Asta am aflat de fapt ieri, dar m-am luat cu ING și am uitat să vă spun. APADOR-CH a reprezentat-o la CEDO pe Feri Predescu, jurnalista din Constanța care a fost condamnată de justiția din România la plata unei amenzi de 50.000 de RON pentru că l-a criticat pe primarul Mazăre la TV. Cazul a fost celebru prin 2007 când s-a întâmplat condamnarea, între timp lumea a uitat, Mazăre a dispărut din scenă pe diverse uși de tribunale. Feri nu a putut să uite, că a trebuit să plătească lunar ratele la creditul făcut ca să-i repereze onoarea terfelită a lui Mazăre. După 9 ani, CEDO i-a dat dreptate și o parte din bani înapoi. Adică îi vom plăti noi toți, că CEDO condamnă România, nu persoane.
Ironic, unul din precedentele invocate de avocat în apărarea de la CEDO era chiar cazul Mazăre vs.România, când era Mazăre redactor șef la Telegraf și fusese condamnat la închisoare pentru calomnie la adresa fostului vice al Constanței. Asta era în 1994 când România nu scosese încă din Codul penal calomnia și insulta. Mazăre a fost grațiat de Iliescu, însă s-a dus la CEDO și zece ani mai târziu și lui i-a făcut dreptate. Când a ajuns primar nu a mai ținut minte cum era când era ziarist. Recomand să citiți speța Mazăre, e o pagină interesantă din istoria noastră.
Ieri am sunat-o pe Feri ca să-mi spună câteva cuvinte, s-o citez în comunicatul pe care l-a dat APADOR cu ocazia asta. Era copleșită. Mi-a povestit cum și-a pierdut două job-uri de la condamnare, și cum a fost umilită de atunci de Mazăre în diverse moduri. Încercând amândouă să concepem un citat cât mai curpinzător, mi-am dat seama pentru prima dată cât de insidios lucrează autocenzura, ce efecte perverse are o astfel de condamnare abuzivă asupra minții unui om, chiar dacă el se știe fără pată. Inițial Feri îmi dictase o frază mai directă și curajoasă, în care își povestea necazurile cauzate de hărțuiala constantă a lui Mazăre. A simțit asta tot timpul și poate că victoria la CEDO era unica ei șansă să spună, să scoată la lumină ghemul angoaselor din ultimii 9 ani. Și totuși ieri s-a mai gândit, s-a răzgândit, s-a gândit iar, am tăiat, modificat, schimbat fraza aia împreună de câteva ori ca să fim sigure că nu va fi o nouă ocazie de proces.
Dacă mă dă iar în judecată?! a zis Feri.
Tot ea a mai zis că nu se lasă așa ușor doborâtă. Dar chiar dacă nu s-a lăsat, a mers până în pânzele albe ca să-și recapete acest drept încălcat grosolan de justiția română, undeva în creierul ei de gazetar condamnat pentru că și-a făcut meseria va rămâne probabil pentru totdeauna acest cui ruginit al nesiguranței: dar dacă mă dă iar în judecată? Dar dacă în fața instanței el/om politic are mai multă putere și influență, chiar dacă nu are dreptate?
Când vă mai întrebați care e legătura dintre o justiție curată, o presă liberă și o țară civilizată, să aveți în gând asta:
The Court reiterates that journalistic freedom covers possible recourse to a degree of exaggeration or even provocation. In particular, it reiterates that freedom of expression is also applicable to “information” or “ideas” that offend, shock or disturb. Lastly, the nature and severity of the sanctions imposed are also factors to be taken into account when assessing the proportionality of the interference. As the Court has previously pointed out, interference with freedom of expression may have a chilling effect on the exercise of that freedom
*Desen de Dan Perjovschi
1. Curtea s-a zgârcit până și la ăia 300 €. Jenant, ca de obicei.
2. După ce criterii dă CEDO decizii fie doar în franceză, fie doar în engleză, fie (mai rar) în ambele limbi? E după competențele lingvistice ale judecătorilor și grefierului?
3. Jurnaliști români, învățați DRACULUI în PLM să dați link la hotărârea CEDO ÎN ORIGINAL, nu pe blogul lui tata, adică așa: http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-174614
Pixul meu de români. Hotărârea NU este a ARPADOR, este a CEDO. Linkul se dă pe situl CEDO, de unde hotărârea garantat NU va dispărea.
