Când m-am dus în Cuba nu știam despre Fidel Castro decât generalități. Am aflat mai multe despre triunfo de la revolucion acolo, unde poza lui, ca și a lui Che, e lipită pe mulți pereți, iar citate din vorbele lui de duh se scorojesc pe panouri publicitare în soare, pe drumurile sau în satele sărăcăcioase ale Cubei. Vizitând fosta plantație de trestie, care i-a servit drept cartier general lui Fidel în ofensiva contra americanilor care au invadat Golful Porcilor, Muzeul revoluției din Havana sau diverse alte locuri în care sunt expuse rămășițe ale luptelor purtate de cubanezi pentru propășire, chiar și acolo am privit totul cu condescendența românului trăit într-un regim totalitar, care știe să facă diferența între propaganda de partid și realitățile cotidiene. Or fi valorile socialismului înălțătoare, dar când stai la coadă la cartofi, îți lipsesc bunuri elementare, nu de lux, iar viața ta înseamnă tot ce-ți poate permite salariul de 10 dolari lunar, e ceva putred în paradisul ăsta caraibean.

Am citit însă în ultimele săptămâni cartea My life – a spoken autobiography, în care Castro i-a povestit unui ziarist, Ignacio Ramonet, viața lui, cu puțin timp înainte să fie silit să se retragă de la cârma Cubei, din motive de sănătate. Nu e o autobiografie clasică, în sensul că nu a scris-o Fidel cu mâna lui tremurândă, ci e un interviu fluviu cu respectivul ziarist, care a avut grijă să nu-l enerveze cu întrebări prea incomode. Cartea mustește de subiectivism, dar cu toate astea pe mine m-a captivat. M-am gândit să-i fac aici o cronică mai extinsă din două motive: e un soi de fișă a cărții pentru propria-mi memorie, și pentru că de când am terminat-o am tot încercat să-i incit și pe alții s-o citească și am primit refuzuri și priviri piezișe. Mi se pare o greșeală să ignori existența, povestea și mai ales ideile unui astfel de personaj. Mai ales că sunt al naibii de actuale.

Fidel a fost un lider incontestabil, un om cultivat, inteligent, cu umor și mai ales un bun povestitor. Fără să-l fi detestat înainte sau în timpul vizitei mele în Cuba, mărturisesc că lectura asta mi l-a făcut simpatic și mi-a ițit niscai sentimente antimperialiste pe alocuri. Trebuie să recunosc că și după ce am văzut Autobiografia lui Ceaușescu, de Andrei Ujică, am avut senzații stranii de dedublare, iar Ceaușescu nu era Fidel 😉

Copilăria și foamea

Spre deosebire de Ceaușescu, pe calapodul căruia probabil suntem mulți tentați să-i judecăm pe liderii comuniști ai altor țări, Fidel Castro provenea dintr-o familie înstărită, de proprietari de teren și plantații de trestie de zahăr. Tăică-su e zugrăvit destul de romantic, ca un luptător pentru independența Cubei și abolirea sclaviei, deși era spaniol de origine. Nici el, nici maică-sa nu fuseseră niște intelectuali, dimpotrivă, mai degrabă niște self made man&woman, care și-au trimis copiii la studii tocmai pentru că au înțeles importanța educației.

În primii ani de școală Castro e trimis de acasă (din provincia Biran), să trăiască în casa unei învățătoare din Santiago de Cuba, chipurile ca să fie educat și dat la școală la oraș. Numai că timp de mai mulți ani învățătoarea și familia ei îi exploatează pe frații Castro (la un moment dat erau trei dintre copiii familiei în casa învățătoarei) fără să le ofere în schimb educația pentru care plăteau părinții lor. Familia învățătoarei trăia din taxele plătite de părinții lui Fidel, însă copiii nu erau înscriși la școală. Ba erau și înfometați în casa aia, unde se numărau boabele de orez în farfurie. Când era evident că deveniseră subnutriți, a venit maică-sa și i-a luat acasă, i-a respus pe picioare și apoi i-a trimis înapoi, de data asta cu obligația să fie trimiși la școală.

