Asumarea trecutului și prezentul judecăților

Un artist al lumii trecătoare, de Kazuo Ishiguro, este o mică bijuterie literară. Autorul reușește să-și transforme personajul dintr-un torționar fără voie într-un patriot de modă veche, care admite că poate a greșit numai de dragul fiicei sale, nu pentru că i-ar părea rău.

Cartea de luna asta de la club – Un artist al lumii trecătoare – pică mănușă pe linșajul de zilele astea de pe Facebook, aplicat cu patos demagogic unui proaspăt devoalat fost informator al securității.  Cartea lui Kazuo Ishiguro este despre judecarea trecutului cu ochii tineri ai prezentului, despre asumarea greșelilor făcute cu bună credință, despre dilemele morale ale societății aflate la răscrucea vremurilor. Este o poveste care ar merita scrisă și în România, unde după 27 de ani de tranziție încă se redeschid răni ascunse, precum asta a foștilor informatori. Poate măcar cinematograful noului val s-o exploateze, dacă nu avem autori capabili s-o facă.

Masuji Ono, un renumit artist japonez care și-a început ucenicia sub aripa ocrotitoare a unui maestru de stampe diafane, pictor de gheișe și plăceri nocturne, schimbă radical direcția spre propaganda naționalistă, carte cu care Japonia a pierdut al doilea război mondial. Ono cunoaște succesul, fără să fie îmbătat neapărat de el, și crede că prin faptele sale ajută la construirea „Noii Japonii”. Aceeași convingere patriotică îl transformă într-un turnător fără voie, și ajunge să-i facă rău celui mai bun elev al lui care nu-i împărtășea viziunea. Totuși nu pare să regrete sau oricum nu ajunge să se sinucidă, ca mulți compatrioți după război, fiind în continuare convins că „E greu să prețuiești frumusețea unei lumi în care nu crezi”.

Povestea lui Ono este reconstruită mental din momentul în care, pensionar și văduv, după război, pictorul trece pentru a doua oară prin procesul complicat al aranjării căsătoriei celei de-a doua fiice. Procedura implica, pe lângă o echilibristică a dialogului între cele două familii, foarte bine redată de scriitor, și o punere a propriei vieți pe tavă în fața cuscrilor, care făceau același lucru la rândul lor. Familiile își cercetau reciproc trecuturile, prin angajarea unor detectivi, iar dacă rezultatul era onorabil, ceremonia pețitului mergea mai departe și probabil se încheia și cu o căsătorie.

Momentul e delicat pentru că Japonia traversează o etapă de reconstrucție, de reașezare a valorilor, de modernizare cu influențe americane. Victimele fostului regim încep să-și recapete locul în societate, în timp ce epurarea foștilor pare mai degrabă lăsată în seama onoarei proprii, de asta apar știri despre sinuciderea câte unui președinte de companie, ca act necesar pentru spălarea obrazului firmei. Ono nu este confruntat de fostele sale victime, care ar avea tot dreptul să-l judece, ci primește sugestii subtile de la fiica sa să-și revizuiască trecutul, să vorbească cu foști camarazi care ar putea da informații despre el și să încerce în final să-și facă un soi de autocritică, ca să nu-i strice celeilalte fiice șansele la măritiș.

În căutarea propriului trecut, Ono face de fapt o pledoarie pentru sine, refuzând să accepte că a greșit. Își amintește și de faptele bune pe care le-a făcut, de multe ori uimit el însuși de puterea pe care o avea, de trecerea pe lângă puternicii zilei. Faptul că era consilier în Comitetul pentru combaterea acțiunilor antipatriotice, iar în această calitate l-a dat pe mâna poliției pe cel mai bun elev al său nu-i dă regrete azi, ci cel mult o amintire neplăcută a momentului în care a văzut cum procedau anchetatorii față de familia elevului. Ono continuă să creadă că la acel moment a acționat cu cele mai bune intenții pentru patrie și chiar în amintirile sale se disociază de călăi, prin faptul că a încercat să le spună că nu e corect să-i ardă picturile fostului elev.

Amintirile bătrânului sunt nesigure pe alocuri, dialogurile par să se suprapună peste alte personaje, dar ceea ce rămâne mai presus de orice este mulțumirea că ce a făcut a fost cu convingere și curaj, cu ambiția de a se ridica deasupra mediocrității celorlalți: „Cei de-o seamă cu Melcul – de-o seamă cu Shintaro – îşi duc viaţa târându-se anevoios, destoinici şi inofensivi, dar fără să cunoască vreodată sentimentul de imensă fericire care m-a încercat pe mine în ziua aceea” – își amintește Ono, ziua în care venise să-și viziteze fostul maestru, decăzut, în timp ce el se afla pe valul aprecierilor și premiilor. Nu fusese un moment de aroganță, dimpotrivă, ci o oră solitară, în care a stat în iarbă, a mâncat portocale și a privit lumea de la cea mai mare înălțime spirituală la care simțea că-l dusese viața.