1. Da, se tot zgârcește în ultima vreme.
2. Nu știu.
3. Nu e domnule blogu lu tata, e site-ul APADOR, io l-am pus acolo și te asigur că nu dispare. Mi-a fost mai ușor s-o urc pe site având-o deja în format pdf de la avocat, habar n-am să-ți zic de ce, de cele mai multe ori am dat link către site-ul curții.
APADOR e asociația lui tata, nu e o instanță europeană. WordPress-ul lui poate cădea oricând.
Da, domnule, înțeleg ce zici, de principiu ai dreptate. În realitate mai facem și chestii altfel la repezeală sau din comoditate
Pardon, nu http://hudoc.echr.coe.int/fre?i=001-174614 ci http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-174614 (de data asta nu au dat în franceză).
Haideți să le luăm pe rând:
1. @Ludditus – Chiar având dreptate, modul de exprimare (vezi PLM) vă descalifică. Obiecțiile dvs privind modul de redactare al hotărârilor unei curți internaționale de justiție nu interesează un public larg și este normal să fie soluționate prin corespondență directă cu organismul cu pricina.
2. Ca și dna Benezic, mărturisesc o oarecare compasiune față de situația dnei Feri Predescu. Atunci și acum, pentru că suspiciunile vor continua.
Mi se pare însă firească o autocenzură cu mult mai serioasă a ziariștilor față de materialele pe care le publică. Culmea este că – în vremea când urmăream materialele publicate de dna Predescu nu mi se părea a avea parti-pris-uri exagerate (de avut, avem cu toții), iar a fi acuzat de un personaj precum Radu Mazăre îmi pare mai degrabă un motiv de glorie personală.
Asta nu scuză însă lipsa crasă de echidistanță a unor materiale publicate și nici lipsa de competență (cea tehnică a devenit aproape comică) a autorilor. Cu atât mai mult cu cât documentarea corectă se poate face ușor în zilele noastre. Trebuie ridicată mult, mult, ștacheta față de aceste materiale
Dar fiți optimiști…Nu va fi…
Domnule Bragarea, cred că nu ați citit decizia instanței și nici măcar comunicatul APADOR care o povestește pe scurt, ca să vedeți despre ce e vorba în proces, pentru ce a dat-o Mazăre în judecată. Nu neg ce spuneți despre jurnalism în general, la ora asta în România, dar nici măcar asta nu scuză decizia instanței românești de a condamna pe cineva, fie că e jurnalist sau nu, pentru că a îndrăznit să spună la TV că un oraș e împărțit în oamenii lui și oamenii contra lui. Mai mult decât atât, primarul fiind în studio și putând să se apere sau chiar să contraatace. Există autocenzură dictată de educație, profesionalism, deontologie, și există autocenzura-frică-intimidare, dictate de o astfel de condamnare abuzivă, care este cu totul și cu totul altceva. Și din care avem cu toții de pierdut. Despre asta vorbeam eu.
Mea culpa; aveți dreptate. Din lipsă de timp nu m-am documentat suficient.
De fapt mărturisesc o reală stimă pentru dna Predescu, chiar dacă – în general – presa românească aleargă numai după senzațional. Dna Predescu nu intra în categoria menționată.
Încă o dată – scuze!
Acum m-am documentat mai serios și îmi este clar! Dna Predescu este o victimă a propriei incompetențe profesionale. Dacă te decizi să fii jurnalist de investigații, accepți și riscurile care vin la pachet. Dl Tolontan (de exemplu) a supărat multă lume dar nu a scheunat după sprijin și ajutor.
Decizia instanței românești este o decizie abilitată în România. Poate fi eronată, dar rămâne valabilă până când este anulată de către o instanță superioară – pentru asta există CEDO.
Frica și intimidarea sunt realități de care trebuie ținut seama – le cedezi sau nu le cedezi, dar au existat, există și vor exista!
Perfect, stimate domn. Mazăre a făcut-o nebună la televizor, două instanțe au pus-o la plată pentru rea-credință în ședințe publice, dumneata o faci incompetentă tot în public, aici pe blog. Eu zic că această ființă face umbră pământului degeaba, mai bine ne scutim pe toți de un deranj și s-o împușcăm. O scutim și pe ea, și pe noi, de viitoare angoase. Ce ziceți?
Eu vreau să știu părerea celor care vizitează această pagină despre o idee a mea despre care cred ar putea ajuta sistemul de justiție din Ro. Deși există multe cazuri dubioase, noi avem cunoștință doar de cele mediatizate.