Fidel a urmat diverse școli destinate albilor, în general ținute de Biserica Catolică, până a ajuns la Universitate în Havana, unde a studiat dreptul, diplomația și ceva științe sociale parcă. Segregarea asta din școli i-a deschis ochii precocului Fidel asupra discriminării practicate chiar de biserică. Ba în subsidiar pare să fi contribuit un pic și la agnosticismul lui Castro.

… in Genesis, that after the flood, Noah planted a vineyard, planted grapes and made wine, and he drank a little more than he should have and one of his sons made fun of his father and Noah cursed him! He condemned him to be a slave and to be black! That’s one of the things that are in the Bible that I think the Church itself ought to rectify some day, because it sounds as if being black is a curse from God … As it’s a curse, a punishment, to be a woman, and to be the one that’s responsible for original sin. (…) I believe that with the wisdom possessed by an institution that has endured for 2,000 years, they should contribute to the notion of women’s equality, to women’s not being blamed for all the suffering in the world, to getting rid of the idea that being black is a punishment from God, just because a son of Noah made a little fun of his father.

Cu 12 oameni poți să cucerești Cuba

Deja în studenție, Fidel îl citise pe Marx și ajunsese singur la convingerea că capitalismul e un sistem absurd și opresiv, în schimb credea cu idealism în socialism. Se autodefinește ca „un comunist utopic”, adică era conștient că nu-și baza convingerile pe ceva istoric sau științific, în schimb nu putea să nu vadă că era înconjurat de inechități, sărăcie, injustiție, chestii care săpau la temelie progresul societății. Înainte să-i descopere pe Marx și Lenin, îl citise pe Jose Marti, despre care Fidel zice că a luptat cu imperialismul capitalist mult înaintea lui Lenin, fondând Cuban Revolutionary Party și luptând pentru independența Cubei și abolirea sclaviei.

În 1952 încearcă prima lui mișcare revoluționară, organizează un atac asupra unei baze militare la Moncada (sud estul Cubei), cu gândul ca din asta să pornească o mișcare revoluționară de răsturnare a regimului dictatorial al lui Batista. Nu-i iese, e prins și condamnat pentru mai mulți ani, dar eliberat după vreo doi. Înainte de Moncada, la 22 de ani se însurase cu o cubaneză de familie bună, se duseseră la New York în luna de miere, și deși nu spune exact asta în interviu, deduc că primele lui contacte cu diaspora cubaneză din America, pe care ulterior a muls-o de bani ca să-și finanțeze revoluția, atunci s-au inițiat.

Pușcăria pare să nu fi fost chiar rea, Castro pretinde că acolo a citit cel mai mult (ce biblioteci trebuie să fi avut pușcăriile Cubaneze de a reușit Fidel să citească aproape toți clasicii și marii revoluționari ai lumii după gratii 😉 !) Când e eliberat fuge în Mexic, unde stă câțiva ani și coagulează nucleul revoluționar cu care urmează să revină și să pună mâna pe Cuba câțiva ani mai târziu. Acolo îl cunoaște și pe Che Guevara.

În 1956, împreună cu alți 80 de oameni antrenați în Mexic, printre care frate-su Raul și Che, Fidel debarcă de pe celebra Granma (o replică a bărcii e expusă azi la Muzeul revoluției din Havana, într-un mare acvariu, de parcă ar fi bijuteriile coroanei) și începe războiul de gherilă în munții Sierra Maestra. La câteva zile de la debarcare sunt împrăștiați și decimați de armata lui Batista, dar reușesc cumva să se readune într-un grup de 12 oameni cu tot atâtea puști, cu care practic începe revoluția cubaneză. Fidel îl citează pe Cespedes, tatăl independenței cubaneze pe la 1800 – „cu 12 oameni poți să cucerești Cuba” – și cam așa s-a întâmplat, pas cu pas, sat cu sat, cei 12 rămași de pe Granma s-au înmulțit și au reușit până în 1959 să cucerească Cuba și să-l facă pe Batista să fugă în Republica Dominicană.

