Asumarea trecutului și prezentul judecăților

Un artist al lumii trecătoare, de Kazuo Ishiguro, este o mică bijuterie literară. Autorul reușește să-și transforme personajul dintr-un torționar fără voie într-un patriot de modă veche, care admite că poate a greșit numai de dragul fiicei sale, nu pentru că i-ar părea rău.

Cartea de luna asta de la club – Un artist al lumii trecătoare – pică mănușă pe linșajul de zilele astea de pe Facebook, aplicat cu patos demagogic unui proaspăt devoalat fost informator al securității.  Cartea lui Kazuo Ishiguro este despre judecarea trecutului cu ochii tineri ai prezentului, despre asumarea greșelilor făcute cu bună credință, despre dilemele morale ale societății aflate la răscrucea vremurilor. Este o poveste care ar merita scrisă și în România, unde după 27 de ani de tranziție încă se redeschid răni ascunse, precum asta a foștilor informatori. Poate măcar cinematograful noului val s-o exploateze, dacă nu avem autori capabili s-o facă.

Masuji Ono, un renumit artist japonez care și-a început ucenicia sub aripa ocrotitoare a unui maestru de stampe diafane, pictor de gheișe și plăceri nocturne, schimbă radical direcția spre propaganda naționalistă, carte cu care Japonia a pierdut al doilea război mondial. Ono cunoaște succesul, fără să fie îmbătat neapărat de el, și crede că prin faptele sale ajută la construirea „Noii Japonii”. Aceeași convingere patriotică îl transformă într-un turnător fără voie, și ajunge să-i facă rău celui mai bun elev al lui care nu-i împărtășea viziunea. Totuși nu pare să regrete sau oricum nu ajunge să se sinucidă, ca mulți compatrioți după război, fiind în continuare convins că „E greu să prețuiești frumusețea unei lumi în care nu crezi”.

Povestea lui Ono este reconstruită mental din momentul în care, pensionar și văduv, după război, pictorul trece pentru a doua oară prin procesul complicat al aranjării căsătoriei celei de-a doua fiice. Procedura implica, pe lângă o echilibristică a dialogului între cele două familii, foarte bine redată de scriitor, și o punere a propriei vieți pe tavă în fața cuscrilor, care făceau același lucru la rândul lor. Familiile își cercetau reciproc trecuturile, prin angajarea unor detectivi, iar dacă rezultatul era onorabil, ceremonia pețitului mergea mai departe și probabil se încheia și cu o căsătorie.

Momentul e delicat pentru că Japonia traversează o etapă de reconstrucție, de reașezare a valorilor, de modernizare cu influențe americane. Victimele fostului regim încep să-și recapete locul în societate, în timp ce epurarea foștilor pare mai degrabă lăsată în seama onoarei proprii, de asta apar știri despre sinuciderea câte unui președinte de companie, ca act necesar pentru spălarea obrazului firmei. Ono nu este confruntat de fostele sale victime, care ar avea tot dreptul să-l judece, ci primește sugestii subtile de la fiica sa să-și revizuiască trecutul, să vorbească cu foști camarazi care ar putea da informații despre el și să încerce în final să-și facă un soi de autocritică, ca să nu-i strice celeilalte fiice șansele la măritiș.

În căutarea propriului trecut, Ono face de fapt o pledoarie pentru sine, refuzând să accepte că a greșit. Își amintește și de faptele bune pe care le-a făcut, de multe ori uimit el însuși de puterea pe care o avea, de trecerea pe lângă puternicii zilei. Faptul că era consilier în Comitetul pentru combaterea acțiunilor antipatriotice, iar în această calitate l-a dat pe mâna poliției pe cel mai bun elev al său nu-i dă regrete azi, ci cel mult o amintire neplăcută a momentului în care a văzut cum procedau anchetatorii față de familia elevului. Ono continuă să creadă că la acel moment a acționat cu cele mai bune intenții pentru patrie și chiar în amintirile sale se disociază de călăi, prin faptul că a încercat să le spună că nu e corect să-i ardă picturile fostului elev.