Ei bine, despre această idee a mea am întrebat în primul rînd o rudă care e judecător. Răspunsul a fost ceva de genul ”no fucking way, judecătorii sunt inamovibili prin lege”.
Dar, ”vorba lui Dragnea”, poate că putem schimba legea! Măcar acum intențiile ar fi bune. Și măcar acum am putea asculta pe toată lumea să zică ce-ar fi bun și ce-ar fi rău.
Avem fel de fel de cazuri (de la ”ți-a secționat Ion cu toporul mușchiul sternocleidomastoidian cu 7 martori de față” și pînă la cazuri ”complexe”, gen – primăria nu vrea să-ți restituie pămîntul moștenit de la bunicu’ pt că… diverse), întotdeauna se începe cu o înfățișare la Judecătorie. Aia dă o decizie pe care nemulțumitul o poate oricînd ataca prin apelul la o intanță superioară (Tribunal, în cazul de față). Se petrec cazuri (nu știu cît de des, căci publicul este informat doar cînd vreo celebritate este parte în aceste procese) în care instanța superioară dă un verdict contrat celei anterioare, inferioare. Aceste situații macină cel mai rău încrederea cetățenilor în sistemul de justiție, Nu cred că e necesar să explic cît rău face acest lucru națiunii,
Pe scurt, iată care e icrdeea mea:
1. te judeci la prima instanță (judecătoria) care dă un verdict.
2. Dacă partea nemulțumită face recurs la instanța superioară, se pune lacăt pe dosar și se judecă, pe baza, strict aceluiași</b dosar.
Orice modificare în dosar ar trebui să conducă la re-judecarea cazului de către ultima instanță care l-a judecat. Dacă apar elemente noi în dosar (de ex, un martor își schimbă declarația), cazul trebuie re-judecat de către aceeași instanță. Ca să nu poată fi prelungit la nesfîrșit un joc de genul ”stai, că mi-am mai adus aminte ceva”, se pot imagina niște limite (eu nu sunt de specialitate).
3. Cum, necum, în fața instanței superioare trebuie ajuns doar cu ”lacăt pe dosar” astfel încît, dacă aceasta emite o hotărîre diferită (în baza, evident, strict acelorași probe), atunci judecătorul de caz de la instanța inferioară trebuie tras cumva la răspundere dacă decizia sa a fost mult diferită. De ex, asta ar putea fi penalizare la salariu, plus review negativ în cazul în care acea persoană își dorește accederea în funcții superioare.
Zic și eu.
Lacăt pe dosar? Lacăt la gură? Altă întrebar.. pardon: alt lacăt?
Nu, e o idee proastă pentru că există un aspect subiectiv în toată povestea asta: weltanschauung-ul judecătorului, care poate da importanță unor aspecte din dosar, în timp ce altora nu. Iar mecanismul propus de tine deschide calea unor sancțiuni aplicate judecătorului de rang inferior de către judecătorul de rang superior cu completa ignorare a prezumției de bună credință a judecătorului inferior. În plus, în cazul doamnei Predescu, de mai sus, scorul de 2-1 în favoarea nedreptății ar fi dus la sancționarea judecătorului de la Judecătorie, singurul corect!
Eu cred că nu verdictele contradictorii sunt în sine o problemă (în fond, încă de dinaintea procesului există deja doi oameni – părțile în proces – care cred fiecare că dreptatea e la el), ci faptul că corupția le înmulțește dincolo de nivelul rezonabil. Nu am nicio îndoială că judecătorii de la Tribunalul și Curtea de Apel Constanța erau mânjiți de Mazăre. Iar nivelul despăgubirii arată printre altele și ordinul de mărime al șpăgii…
O altă problemă e formată din verdictele necontradictorii dar greșite de la un capăt la altul, pe care le întoarce abia CEDO, vezi cazul Danielei Tarău prezentat în mini-serial de Dollo pe blog! Așa ceva se produce din neglijență, nu din corupție.
Singurul element comun în toate astea e verdictul CEDO, care atestă că procesul nu a fost echitabil. Și abia atunci Inspecția Judiciară ar trebui să constate care au fost judecătorii de pe traseu, să facă o anchetă cu ce s-a întâmplat și să-i excludă din magistratură pe vinovați, cu diseminarea studiului de caz în corpul magistraților. Cine vrea să învețe din greșeli, bine; cine nu, out.