De ce au renunțat revoluționarii la bărbi

Cartea are și pasaje frivole, de exemplu despre pasiunea făcută de premierul Spaniei, Felipe Gonzales, pentru o mulatră dansatoare la cabaretul Tropicana (because you Europeans steal brains … persiflează Fidel)  Ramonet nu îl întreabă pe Fidel nimic despre familia și copiii lui. În schimb îl roade curiozitatea care era treaba cu bărbile revoluționarilor, deși era evident că era o alegere comodă. Într-un război de gherilă nu stai să te razi toată ziua ca la armată, iar el îi răspunde că bărbile aveau să fie, dincolo de alegerea asta comodă, și un element distinctiv al revoluționarilor, pentru țăranii care uneori nu știau cu cine au de-a face, și o cale de apărare împotriva spionilor infiltrați (le trebuiau 6 luni să-și lase bărbi ca să poată semăna cu revoluționarii). După revoluție unii (Fidel printre ei) au păstrat bărbile ca simbol, bașca că economiseau 15 minute zilnic, săpun, apă și aftershave, însă mulți au renunțat la bărbi dintr-un motiv incredibil de cochet: în barbă apar primele fire albe.

Fidel a intrat, cum s-ar zice, pe umerii mulțimii în Havana, după un război de gherilă care le-a creat faimă de haiduci (bărboși) membrilor mișcării „26 iulie” (așa s-a numit formațiunea lui Fidel, după data la care fusese atacul de la Moncada). Fidel povestește că în anii ăia de gherilă diferența a fost făcută de etica luptătorilor săi, etică ce ar sta și acum la baza socialismului cubanez. Faptul că revoluționarii își plăteau până la ultimul pesos alimentele sau alte ajutoare primite de la țărani, spre deosebire de soldații lui Batista care prădau, violau, incendiau, asta a contribuit la susținerea masivă a mișcării. La care ulterior s-au adăugat celelalte cuceriri revoluționare în timp. De unde aveau bani revoluționarii nu ne spune Fidel, nici Ramonet nu-l întreabă, dar din notele de la finalul cărții aflăm că înainte de revoluție Fidel a făcut câteva acțiuni de strângeri de fonduri în comunitățile cubaneze din SUA. Diaspora avea să-i fie ulterior cea mai acerbă opoziție, până la moarte.

Legea care-i obligă pe cubanezi să-și ajute nevestele în gospodărie

Tot din notele alea de final aflăm și alte subiecte ocolite în timpul interviului: de a doua căsătorie a lui Fidel cu o învățătoare cu care făcuse vreo 5-6 copii înainte, că mai avea un copil din prima căsătorie și încă unul dintr-o relație pasageră cu altcineva. Fiica născută din această relație ar fi fugit din Cuba și s-ar fi alăturat opozanților tatălui ei din Florida. De altfel admirația liderului pentru femei – ca tovarășe de nădejde ale revoluției, firește – răzbate din carte, când Fidel povestește că au reușit să combată așa de bine discriminarea femeilor în Cuba încât se gândește că acum bărbații vor fi cei care vor avea nevoie de protecție.

Fighting discrimination against women was tough; we even had to pass a law regulating morality, in a sense, the Family Law, stipulating a man’s obligation to share household chores, cooking, childcare, with his wife. The immense majority of young people entering the universities was female. (…) Since women also have childbirth as a natural function, we give them, if they have children, a year off to raise their baby – not to encourage them to have more children, but because the best thing that can happen to a child when he comes into the world is to have his mother’s influence, and his mother’s milk.

Once women were terribly discriminated against, with access to only the most humiliating work; today, they are, by their own will and hard work, a decisive and prestigious segment of a society in which, as I’ve said, they constitute 65 per cent of the technical and scientific labour force. Women have made their own way – they’re a force to be reckoned with. What we may need to have in the future is a Federation of Cuban Men!