Amintirile bătrânului sunt nesigure pe alocuri, dialogurile par să se suprapună peste alte personaje, dar ceea ce rămâne mai presus de orice este mulțumirea că ce a făcut a fost cu convingere și curaj, cu ambiția de a se ridica deasupra mediocrității celorlalți: „Cei de-o seamă cu Melcul – de-o seamă cu Shintaro – îşi duc viaţa târându-se anevoios, destoinici şi inofensivi, dar fără să cunoască vreodată sentimentul de imensă fericire care m-a încercat pe mine în ziua aceea” – își amintește Ono, ziua în care venise să-și viziteze fostul maestru, decăzut, în timp ce el se afla pe valul aprecierilor și premiilor. Nu fusese un moment de aroganță, dimpotrivă, ci o oră solitară, în care a stat în iarbă, a mâncat portocale și a privit lumea de la cea mai mare înălțime spirituală la care simțea că-l dusese viața.

Cartea lui Kazuo Ishiguro este o mică bijuterie literară, aidoma picturilor cu gheișe. Prin așezarea cititorului în spatele retinei personajului principal, Ishiguro reușește să îl transforme dintr-un torționar fără voie într-un patriot de modă veche, care admite că poate a greșit numai de dragul fiicei sale, nu pentru că ar fi crezut asta cu adevărat. Personajele lui Ishiguro sunt delicate, dialogurile de o politețe de care numai asiaticii sunt capabili, sentimentele sunt reprimate în spatele decenței obligatorii, chiar și certurile sunt de fapt niște discuții ceva mai directe decât înfloriturile pretențioase ale artei conversației. Autorul nu a trăit în Japonia acelor vremuri, recunoaște că este doar un copil crescut într-o familie japoneză, în Anglia, totuși reușește să atingă prin romanul ăsta o problemă care dă dureri de cap multor societăți care n-au reușit să-și exorcizeze demonii trecutului la timp.

Dezvăluirea recentă a faptului că Mircea Kivu, un cunoscut sociolog de la noi, a fost colaborator al securității, a declanșat un val de reproșuri și judecăți de Facebook. Pe cât de late erau limbile pe vremuri, pe fundul regimului, la fel de aspre sunt acum la adresa informatorilor săi. Oameni de toate vârstele se reped să-i spună învinuitului cum ar fi procedat ei în locul lui, cât curaj și demnitate ar fi avut, uitând că noi toți trăim de 27 de ani într-un climat de mici lașități individuale, cotidiene, în condițiile în care teoretic trăim într-o democrație și nu ne mai obligă nimic să abdicăm de la principii.

Judecătorii de azi ai lui Kivu nu sunt victimele sale (singurele în măsură să o facă) și nici măcar oamenii care au trăit aceleași vremuri ca el. Ci noi ăștia de acum, o populație de indivizi care votează penali din pușcărie sau care nu votează deloc, că sunt scârbiți, care preferă comoditatatea unei șpăgi pentru rezolvarea unei situații, decât deranjul apărării unui principiu cu orice preț, noi cei care ne exhibăm frustrările pe Facebook, pozând în justițiari, dar nu zicem nici pâs când aflăm că patronul nostru (ne) fură. Regimurile totalitare nu sunt o amintire trecută, ci un prezent și un viitor posibil oricând, iar pentru ca ele să se întâmple sau nu e nevoie de noi toți.

Sigur că e dezamăgitor faptul că timp de 27 de ani, Mircea Kivu nu a găsit niciun moment potrivit să facă această confesiune, că a făcut-o abia după ce a fost dat în gât la rândul lui, sigur că dinspre el lucrurile se văd mai edulcorat, poate că cei despre care el a făcut rapoarte or fi trăit altfel consecințele, dar asta nu sunt decât ei în măsură să o spună, să-l acuze sau să-l ierte. Nu noi, cei care nu am fost în papucii lui Kivu, ai Monei Muscă sau ai altora ca ei și care, dacă am fi atât de buni pe cât ne place să ne credem, am fi făcut deja de 27 de ani mai bună societatea în care trăim.

