Povestea de duminică

Despre un azilant care face două crime, despre iresponsabilitatea industriei farmaceutice, despre incredibila toleranță a părinților care-și pierd fiica și o carte care a ieșit din asta. În Olanda.

Am dat aseară peste povestea asta, aici. Eddy Hekman, psiholog olandez, povestește despre cum el și soția lui au reușit nu numai să-l ierte pe ucigașul fiicei lor, dar să-i fie și alături, timp de cinci ani în închisoare, apoi în clinica de psihiatrie în care a fost transferat după. Au scris împreună o carte despre asta. Articolul m-a făcut să caut mai multe informații despre caz, dar din păcate nu am găsit multe în engleză, ci doar știri și emisiuni TV în olandeză, despre incredibila poveste. Cartea nu pare să se fi tradus încă în altă limbă, dar tare mi-ar plăcea s-o citesc când s-o traduce.

olanda-caz

 

Am mai găsit și aici amănunte. Renske și Samarie s-au cunoscut într-un tren, așa cum povestește tatăl, au avut o relație frumoasă timp de doi ani, care s-a sfârșit tragic în 2011 când el a omorât-o în bătaie cu un stingător. Când a venit poliția, Samarie a luat pistolul unuia dintre polițiști și l-a omorât. Apoi a fost și el împușcat și arestat. Samarie era solicitant de azil din Africa, lua medicamente antidepresive și tocmai aflase că nu i se aprobase cererea de azil. În închisoare Samarie a fost vizitat permanent de părinții lui Renske, iar cei trei au trecut împreună prin durerea pierderii fetei. Împreună. Părinții cu ucigașul fiicei lor.

carte2We continue to visit and support Samarie. It’s not about whether we forgive him. What happened can never be erased, for him or for us. I can understand people thinking it’s unbelievable that we can even look each other in the eye, but this is our way of dealing with it. I’ve never thought it was the wrong decision. Eddy Hekman

Ce a stat la baza reacției incredibile a părinților fetei mi se pare o combinație interesantă între bunătate și educație, plus o tușă esențială de informare, care l-a dus tocmai pe tatăl victimei la ipoteza cauzei acestei crime: efectele secundare ale medicației antidepresive. Hekman a căutat și găsit cazuri similare de agresivitate inexplicabilă la pacienți care luau același gen de medicamente ca Samarie și din câte înțeleg atinge în carte și acest aspect, al iresponsabilității industriei farmaceutice, care subestimează efectele secundare ale medicamentelor. Câți părinți ar avea tăria lui Hekman de a face toate astea? Câți părinți l-ar descrie așa pe ucigașul copilului lor? O fi și pregătirea lui Hekman, o fi și felul de a fi al olandezilor, ce să zic, un nivel de umanitate la care umanitatea în general nu a ajuns.

Aș vrea să citesc cartea scrisă de Hekman pentru că aș vrea să înțeleg și eu care ar fi resortul acestui ingredient atât de rar, toleranța. Și poate că ar fi o carte de citit duminica, atunci când mulți dintre oamenii de pe pământul ăsta se duc, smeriți, la biserică. Orice religie ar predica ea. Oare ce efect ar avea cartea asta dacă ar fi citită de vaxeri/antivaxeri, de anti CpF/pro CpF, de multiculturali/antimigranți, de ambele tabere pro/contra orice?

Etichete: , , , , ,

35 comentarii la “Povestea de duminică” Subscribe

  1. Andreea 31/05/2017 at 06:25 #

    Mda, Evul Mediu se pare ca nu e chiar atat de departe in urma. Cum dam de o situatie noua si diferita, cum punem mana pe furci si topoare, fie ele si virtuale.

    Fereasca sfantu’ sa fim putin curiosi, sa incercam sa intelegem reactia parintilor, ce resorturi psihice i-au determinat sa isi gaseasca linistea intr-o astfel de atitudine. Ca nu zice nimeni ca asta trebuie sa fie atitudinea in cazul oricarei crime, doar ca e un caz de toleranta extrema si e interesant de analizat, dincolo de informatia initiala data de Dollo.

    • Motanul 31/05/2017 at 16:18 #

      O vai! Daca judeci cu un ochi critic o situație, mai ales când sunt informații lipsa, ești din evul mediu? Vai de capul tău!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

De ce picură în Casa Poporului

casa poporului senat

Un accident umed a fost descoperit ieri, pe Facebook, în Parlament. Pentru că am apucat s-o cunosc pe mama Casei Poporului înainte să moară, vă invit să citiți un text din care veți afla și voi cum e când se sparge o țeavă în Palat, cum intră zăpada în birouri iarna, de ce unii zic că ar fi nevoie de termopane noi, câtă apă, curent și nervi consumă Casa Poporului ca să fie ceea ce este: locul în care cei mai iubiți fii ai poporului muncesc zi de zi pentru propășirea noastră, a tutulor.

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Cum e PSD-ul în Germania

metin-hakverdi2

Ce promite în campanie un parlamentar german de origine turcă, votat de peste 40% dintre alegători: impozitarea multinaționalelor, creșterea impozitelor pentru bogați, subvenții pentru femei și săraci

Cum se aproba un film pe vremea lui Ceaușescu

gabriela petre

Povestește Mihai Constantinescu, regizor care și-a început cariera cu niște pușcărie pentru delict de opinie, a stat pe bară zece ani după asta, fiindu-i interzis să lucreze în branșă, apoi a făcut un balet ideologic ca să nu-i fie rușine azi cu filmele semnate în vremea aia

O zi la probațiune

alb-negru

Ce face un VIP condamnat cu suspendare, când ajunge în biroul consilierului de probațiune, unde trebuie să-și demonstreze îndreptarea: răspunde la telefon cu „dragă, sunt în oraș, la un interviu, vorbim mai târziu” 😉

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale