriu numai cind o carte sare de 100.000 de exemplare sau la tiraje repetate. Azi e reversul a ce am trait in anii 80…
        Multumesc de raspuns, intrebarea era retorica, in sensul ca dupa chinul unei astfel de lecturi as fi intrebat pe cel ce a propus-o sau mi-a sugerat-o daca a citit-o.
        Desi multi autori de azi au un stil tare, tare greu de citit si urmarit (de la Ulisse a lui Joyce multi vor sa-i calce pe urme, dar tare putini reusesc).
        Pentru genul asta de filme ziceam ca e tragi-comic: plingi dupa bani si rizi d-aia care vor sa intre.

  4. Liviu 06/05/2017 at 11:10 #

    Bon, retin din toata tarasenia cu romanul asta prost, numele restaurantului Sardin. Il stiam pe ‘dinafara’, acum simt un impuls irepresibil? sa il incerc. Daca va fi o experienta nashpa, de vina va fi doar romanul asta prost. Sa te banuiesc insa ca de fapt cronica ta este o plasare de produse??

    • Dollo 06/05/2017 at 12:53 #

      Nope, la fiecare club ne vedem la cate un restaurant. Dau link către ele doar ca să știe lumea unde să vină. Nu s-a oferit nimeni până acum să ne sponsorizeze vinul de la club 😉
      Cât despre Sardin, e un loc foarte frumos, dar cu prețuri prea piperate. Iar oferta culinară nu e chiar pe măsură.

  5. H. 10/05/2017 at 02:17 #

    Cea mai ”plicticoasă” carte citită de mine (și am citit cîțiva zeci de metri cubi pînă acum) este ”Cîntec de leagăn” al lui Chuck Palahniuk. De regulă (de fapt, cam întotdeauna), nu rețin titlurile și autorii (rețin doar firul narativ) însă în cazul ăsteia, titlul cărții e singurul lucru pe care mi-l amintesc (numele autorului l-am căutat pe net).

  6. m 01/06/2017 at 21:14 #

    Nu-mi vine să cred că niște oameni care au pretenția că sunt interesați de literatură pot comenta mai jalnic decât niște maneliști. Recenzia asta și comentariile de aici vă plasează, de fapt, sub maneliști, că ăia n-au veleități de meseriași în muzică clasică. Lăsați-vă de citit, copii, pe bune. Sau rămâneți la prostioarele pentru coafeze. Veniți voi și tratați cu superioritate un scriitor faimos, îl învățați voi să scrie, îi dați voi lecții. Pe bune, n-am mai văzut cititori mai penibili. Credeam că lectura educă măcar bunul simț, dar acesta vă lipsește cu desăvârșire. Ok, aveți voie să faceți comentarii de gust, chit că-i limpede ce gust de căcat aveți, dar aroganța pe care am întâlnit-o aici mă face să cred că ori sunteți analfabeți funcțional, ori imbecili.

    • Dollo 02/06/2017 at 11:30 #

      Dincolo de gustul ăsta îndoielnic avem și niște argumente. Ale tale care sunt?

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.

Discuție cu o viitoare ziarizdă/piarizdă. Trizdă!

A fost odata copiutza - sursa foto: http://www.cheatingculture.com

Pentru cine zicea că presa e plină de ingineri, făcuți ziariști de ocazie, am un mesaj încurajator: vine tare din urmă generația copy/paste. Hold your breath!

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

Cât ne costă să „stârpim” prostituția și cât am câștiga dacă am legaliza-o

ashley

Statul a cheltuit un milion de lei și doi ani de anchete ca să descopere că prostituția se face și prin mica publicitate. Printre „proxeneți” – o femeie de serviciu care cumpăra prezervative la un salon de masaj, o studentă care-i organiza agenda unei fete, un ziar de mică publicitate…