După cum zicea și Ono însuși, ei, cei bătrâni, care au greșit intenționat sau cu bune intenții, nu pot decât să ne ureze succes. Cred că ce am avea de învățat din cartea lui Ishiguro ar fi exact asta: atitudinea pe care ar trebui s-o avem față de cei care au greșit. Lapidarea lor nu ne face pe noi mai buni și nici nu ne ajută să mergem mai departe.

Clubul de carte se va ține vineri, 26 mai de la ora 20.00, cel mai probabil la o terasă pe care o vom alege cu o zi-două înainte, în funcție de cine se anunță că vine. Între timp strângem propuneri de titluri de citit pentru următoarele luni la clubul de carte. Dacă ați citit recent cărți pe care vreți să le recomandați, aici e locul.

Etichete: , , , , , , , ,

12 comentarii la “Asumarea trecutului și prezentul judecăților” Subscribe

  1. cristin 19/05/2017 at 11:25 #

    Henry James – Piața Washington
    Ismail Kadare – Palatul viselor
    E.M. Forster – O călătorie în India

  2. adib 20/05/2017 at 06:52 #

    @Dollo – in mod sigur comentariul meu nu are legatura prima parte a articolului dar, celebru’ sociolog a turnat pentru o iesire in Israel..printre altele. Asa ca….

    Victimele lui… stie cineva pe cine si cum a turnat, ce probleme a creat persoanelor respective? Nu cred..

    Dar e misto cind ne turnam cenusa in cap…

  3. bugsy 20/05/2017 at 08:40 #

    Malcom Gladwell – „Blink”;
    Fania Oz-Salzberger, Amos Oz – „Evreii și cuvintele”
    Henry de Montherlant – „Un asasin imi e stapin”

  4. Fluieratorul 20/05/2017 at 12:53 #

    Mi-e teama ca „noi, cei care nu am fost în papucii lui Kivu, ai Monei Muscă sau ai altora ca ei”, si care la vremea resectiva nu ne-am compromis pentru niste avantaje oarecare (minore, ca nu era vorba de viata lor sau de viitorul copiilor lor acolo), noi astia, zic, ne-am trezit ca nu putem face o tara mai buna in 27 de ani, pentru ca „ceilalti” (din categoria susmentionata sau mai rau, plus indolentii si inconstientii) nu ne-au prea lasat aer de respirat. Eu am incetat sa mai incerc dupa 23 de ani si jumatate, si mi-am luat viata in piept in alte parti.
    Am mai spus si mai spun: nu judec motivele pentru care oamenii s-au compromis pe vremuri, e treaba lor, dar cum ramine cu beneficiatul de foloase necuvenite o viata intreaga? Sau datu’ cu subsemnatu’ la securitate de mai iertabil decit un plagiat…

    • mihai 22/05/2017 at 10:04 #

      Poate că ai dreptate. Totuși, ca să fiu avocatul diavolului, nu putem să nu constatăm că Mona Muscă a militat în favoarea transparentizării statului (deci, ceea ce vrem și noi), iar când a fost deconsipirată a avut decența să se retragă din viața publică. Kivu a fost și este doar un sociolog, nu văd cum nu mi-ar fi lăsat el mie aer de respirat.

      Nu același lucru pot spune despre cei din categoria „sau mai rău”, începând cu Ion Iliescu și terminând cu Dan Voiculescu.

  5. ady 21/05/2017 at 20:09 #

    Donna Tart- Sticletele
    Mo Yan -obosit de viașă, obosit de moarte
    50 de nuanțe ale feminismului- Editat de Lisa Appignanesi, Rachel Holmes și Susie Orbach