Nu înțeleg ce e ăla „lacăt pe dosar”, dar dacă nu sunt de acord cu H, nu sunt de acord nici cu Mihai.
Căci ESTE O PROBLEMĂ când jumătate (sau o treime, sau două treimi, nu importă exact) din hotărârile de primă instanță sunt schimbate radical în apel, sau sunt casate în recurs. Asta sugerează că instanțele inferioare (de obicei judecătorii) sunt incompetente să judece altceva decât un caz de gard mutat de vecin. Dacă 90% din sentințe sunt atacate cu apel, asta se întâmplă tocmai pentru că sunt șanse foarte mari ca verdictul în apel să fie opus celui din prima instanță! Și atunci sistemul judiciar CHELTUIEȘTE DUBLU, doar pentru că nu găsești două instanțe care să aibă aceeași opinie nici în spețe relativ simple! Ce fel de Justiție mai e asta? La ce mai servesc judecătoriile, dacă oricum se face apel, iar rezulatul se schimbă? Oameni buni, voi nu vă dați seama ce aberație trăim în România?
Firește, nu fiecare decizie contrară în apel trebuie să se repercuteze asupra judecătorului de primă instanță, și asta nu doar pentru că în cazul de față a fost singurul corect. Pur și simplu ar trebui făcută o statistică și văzut care judecători au cel puțin 40% din decizii răsturnate în apel, și analizată competența acestora.
Apoi, pentru că adesea incompetența sau corupția se ascund tocmai la ÎCCJ, fapt dovedit și de cazurile pierdute de RO la CEDO, ar trebui restructurat complet cuibul de șobolani care este ÎCCJ. Dar asta nu se poate cu actualul CSM, care se comportă ca un sindicat mafiot.
Am făcut inamovibili în masă judecători care în marea lor majoritate sunt cel puțin incompetenți, mai incompetenți uneori decât pe vremea lui Ceașcă.
Cât despre faptul că atunci când se câștigă la CEDO nici un judecător nu suferă este pentru că… legea nu prevede nimic în acest sens. Iar dacă ar prevedea, s-ar găsi CCR care să declare prevederea neconstituțională.
Asta e România. Nu se va întâmpla nimic bine. Observați cum CCR pretinde prag la abuzul în serviciu, deși nici o țară civilizată nu are prag (firește, pentru 100 € nu ajunge nimeni la bulău). Și da, chiar dacă alte țări nu au specific abuzul în serviciu, el este subsumat abuzului de putere, deci este prevăzut implicit de legea penală, fără prag (dar există jurisprudență care ghidează).
Nici în CEDO nu am prea mare încredere. Daunele acordate sunt întotdeauna simbolice și extrem de zgârcite.
Plus o completare, tot de la apadoru lu tata :P, despre de ce nu pot fi trași magistrații români la răspundere după un verdict la CEDO care arată că au greșit: http://www.apador.org/blog/de-ce-nu-functioneaza-raspunderea-magistratilor/
Analiza juristului tocmai arată că NU există prevederi legale adecvate. Cum adică „ar trebui reţinută o infracţiune de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu”? Actul de justiție este unul aparte, iar aici e vorba de incompetență, care nu e prevăzută de lege.
Firește că de mare ajutor at fi să ajungem în situația îm care, „dacă abaterea disciplinară rezultă/este descoperită în urma unei hotărâri CEDO, prescripţia începe să curgă nu de la data comiterii faptei, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO”, dar iarăși nu vede nimeni pădurea din cauza copacilor, nici măcar la „arpadoru’ lu’ tata”: problema NU este recuperarea prejudiciului (dă-l dracului de prejudiciu: așa cum am plătit pt. autostrăzi care nu există, plătim și daune), ci restabilirea unei justiții reale prin EXCLUDEREA INCOMPETENȚILOR! Cu ce mă încălzește dacă ăla plătește pecuniar, dar rămâne să dea sentințe aiurea în defavoarea altora?
De fapt, incompetența ar putea intra la neglijenţă în serviciu dacă o sentință injustă ar fi ca urmare a neglijării unor aspecte, dar dacă imbecilul sau imbecila a dat sentința pentru că așa a înțeles el legea și „drepturili omului”, nu mai e nici neglijență, nici abuz, ci tâmpenie: LA SAPĂ NENE, LASĂ ROBA ȘI CIOCĂNELUL ȘI TRECI LA ROABĂ ȘI CIOCAN!