Un alt subiectul asupra căruia nu insistă suficient Ramonet este reforma agrară cubaneză, care a fost oarecum diferită de a noastră, în sensul că teoretic revoluția le-a dat oamenilor pământ ca să-l lucreze singuri, chiar dacă statul le lua totuși mare parte din recoltă, și nu s-a făcut colectivizare forțată ca la noi. Una din întrebările pe care eu aș fi pus-o ar fi fost: dar ce-a zis tac-tu, de reforma agrară, ce reacție a avut când l-ai lăsat fără latifundio? Am aflat, însă, tot din notele de final că taică-su a murit înainte să apuce momentul ăla istoric, dar tot l-aș fi întrebat, însă, ce reacție a avut maică-sa. Nu vom ști niciodată, în restul cărții Fidel nu mai amintește deloc de părinții lui, după capitolul inițial dedicat copilăriei.

Și tot legat de agricultură, Fidel povestește despre perioada grea de după căderea URSS, când nu mai aveau cui să vândă tonele de zahăr, așa că mai mult ardeau petrolul degeaba ca să recolteze trestia de pe câmp. Nimeni nu avea curajul însă, să-i spună asta, pentru că declaraseră și ei un soi de întrecere socialistă și voiau să atingă recordul de zece milioane de tone. N-au ajuns, iar într-o zi Fidel zice că a sunat la Ministerul economiei și i-a întrebat pe ăia cât costă recoltarea unui hectar de trestie sau tona. Nu știa nimeni – zice el – sau nu aveau curaj să-i spună. Când și-au adunat cifrele și au văzut dezastrul, Fidel a ordonat, ca un adevărat comandante, să nu se mai recolteze restul de trestie. Evident a apărut problema șomajului în agricultură, oameni între 17 și 30 de ani care nu mai aveau ce face. Statul le-a făcut loc la școală, unde au fost trimiși forțat să studieze, fiind și plătiți pentru asta.

Între ruși și americani, trădați de amândoi

Dincolo de propaganda evidentă, aproape toate convingerile exprimate de Fidel în cartea asta au, în teorie, la bază un umanism incontestabil, o viziune modernă, internaționalistă, niște principii pe care unii le descoperă abia acum sau le contestă vehement. Că rezultatul nu a ieșit așa cum era teoria, are mai multe cauze. Una ar fi ghinionul de a te afla în proximitatea celui mai mare imperiu care dorește să te domine sau să te distrugă. Cel puțin așa vedea lucrurile Castro. Faptul că americanii nu au reușit, vreme de atâția președinți, să-l dea jos pe Castro și să răstoarne comunismul în Cuba, este o dovadă, în opinia lui Castro, că dorința populației a fost covârșitor aceeași cu a liderului ei.

America descrisă de Castro este abuzivă, diabolică, manipulativă: că americanii au vrut să invadeze Cuba imediat după triumful revoluției; nu au reușit atunci, au încercat câțiva ani mai târziu, când Brejnev a instalat rachete nucleare în Cuba, ca să-i șantajeze pe americani pentru rachetele pe care le aveau și ei în Europa. Când se pregăteau să moară cu arma în mână în fața dușmanului imperialist, cubanezii au fost trași pe sfoară de rușii care s-au înțeles cu americanii, fără să le spună, și și-au retras rachetele. Castro s-a ofticat, dar a mers mai departe. Și americanii la fel, i-au amăgit pe cubanezi că le dau 20.000 de vize anual, dar de fapt abia aprobau 1500. Cubanezii încercau să fugă cu barca și se înecau pe capete, iar cel blamat era Castro și puterea asupritoare comunistă. Au urmat ani în care se deturnau avioane și bărci cubaneze ca să-i ducă pe unii și alții în SUA, iar astea deși se puteau încadra la acte de terorism, Fidel susține că americanii nu i-au pedepsit niciodată pe deturnători. Apoi au fost câteva ocazii în care Bush a inclus Cuba printre țările teroriste, deși Fidel spunea că niciodată nu au apelat la aceste mijloace criminale de acțiune.

Toate erau, firește, șicane în războiul ideologic dintre cele două sisteme. Castro povestește cum a fost nevoit să apară de câteva ori la TV și să le explice oamenilor că zvonurile lansate de contrarevoluționarii sprijiniți de americani sunt false, că nu va exporta copii în Rusia, că nu va obliga albi să se căsătorească cu negri etc. Toate astea, combinate cu lunga blocadă economică impusă de americani asupra micii insule din coasta ei, resursele proprii limitate și la un moment dat prăbușirea singurului susținător – blocul comunist și URSS – au îngreunat și mai mult viața cubanezilor.

Desigur, unii ar spune că valorile comuniste în sine nu sunt viabile, iar mulți dintre noi am simțit asta pe pielea noastră. Castro nu e de acord și spune că prăbușirea URSS are la bază doar un bad management combinat cu abuzuri care nu s-au petrecut niciodată în Cuba și deci nu există motive pentru ca socialismul cubanez să aibă aceeași soartă.

In the Soviet Union, historical phenomena occurred that haven’t occurred here. Stalinism didn’t occur here; in our country, there was never a phenomenon of that nature – the abuse of power, the cult of personality, statues and all that sort of thing. Here, from the very first days of the Revolution, a law was proclaimed that forbade giving streets, or public buildings, or bridges or whatever, or statues, living leaders’ names. Here, there are no official portraits hanging in public offices; we’ve always been very much against the cult of personality. That’s something we haven’t had here. There’s no reason for us to rectify mistakes that were made somewhere else. Here, there was no forced collectivization – that phenomenon never occurred in this country. We’ve always respected one principle: Socialism is constructed by free men who want to make a new society. There’s no reason for us to rectify mistakes that were never made.

Totuși, nu în ultimul rând, de vină pentru diferența dintre teorie și practică este chiar omul. Care nu reușește să se ridice la înălțimea ideologică programatică a omului nou și vrea să fie un simplu consumerist capitalist. Omul și esența lui coruptă, pe care revoluția nu a reușit să o schimbe în totalitate, prin educație:

Prin urmare, Castro răspunde așa la întrebarea de ce pleacă cubanezii din cuba?

Over 90 per cent of the people who have left Cuba have done so, like Mexicans and so on do, for economic reasons, although not because they don’t have jobs or don’t have an education or don’t have medical care or don’t have a sure source of food for virtually free, extremely low prices. They leave because they want a car, because they want to live in a consumer society, that society that advertising makes look so appealing. You could ask the same question of the Chinese, too: why do they leave, why do they emigrate? Everybody talks about the great progress being made by China – real, objective, substantial advances. I’m not just talking about the Revolution’s achievements – [people’s right to] land and many more rights and opportunities – I’m talking about a China that’s growing at a rate of 10 per cent a year – and yet, every so often here comes a boat with 800 or 1,000 Chinese being smuggled out of the country.

Homosexuali, credincioși, negri – unități militare de ajutorare a producției

Sunt câteva critici la care Castro acceptă să răspundă în fața lui Ramonet. Dar explicațiile par mai degrabă hilare, dacă n-ar fi afectat la vremea lor viețile unor oameni. De exemplu cum a tratat revoluția chestiunea homsexualilor, a negrilor (deja discriminați de biserică, dar nu numai) și a credincioșilor din diferite culte.

Problema a apărut când a fost instituit serviciul militar obligatoriu, pentru că era nevoie de oameni care să apere țara de pericolul american. Numai că nu orice bărbat putea fi un militar, ci doar cei cu cel puțin liceul la bază. Și atunci cine să mai muncească? Patria avea nevoie și de brațe de muncă, nu numai înarmate. Așa s-au creat, la ideea lui Che, care se pare că era ceva mai dictatorial decât Fidel, celebrele UM-uri de ajutorare a producției. În esență niște lagăre de muncă forțată, pentru acele categorii de oameni care nu puteau fi recrutați în armată: homosexualii, adepții unor culte, negrii care nu aveau educația necesară. Și nu, nu erau pedepsiți, zice Fidel, dimpotrivă, li se oferea posibilitatea de a munci și de a-și ajuta țara 😉

Castro pare că recunoaște numai greșelile despre care susține cu siguranță că au fost îndreptate, că în societatea cubaneză nu mai există prejudecățile care au dus la abuzurile din primii ani ai revoluției. Se face că nu înțelege sau nu știe cum e la alții în privința subiectelor delicate, cum ar fi condamnarea la moarte, pedeapsă pe care Cuba nu a abolit-o, dar zice Fidel, nici nu o folosesc decât foarte rar. Totuși, unii dintre ultimii executați, prin 2003, au fost chiar niște înalți oficiali din Comitetul de miniștri, acuzați că făceau trafic de droguri prin firmele folosite de stat ca să tranzacționeze diverse bunuri necesare economiei socialiste.

M-au tot lovit de-a lungul cărții diverse subiecte destul de actuale și la noi, legate de mentalități, de schimbarea lor, de ideologii, de principii care, enunțate de Castro, sună foarte modern și democratic, dar coabitează aproape imposibil în aceeași frază cu declarații belicoase la adresa imperialismului american acuzat de tot felul de abuzuri nu numai la adresa Cubei. Trebuie să recunosc că și din punctul ăsta de vedere cartea e un pic stranie pentru un european pro occidental, pro american, pro NATO, pro libertăți civile etc.

Varela Project – modificarea constituției

Una din poveștile amuzante, dacă n-ar fi la fel de tristă ca a noastră, este procedura de modificare a constituției cubaneze. S-a întâmplat în 2002 când un activist anticomunist din Cuba, Oswaldo Paya (care a murit ulterior într-un accident de mașină), a adunat 11.000 de semnături pentru un referendum care să permită apariția afacerilor private în Cuba, să garanteze libertatea de expresie și de asociere etc. Acțiunea a purtat numele unui celebru preot catolic, Felix Varela, pe care catolicii voiau să-l sanctifice, și care la viața lui militase pentru același gen de valori democratice. Cu siguranță a fost nevoie de mult curaj din partea cetățenilor pentru colectarea celor 11.000 de semnături (Paya cică ar mai fi adunat alte 14.000 suplimentar, deși constituția cubaneză nu prevede decât 11.000), despre care Castro povestește cu condescendență și nemulțumire vădită.

Că de fapt nici nu erau bune semnăturile alea, că oamenii care au semnat ar fi fost mituiți cu promisiuni de vize de americani, că le-au verificat și nu au putut să îi identifice pe toți semnatarii, că au semnat agramat, deși în Cuba e eradicat analfabetismul, iar în final oricum Consiliul de miniștri a analizat propunerea și a respins-o. Dar nu pentru că nu ar fi fost legală ci pentru că într-un timp record, larga majoritate a populației (o frază preferată de Fidel) s-a mobilizat și a adunat nu mai puțin de 8 milioane de semnături pentru ca în Constituția Cubei să scrie că regimul socialist din Cuba este ireversibil. Iar marea Adunare Națională, firește, nu a putut să fie insensibilă la dorința poporului.

Castro admite la un moment dat, mai spre finalul cărții, că totuși acest ireversibil socialism va putea fi modificat numai printr-o altă revoluție. Rămâne de văzut dacă, ocupați cu noile afaceri private la care le-a dat dreptul Raul Castro, cubanezii vor mai avea curând chef de o nouă revoluție.

Pentru că sunt multe fragmente pe care eu le-am găsit interesante, dar nu o mai lungesc cu comentariile, vă las să mai citiți câteva mostre de castrism, că poate vă deschid apetitul pentru carte.

Oh, but power is power! The most difficult, most important fight that anyone with power faces is the fight against himself, the struggle for self-control. That may be one of the toughest ones … I’ve seen people become full of themselves and use power in the wrong way: the tendency towards the use of power in the wrong way is something you have to be on constant watch for.

All around the world, countries are developing strong national sentiments. And that’s not good; it’s time that our worries and concerns be not just national, but global. Now, the world has to develop internationalist sentiments, because we wouldn’t be internationalists, or possess a doctrine of worldwide solidarity if we began to blame other nations. That’s like blaming the entire German people for the horrors of Nazism, and I’ll tell you, at a certain point many people in Germany supported that dreadful cause.

La final, Ramonet îl întreabă pe Castro cum crede că îl va judeca istoria. Castro îi spune că nu îl preocupă asta, pentru peste 100 sau 1000 de ani omenirea va fi avansat atât de mult (speră el) încât oamenii vor privi înapoi spre perioada asta cu milă, ca la niște triburi de barbari, necivilizați, despre care nu merită să-ți amintească nimeni. Punctează că de Napoleon oamenii au auzit mai degrabă de la coniacul care-i poartă numele, nu de ce mare figură istorică a fost el. Iar Columb dacă ar fi nimerit direct în China, unde credea el că ajunge, n-ar mai fi auzit nimeni de el după primele 15 minute.