Cartea lui Kazuo Ishiguro este o mică bijuterie literară, aidoma picturilor cu gheișe. Prin așezarea cititorului în spatele retinei personajului principal, Ishiguro reușește să îl transforme dintr-un torționar fără voie într-un patriot de modă veche, care admite că poate a greșit numai de dragul fiicei sale, nu pentru că ar fi crezut asta cu adevărat. Personajele lui Ishiguro sunt delicate, dialogurile de o politețe de care numai asiaticii sunt capabili, sentimentele sunt reprimate în spatele decenței obligatorii, chiar și certurile sunt de fapt niște discuții ceva mai directe decât înfloriturile pretențioase ale artei conversației. Autorul nu a trăit în Japonia acelor vremuri, recunoaște că este doar un copil crescut într-o familie japoneză, în Anglia, totuși reușește să atingă prin romanul ăsta o problemă care dă dureri de cap multor societăți care n-au reușit să-și exorcizeze demonii trecutului la timp.

Dezvăluirea recentă a faptului că Mircea Kivu, un cunoscut sociolog de la noi, a fost colaborator al securității, a declanșat un val de reproșuri și judecăți de Facebook. Pe cât de late erau limbile pe vremuri, pe fundul regimului, la fel de aspre sunt acum la adresa informatorilor săi. Oameni de toate vârstele se reped să-i spună învinuitului cum ar fi procedat ei în locul lui, cât curaj și demnitate ar fi avut, uitând că noi toți trăim de 27 de ani într-un climat de mici lașități individuale, cotidiene, în condițiile în care teoretic trăim într-o democrație și nu ne mai obligă nimic să abdicăm de la principii.

Judecătorii de azi ai lui Kivu nu sunt victimele sale (singurele în măsură să o facă) și nici măcar oamenii care au trăit aceleași vremuri ca el. Ci noi ăștia de acum, o populație de indivizi care votează penali din pușcărie sau care nu votează deloc, că sunt scârbiți, care preferă comoditatatea unei șpăgi pentru rezolvarea unei situații, decât deranjul apărării unui principiu cu orice preț, noi cei care ne exhibăm frustrările pe Facebook, pozând în justițiari, dar nu zicem nici pâs când aflăm că patronul nostru (ne) fură. Regimurile totalitare nu sunt o amintire trecută, ci un prezent și un viitor posibil oricând, iar pentru ca ele să se întâmple sau nu e nevoie de noi toți.

Sigur că e dezamăgitor faptul că timp de 27 de ani, Mircea Kivu nu a găsit niciun moment potrivit să facă această confesiune, că a făcut-o abia după ce a fost dat în gât la rândul lui, sigur că dinspre el lucrurile se văd mai edulcorat, poate că cei despre care el a făcut rapoarte or fi trăit altfel consecințele, dar asta nu sunt decât ei în măsură să o spună, să-l acuze sau să-l ierte. Nu noi, cei care nu am fost în papucii lui Kivu, ai Monei Muscă sau ai altora ca ei și care, dacă am fi atât de buni pe cât ne place să ne credem, am fi făcut deja de 27 de ani mai bună societatea în care trăim.

După cum zicea și Ono însuși, ei, cei bătrâni, care au greșit intenționat sau cu bune intenții, nu pot decât să ne ureze succes. Cred că ce am avea de învățat din cartea lui Ishiguro ar fi exact asta: atitudinea pe care ar trebui s-o avem față de cei care au greșit. Lapidarea lor nu ne face pe noi mai buni și nici nu ne ajută să mergem mai departe.

Clubul de carte se va ține vineri, 26 mai de la ora 20.00, cel mai probabil la o terasă pe care o vom alege cu o zi-două înainte, în funcție de cine se anunță că vine. Între timp strângem propuneri de titluri de citit pentru următoarele luni la clubul de carte. Dacă ați citit recent cărți pe care vreți să le recomandați, aici e locul.

Etichete: , , , , , , , ,

13 comentarii la “Asumarea trecutului și prezentul judecăților” Subscribe

  1. Matilda 02/06/2017 at 20:43 #

    Eu am citit recent Analfabeta care stia sa socoteasca.
    O carte savuroasa care se citeste intr-un weekend, cat e ea de groasa.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Restul de 60% e tăcere

deget

Portret colectiv al celor 60% absenți de la vot: Vine inspecția sanitară și o întreabă pe asistentă dacă anumite aparate de pe care trebuie să ia probe sunt dezinfectate. Asistenta zice că nu, că nu a avut timp. Inspectorul pune mâna pe soluție, dezinfectează aparatul, ia proba și pleacă mulțumit

Respect pentru sfânta prostie națională

prostie

Senatorii Ficățel și Miki Șpagă vor să ne oblige să le arătăm respect, printr-o lege care ne va măsura sentimentele și va sancționa prompt abaterile de la sentimentele sănătoase, naționale, de iubire și respect față de tot ce e românesc, creștin și … tricolor

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român