Pe de altă parte, oriunde în lume prescripția curge din momentul comiterii faptei, nu a constatării ei (precis există și o sintagmă în latină care să denumească acest principiu), deci modificarea aia minunată ar putea fi declarată neconstituțională de CCR. Nu poate curge de la decizia CEDO, chiar dacă ar fi frumos să fie așa.
Dnă Benezic, atenție la exprimare – a început să vă fure literatura…
Sunt aproape complet de acord cu tine, ceea ce înseamnă probabil că nu m-am făcut prea bine înțeles în mesajul anterior.
Am zis că nu existența verdictelor contradictorii e în sine o problemă, ci numărul lor. Tu susții cam același lucru, dar speculezi referitor la număr, pretinzând că oricum nu contează. Ba contează, și tot tu spui asta: „sunt șanse foarte mari ca verdictul în apel să fie opus”. Dacă șansele ar fi mici, de pildă doar 1% (evident, habar n-am cât e rezonabil, probabil o analiză comparată cu sistemele judiciare străine ne-ar lămuri), atunci n-ai mai avea 90% de sentințe atacate cu apel.
Ai mai plusat cauzele de corupție și neglijență cu incompetență. De acord, precis sunt și incompetenți printre ei.
La ÎCCJ știu că s-a făcut curățenie în anii trecuți. Știi, gruparea senatorului Voicu, judecătoarea Bârsan… Ce vedem acum la CEDO vine de dinainte de curățenie.
La CSM percep un regres după perioada când Danileț era foarte vocal din postura de membru.
Din CCR am încredere doar în Stanciu și Morar, N-am încredere în Dorneanu și nu știu nimic despre ceilalți.
Cât despre CEDO, acolo contează în primul rând să se vadă că ai avut dreptate tot timpul iar statul te-a persecutat. Nu cred că e cazul să n-avem încredere în CEDO din cauza despăgubirilor mici…
OK, se cheamă că n-am înțeles eu unde era pus accentul.
Aș crede că 10-15% sentințe schimbate radical în apel ar fi un procent bun, dar mă tem că procentul real se învârte pe la 50% (sunt sigur că NU există o statistică oficială pt. că nu există interesul).
La ÎCCJ nu cred că va fi vreodată „curățenie” adevărată. Este o instanță… de primă instanță pt. persoanele cu anumite funcții, de aceea nu am cum să am încredere în ÎCCJ.
Dorneanu este ultimul jeg de preș înregimentat PSD. El a îngropat CCR.
Specific pentru procentul sentințelor contradictorii n-am găsit nimic, în schimb am găsit rapoarte CSM despre procesele ce depășesc 10 ani. Aș crede că există statistici la nivelul CSM și pentru sentințele contradictorii, dar nu sunt ușor accesibile.
@Ludditus: ”lacăt pe dosar” înseamnă că nu se mai pot nici adăuga și nici retrage documente din dosarul de caz. Căci orice modificare a acestuia poate motiva decizia contrară (sau mult diferită) a judecătorului superior. Așa cum am spus, dacă o modificare este necesară (că se-ntîmplă!), atunci cazul trebuie rejudecat de aceeași instanță.
Un judecător se presupune că trebuie să judece după lege și probe, nu după weltanschauung! Și chiar cu tot cu weltanschauung, deciziile ar putea fi diferite doar în magnitudine (de ex, pt cazul de față, X acordă daune morale de 50.000, Y doar de 30.000) dar partea vinovată ar fi aceeași (că nu e ok să existe judecători masochiști, sau violatori, sau religioși etc).
Verdictele contradictorii SUNT o problemă: nu contează așa de mult că, de ex în cazul curent, scorul ar fi 2-1 în favoarea nedreptății căci penalizările judecătorilor s-ar calcula la momentul în care hotărîrea rămîne definitivă (fără drept de apel la vreo altă instanță superioară, nici măcar CEDO). Avantajul ar fi că, în timp, judecătorii vor fi nevoiți să-și ajusteze fiecare ”weltanschauung-ul” astfel încît să-și minimize șansele de a fi penalizați. Convergență. Perfect!
Cazul ”verdicte necontradictorii dar greșite de la un capăt la altul” e trivial: dacă verdictul CEDO e diferit, toți ceilalți plătesc (nu obligați de CEDO, firește, ci ca urmare a ipoteticului meu regulament) iar dacă verdictul CEDO e și el inclus în seria de verdicte greșite, cazul devine unul filozofic și ”victima” e fucked-up oricum (că așa se întîmplă în sistemul curent).