Povestea de duminică

Despre un azilant care face două crime, despre iresponsabilitatea industriei farmaceutice, despre incredibila toleranță a părinților care-și pierd fiica și o carte care a ieșit din asta. În Olanda.

Am dat aseară peste povestea asta, aici. Eddy Hekman, psiholog olandez, povestește despre cum el și soția lui au reușit nu numai să-l ierte pe ucigașul fiicei lor, dar să-i fie și alături, timp de cinci ani în închisoare, apoi în clinica de psihiatrie în care a fost transferat după. Au scris împreună o carte despre asta. Articolul m-a făcut să caut mai multe informații despre caz, dar din păcate nu am găsit multe în engleză, ci doar știri și emisiuni TV în olandeză, despre incredibila poveste. Cartea nu pare să se fi tradus încă în altă limbă, dar tare mi-ar plăcea s-o citesc când s-o traduce.

olanda-caz

 

Am mai găsit și aici amănunte. Renske și Samarie s-au cunoscut într-un tren, așa cum povestește tatăl, au avut o relație frumoasă timp de doi ani, care s-a sfârșit tragic în 2011 când el a omorât-o în bătaie cu un stingător. Când a venit poliția, Samarie a luat pistolul unuia dintre polițiști și l-a omorât. Apoi a fost și el împușcat și arestat. Samarie era solicitant de azil din Africa, lua medicamente antidepresive și tocmai aflase că nu i se aprobase cererea de azil. În închisoare Samarie a fost vizitat permanent de părinții lui Renske, iar cei trei au trecut împreună prin durerea pierderii fetei. Împreună. Părinții cu ucigașul fiicei lor.

carte2We continue to visit and support Samarie. It’s not about whether we forgive him. What happened can never be erased, for him or for us. I can understand people thinking it’s unbelievable that we can even look each other in the eye, but this is our way of dealing with it. I’ve never thought it was the wrong decision. Eddy Hekman

Ce a stat la baza reacției incredibile a părinților fetei mi se pare o combinație interesantă între bunătate și educație, plus o tușă esențială de informare, care l-a dus tocmai pe tatăl victimei la ipoteza cauzei acestei crime: efectele secundare ale medicației antidepresive. Hekman a căutat și găsit cazuri similare de agresivitate inexplicabilă la pacienți care luau același gen de medicamente ca Samarie și din câte înțeleg atinge în carte și acest aspect, al iresponsabilității industriei farmaceutice, care subestimează efectele secundare ale medicamentelor. Câți părinți ar avea tăria lui Hekman de a face toate astea? Câți părinți l-ar descrie așa pe ucigașul copilului lor? O fi și pregătirea lui Hekman, o fi și felul de a fi al olandezilor, ce să zic, un nivel de umanitate la care umanitatea în general nu a ajuns.

Aș vrea să citesc cartea scrisă de Hekman pentru că aș vrea să înțeleg și eu care ar fi resortul acestui ingredient atât de rar, toleranța. Și poate că ar fi o carte de citit duminica, atunci când mulți dintre oamenii de pe pământul ăsta se duc, smeriți, la biserică. Orice religie ar predica ea. Oare ce efect ar avea cartea asta dacă ar fi citită de vaxeri/antivaxeri, de anti CpF/pro CpF, de multiculturali/antimigranți, de ambele tabere pro/contra orice?

Tags: , , , , ,

35 Responses to “Povestea de duminică” Subscribe

  1. Andreea 31/05/2017 at 06:25 #

    Mda, Evul Mediu se pare ca nu e chiar atat de departe in urma. Cum dam de o situatie noua si diferita, cum punem mana pe furci si topoare, fie ele si virtuale.

    Fereasca sfantu’ sa fim putin curiosi, sa incercam sa intelegem reactia parintilor, ce resorturi psihice i-au determinat sa isi gaseasca linistea intr-o astfel de atitudine. Ca nu zice nimeni ca asta trebuie sa fie atitudinea in cazul oricarei crime, doar ca e un caz de toleranta extrema si e interesant de analizat, dincolo de informatia initiala data de Dollo.

    • Motanul 31/05/2017 at 16:18 #

      O vai! Daca judeci cu un ochi critic o situație, mai ales când sunt informații lipsa, ești din evul mediu? Vai de capul tău!

Leave a Reply

Oldies but goldies

Slăbiciunile unei femei puternice

katharine-graham

„Personal history”, de Kay Graham, cândva cea mai puternică femeie din America, la cârma Washington Post: despre jurnalism, politică, feminitate și neîncredere. O carte despre cum era America great în secolul trecut.

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

gardul

Proba șanțului și a zidului drept la sate; Viață de turnător de beton la mână; Azi ești tânăr și mâine îți cumperi gard jaluzea

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Cum le iertăm greşiţilor noştri

Roland Jahn, intre dosarele Stasi

Şeful arhivelor Stasi din Berlin a aflat, când şi-a văzut dosarul, că avocatul care-l apăra era informatorul securităţii. Acum le predă lecţii de organizare şi de iertare trimişilor din ţările arabe care s-au trezit că au eliberat arhivele şi nu ştiu cum să le mânuiască