Două zile la Kiev

Am participat la o întâlnire a câtorva activiști de drepturi civile din țările din jurul Mării Negre, la Kiev. Despre ce s-a discutat acolo poate o să vă plictisesc la un moment dat. Noi ăștia din România și Bulgaria eram veniți chipurile să-i învățăm pe ceilalți (fostele republici sovietice plus Turcia) cum e cu libertatea de exprimare și de asociere. În final n-am reușit decât să ne dăm seama toți că trăim realități diferite, că ce se întâmplă la ei e ceva prin care noi n-am trecut nici măcar în cei mai negri ani de după 89, așa că discuțiile s-au purtat mai degrabă între ei, mai ales că aveau și diverse chestii de împărțit în diverse combinații, de exemplu rușii cu ucrainienii.

Pentru că uneori ce se întâmplă în afara evenimentului e mai interesant, o să vă povestesc cum am văzut eu Kievul. De fapt probabil o mică parte a lui, cât am apucat să-l bat cu piciorul câteva ore în cele două zile. Prima impresie a fost de uimire. Privind noul aeroport din Kiev mi-am amintit de americanul ăla care a aterizat la București după 90 și s-a mirat că avem asfalt. Cam așa și eu, care mă gândeam că pentru o țară aflată în război cu vecina mare și roșie de la est, nu o duce prea bine.

   

Complet greșit. Aeroportul lor este cel puțin la fel de modern și parcă ceva mai mare decât al nostru, e legat de oraș cu o autostradă cu câte 4 (patru) benzi pe sens. Preț de vreo jumătate de oră mergi pe ea fără ambuteiaje, și ajungi în oraș. Croit în stil sovietic, orașul are bulevarde largi, trotuare pe măsură, clădiri sănătoase, administrative, sau mici bijuterii baroce, păstrate binișor din toate epocile care au marcat dezvoltarea și viața orașului. Arhitectura modernă a explodat în special pe la periferie, cu blocuri turn de peste 20 de etaje, ce par a fi locuințe pentru clasa medie, însă nu a scăpat nici centrul de niscai zgârie nori destul de hidoși, înfipți aiurea pe unde s-o fi găsit teren. Momentan pare că orașul traversează epoca asta de capitalism sălbatic pe care o trăim și noi.

                     

Magazine și hale agro alimentare vechi împart aproape aceleași bulevarde centrale cu mall-uri moderne din oțel și sticlă. După cum în apele Niprului se oglindesc deopotrivă cupolele aurite ca turbanele ale multelor biserici ortodoxe, dar și „turlele” noilor catedrale ale capitalismului corporatist.

Râul taie în două orașul, care teoretic nu e mai mare decât Bucureștiul, și totuși nu-ți oferă senzația asta de înghesuială ca la noi. Câteva poduri mai vechi și unele aflate în construcție leagă malurile și viețile celor trei milioane de locuitori. Kievul are și metrou, dar nu l-am folosit. Transportul public nu pare prea modern, totuși am văzut că circulă și troleibuze și niște autobuze cam obosite. În schimb largile străzi sunt ocupate de o bună parte a istoriei automobilistice, de la vechile Lada până la SUV-uri BMW și Porsche ultimul răcnet. Parcarea și avarierea se fac, ca și la noi, cu nesimțire pe prima bandă, pe trotuar sau acolo unde șoferul are nevoie. Și are nevoie în special la numeroasele cafenele, cârciumi, Men’s cluburi sau cazinouri.

Atât cât am apucat să văd din oraș mi-a plăcut în mod deosebit un cartier supranumit Montmartre de Kiev, e de fapt o zonă tampon între vechiul Kiev și partea de la malul râului – denumită Podil – o stradă ce coboară de la catedrala Sfântul Andrei, cu turlele ei vernil, până la râu. Are pe ea clădiri din lemn, case boierești sau clădiri în stil cubist, are graffiti pe ziduri, piatră cubică pe jos și terase hipsterești cu macrameuri pe mese. Aici dai peste statuia lui Bulgakov (născut la Kiev), peste o casă muzeu în care poți să faci turul Cernobîl (recomandare Trip Advisor) și peste tot felul de chestii apreciate deopotrivă de turiști și localnici. De exemplu când am ajuns la statuia asta cu tipul îngenuncheat la picioarele femeii, două fete de-ale locului care păreau în trecere prin zonă s-au apucat să frece cu convingere nasul femeii, nasul tipului, scarabeul de pe șoldul lui și în general cam toate zonele pe care le vedeți mai lucioase în poză. Se pare că e un ritual local, pentru noroc.