    Sper că de data asta să nu uit să și votez. 🙂

  6. adobrero 26/05/2017 at 19:19 #

    Pe mine cartea nu m-a prins.
    La un moment dat Ishiguro are o frază în care spune că în ochii străinilor, subiectele majore pentru care pictorii niponi erau în general comisionați, precum gheișe, cireși în floare, crapi înotând și temple, sunt în esență doar niște japonezării, în timp ce chestiunile mai rafinate de stil mai mult ca sigur că trec neobservate. A fost singurul pasaj din roman cu care am rezonat, pentru că i-am dat dreptate. Foarte probabil că nu am înțeles multe din subtilitățile strecurate în roman. Așa că în final, Aristul lumii trecătoare, cu tot rafinamentul lui asiatic, a fost pentru mine mai mult o tortură decât o desfătare.
    Au fost și părți care mi s-au părut interesante, cum ar fi reconstituirea atmosferei de după război, cu negarea trecutului imperial, sinuciderile în lanț și intruziunea americanismelor. Dar au fost și părți absolut jenante, mai ales cele dedicate relației bunicului cu nepotul Ichiro, acest domn Goe japonez.
    Dar cred ca motivul principal pentru care nu mi-a plăcut romanul a fost faptul că personajul principal mi s-a părut prea puțin credibil. Presupun că intenția autorului a fost să facă din Ono-san un personaj aflat cumva la răscruce de vânturi, care încearcă să-și rememoreze și să-și justifice alegerile personale și artistice. Ei bine, mie Ono-san mi s-a părut doar un cetățean naiv, ușor influențabil și cu o afinitate cam dubioasă pentru sake. În tinerețe se raliază unui curent politic de dreapta doar pentru că așa i-a spus prietenul Matsuda, în pofida aplecării sale inițiale spre stînga (mă refer la pasajul în care se uită la săracii din mahala și ar vrea să-i ajute într-un fel). Iar la bătrânețe se dezice de faptele sale din trecut doar pentru că așa îi cere familia, din pur interes material și marital, în pofida faptului că sincer nu vede nimic greșit în ele. În restul vieții nu pare să fi avut vreo altă sclipire. Și nici coloană vertebrală.
    În concluzie, așa cum Ono-san spune că nu îi admiră pe Melcii acestei lumi (cu referire la un prieten mai încet la vorbă și la port, poreclit Melcul), ei bine, nici eu nu le admir pe Moluștele acestei lumi.

    • Dollo 28/05/2017 at 10:07 #

      Aș zice că la categoria moluscă s-ar încadra mai bine acel elev al lui care vine să-i ceară un soi de recomandare care să spună că i-a fost elev, dar că nu i-a împărtășit ideile. Asta la doar câțiva ani după ce îi ridica statuie maestrului că-i găsise un loc călduț de muncă fratelui lui, și i-a jurat credință veșnică. Aia mi s-a părut o ilustrare perfectă a oportunismului, ipocriziei și lipsei de coloană vertebrală a omului în general, că nu o chestie asiatică. Eu am văzut în Ono fix omul obișnuit, fără sclipiri de geniu, deși poate și-ar fi dorit, de aici și mirarea lui constantă de câte ori era lăudat. Sunt mai îngăduitoare cu alegerile lui în viață și inlfuențabilitatea, că nu am văzut în el un erou, ci tocmai un om mediu. Ceva între cei doi elevi ai lui, oportunistul și eroul.

  7. adobrero 26/05/2017 at 21:09 #

    Elena Ferrante, Prietena mea genială (plus restul seriei dacă ne țin curelele)
    Doina Ruști, Manuscrisul fanariot
    Jonathan Safran Foer, Iată-mă

  8. ileana 28/05/2017 at 09:43 #

    Isabel Allende-Amantul japonez
    Martha Hall Kelly-Cand infloreste liliacul

  9. IoanaS 28/05/2017 at 22:00 #

    Laur – Evgheni Vodolazkin
    Un barbat pe nume Ove – Frederik Backman
    Egipteanul – Mika Waltari
    Dumnezeitele din Moravia – Katerina Tuckova

Trackbacks/Pingbacks

  1. Asumarea trecutului și prezentul judecăților | România curată - 21/05/2017

    […] Citește articolul integral pe dollo.ro […]

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

De unde ne informăm în epoca dezinformării

informare

Câteva metode de informare alternativă și de verificare a știrilor, pentru aceia debusolați și preocupați să nu se lase manipulați de presă.

Nu s-a furat, așa s-a votat. Și numărat

voturi2

Cum am fost observator la numărătoarea voturilor într-o secție de votare din București și mi-am revenit din iluziile cetățenești pe care le aveam.

Cum s-a „optat” pentru ora de religie

scoala

Curtea Constituțională îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Motive pentru care peste 90% dintre părinți au făcut cereri ca să-și înscrie copiii la ora de religie.

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?