If Christopher Columbus had been right and there hadn’t been a continent in the way, he’d have reached China and then, if he’d wanted to, he could have tried to conquer it with twelve horses, as I believe they did in Cuba, and a few harquebuses. But he’d have met up with Mongol armies of hundreds of thousands of soldiers on horseback – Columbus would never have been heard of again as a guy who had the bad luck and crazy idea of reaching China – he’d have disappeared within fifteen minutes of getting there, if he’d really tried to take possession. You see, if he’d gone like Marco Polo, he’d have been welcomed; if he’d taken possession in the name of the King of Spain, with cross and sword, he’d have lasted about fifteen minutes, and Cortes and all the others, likewise.

But other figures, history doesn’t usually talk about. The great scientists, the great inventors, researchers who have made such important contributions to mankind … History, you can say, doesn’t talk about them; maybe a few people remember them … but political leaders haven’t made enough contributions to be remembered.

Castro spunea că se încăpățânează să rămână faimos pentru că moare fără să dețină vreun pesos convertible – deși ar fi pus ceva de-o parte din celebrul lui salariu de 30 de dolari și i s-au oferit milioane ca să-și scrie memoriile – un om împăcat cu el însuși și cu conștiința că și-a condus țara pe culmi de progres și civilizație.

We live in the best time in our history, with the greatest hope ever, and you see it everywhere. It’s true, it’s correct, I’d be willing to agree with the charge that we committed some errors of idealism, maybe we tried to go too far too fast, maybe we underestimated strength, the weight of habit and other factors. But no country has faced any adversary so powerful, so rich, its publicity machinery, its blockade, combined with the sudden disintegration of its point of support – the USSR disappeared and we were left alone, and we never wavered. Yes, we had the support of most of the people – I won’t say all, because some became discouraged – but we have witnessed things that this country has done, how it has resisted, how it has advanced, how unemployment has fallen, how awareness has grown. I said once that one of our own greatest errors in the beginning, and many times down through the years of the Revolution, was to believe that somebody knew how Socialism ought to be constructed. Today we have ideas that are, in my opinion, quite clear about how Socialism should be built, but we need many very clear ideas and many questions about how the future of Socialism can be, or will be, preserved.

La Moncada, Fidel avea 27 de ani. Când a început revoluția, avea 30. Calitățile incontestabile de lider, chiar dacă idealist, l-au făcut pe Castro să reziste în fruntea Cubei timp de aproape 60 de ani și să-i îngroape, practic, pe toți opozanții, pe toți dușmanii care i-au dorit, programat, comandat moartea. Chiar dacă nu poți fi de acord cu el în multe puncte, citindu-i opiniile și convingerile nu poți să nu te întrebi, dacă nu cumva un mundo mejor es possible? 😉

Pe de altă parte, vizitând Cuba de azi, nu poți să nu vezi și mai acut discrepanțele majore dintre idealurile revoluției și realitățile cotidiene.

La 13 August 2005, Fidel Castro împlinea 79 de ani. Ziarul oficial Granma a publicat o scrisoare deschisă pe prima pagină. în care transmitea un mesaj de „imensă afecțiune și admirație pe care copilul o simte față de nobilul, înțeleptul și curajosul părinte”. Scrisoarea era semnată „Poporul tău”.  (din notele de final ale cărții)

Ce am mai scris din Cuba:

Cum e în Cuba

Cuba, primele țepe pentru turistas

Havana libre nu doarme

Vinales, seva eco-bio a Cubei

Un pueblo laborioso, revolucionario y culto

Femeile nu mai vor copii, tinerii nu mai vor să fie maestros

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

Etichete: autobiografie, Che Guevara, comunism, Constituție, Cuba, Fidel castro, Ignacio Ramonet, modificare Constituție, My life, my life a spoken autobiography, propaganda, slider