            

În fine, zona centrală, cu celebrul Maidan care a găzduit concerte, proteste și pesemne cam toată viața comunitară a kievenilor, este dominată de un mash uriaș, ce acoperă două laturi ale unei clădiri ce pare dezolant de deteriorată. Nu știu ce a fost înainte de a fi ascunsă propagandistic de mash-ul ăsta pe care scrie, în engleză și ucraineană: Freedom is our religion.

  

În timpul zilei piața, despărțită de principalul lor bulevard Khreschatyk, este vizitată de turiști, ocupată de comercianți de tot felul, oameni cu maimuța sau costumați te miri cum. Noaptea, însă, intră în scenă niște fântâni cu jocuri de lumini și muzică, un spectacol de rock, apă și culoare destul de interesant, trebuie să recunosc, că m-a ținut acolo mai bine de jumătate de oră. Pe mine și pe alți câteva mii de oameni în fiecare seară, probabil.

Per total mi-a plăcut atmosfera din Kiev, orașul s-a dezvoltat și transformat fantastic, din ce spun ăia care l-au vizitat cu zece ani în urmă, de exemplu. Are un aer cosmopolit, respiră viață și are ceva de oferit oricui îl vizitează. Mi-a amintit pe alocuri de Belgrad, de Budapesta, dar și de Moscova și chiar Istanbul. Mai ales zonele astea construite cu toptanul la periferie. Prețurile n-am apucat să le testez prea mult, drept să spun nu am cheltuit nimic în Kiev, am cumpărat numai un magnet cu un euro din aeroport. Îmi spunea cineva că în magazinele din mall prețurile sunt similare cu România.

La restaurantele fără fițe se poate mânca cu câțiva euro binișor (e împânzit de Mc Donald), o bere locală costă jumătate de euro de exemplu, apa și cafeaua de asemenea sunt sub un euro. Nu am mâncat nimic memorabil cu specific care să merite menționat, am gustat din paharul cuiva care a testat o țuică de hrean, care avea gust exact așa cum v-ați aștepta. Alte prețuri nu știu, dar am impresia că în general pentru un turist european Kievul e destul de ieftin, dat fiind că e un efort ca să ajungi până acolo, iar pentru efortul ăsta e dispus și orașul să te cinstească.

Pentru ucraineanul de rând, poate chiar un pensionar, viața la oraș nu e așa roz. În avion la dus am stat lângă o ucraineancă care se întorcea dintr-o vacanță în Spania, făcută cadou de unul dintre cei doi fii ai ei. După ce și-a spus rugăciunea de decolare, s-a închinat, a dat pe gât o sticluță de vin roșu și cina servită de steward, s-a animat și mi-a vorbit entuziastă, într-o ruso-englezo mimico gestuală, despre ce de bunătăți a mâncat în Spania, ce mult i-a plăcut și ce scumpe sunt fructele de mare în Ucraina și câte chestii nu-și permite ea ca pensionară. Era totuși o pensionară tânără și noroc cu fiii că apuca să vadă și ea Europa măcar așa.

Desigur că ăsta e cel mai dezvoltat oraș al țării, cu siguranță nivelul în rest e mai scăzut, dar poate tocmai pentru asta Ucraina pare o destinație de explorat, turistic vorbind. Cel puțin din punctul meu de vedere. Iar exceptând câteva figuri încruntate în aeroport, de militari într-o țară aflată totuși în război, Kievul se străduiește să pară european, deschis și prietenos.

P.S. Ah, și am văzut și câteva fete frumoase, în caz că vă întrebați dacă faima aia e reală au ba.

Etichete: arhitectură, comunism, fântână arteziană, Kiev, Montmartre de Kiev, Piața Maidan, slider, Ucraina