Geniala doamnă Ferrante și poveștile ei despre noi înșine

N-am mai citit demult patru cărți în tot atâtea zile, dar după cum probabil că veți fi auzit deja, Elena Ferrante poate să te aducă în starea asta. Bine n-au fost chiar 4 zile, din cauze obiective ultimul volum a întins perioada la o săptămână, dar cât am stat la mare cu cortul, Tetralogia napolitană a Elenei mi-a fost companion fidel, ba mă gândeam la un moment dat cum ar fi să iau readerul la coadă la dușuri, că și acolo mai aveam timpi morți. În fine, dacă ați auzit de scriitoarea minune și mister Elena Ferrante, despre a cărei identitate nu se fac decât supoziții, veți înțelege febra. Inutil să spun, deci, că am intrat și eu în fan clubul Ferrante.

Totul începe cu Prietena mea genială, continuă cu Povestea noului nume, apoi cu Cei care pleacă și cei care rămân și aparent sfârșește cu Povestea fetiței pierdute. Nimic nu o împiedică pe Ferrante să ne surprindă cu vreun al cincilea volum, dat fiind că finalul, deși aparent închide cercul deschis în primul volum, e lăsat un pic crăpat, cât o umbră de îndoială. Mă rog, poate vârsta s-o împiedice, că doamna are deja 74 de ani, cât s-o mai ducă?

E povestea Elenei și  a Lilei, două fetițe  care trăiesc într-un Napoli sărac, mizer și stăpânit de mafie, însă asta nu-l împiedică să fie plin de viață, vise, culoare și dragoste, cel puțin până la căsătorie. Italia și oamenii ei în anii 50-60 și chiar mai târziu seamănă în multe privințe cu România anilor pe care-i trăim noi. „Oamenii mureau din cauza neglijenței, a corupției, a asupririi și totuși, la toate alegerile, îi aprobau cu entuziasm pe politicienii care le făceau viața insuportabilă”. Părinții fetelor erau unul cizmar și altul portar la primărie, știau mersul lumii și-l urmau supuși, învinși. Știau cine sunt mafioții cartierului și totuși cumpărau de la ei, se împrumutau la ei, votau cum le spuneau ei, preferând să nu se gândească decât să-și facă griji.

Povestea se bifurcă în momentul în care Elena e dată la școală și după cele patru clase din cartier, iar Lila nu, deși sunt amândouă premiantele școlii. În felul ăsta Ferrante pune față în față două destine feminine aproape identice, prin frământările, dorințele, visele, frustrările și păcatele lor, aruncând-o pe una în mijlocul intelectualității și pe cealaltă în străfundurile mizere ale celei mai defavorizate pături sociale. De multe ori am avut senzația, citind cartea lui Ferrante, că Elena și Lila sunt de fapt versiuni ale aceleiași femei, că una dintre ele nu este decât produsul minții neliniștite a celeilalte, în continua și chinuitoarea întrebare existențială pe care toți ne-o punem măcar o dată: și dacă am fi ales celălalt drum?

Elena și Lila sunt două unde paralele care se intersectează și suprapun de multe ori, prin culmile și văile din viețile lor. Când Lilei îi merge aparent bine, se mărită cu un tip bogat și se mută în propriul apartament cu cadă mare, televizor și răcitor (modelul de succes al anilor 60), Elena e o ochelaristă chinuită de coșuri și de niște sâni prea mari, foarte apreciată la liceu, dar desconsiderată de propria mamă care nu pricepe la ce folosește atâta școală. Când Elena cunoaște succesul, devine scriitoare, se mărită bine, Lila se afundă în hăul sărăciei și al abrutizării. Totuși, ca și în viață, nimic nu e așa cum pare și mai ales nimic nu e bătut în cuie, nicio fericire nu durează, cele două continuă cu sus-jos-ul ăsta până la finalul cărții. Timp în care traversează și Italia, odată cu ele, istoria acelor ani, marcată de lupte între mornahiști, fasciști, comuniști, camoriști, apoi, spre bătrânețe, iese la limanul unional european.

Ceea ce face de fapt din povestea asta – altfel destul de telenovelistică dacă o privești simplist – o frescă vie a societății contemporane este mintea acestei femei, a Elenei-personaj-scriitoare, prin care se derulează întregul roman. Elena crește într-un cartier mic și sărac din Napoli, pe care ajunge mai târziu să-l vadă „de mărimea unui scuipat”. Trăiește micile drame ale copilăriei alături de Lila, mici fugi de acasă, mari iubiri de adolescente. Experimentează discriminarea la universitate unde e disprețuită pentru sărăcia ei și hărțuită pentru că e femeie. Multă vreme nu înțelege ce i se întâmplă în lumea intelectualilor snobi și găunoși pentru că realizările o iau prin surprindere. Mimează, copiază și interiorizează totul cu spaima fetiței din Napoli, prea impregnată de modelul și visul napolitan de devenire – soț, casă, copii – ca să înțeleagă că aici unde a ajuns altceva se așteaptă de la ea. Apoi trăiește angoasa scriitorului de la care se așteaptă opere de succes,  se implică în viața socială, trăiește iubiri clandestine, dezamăgiri, înșelări,  însă de la un capăt la altul al vieții nu încetează să se gândească la Lila, să fie posedată, acaparată de spiritul și imaginea prietenei ei geniale, la care se întoarce mereu ca la un amant capricios, la care se raportează cu teama constantă că în orice situație Lila ar reuși să fie mai bună decât ea, să iubească mai bine, să scrie mai bine, să fie o mamă mai bună.

Romanul ăsta este călătoria de viață și devenirea unei femei care poate fi chiar Elena Ferrante. Transformarea unei fete, destinată să fie una din numeroasele mame italiene, într-o femeie modernă, independentă, creatoare, o voce a generației ei în societate. Dar succesul ăsta nu vine la pachet cu siguranța de sine, ci cu și mai multe angoase și întrebări. Iar cea mai grea dintre ele vine la finalul vieții, când pui generațiile de după tine să-ți judece eforturile. O fi meritat? Cred că mulți/multe ne vom recunoaște în Elena sau în Lila, pentru că deși sunt brodate într-o țesătură romantică italiană, precum filmele cu Sophia Loren şi Marcello Mastroianni, ele sunt totuși la fel de vii care oricare dintre cititorii tetralogiei lui Ferrante.

Napoli în anii 50-60 – foto Getty Images

Chiar dacă vara a trecut, iar toamna românească se anunță tulbure, vă recomand să citiți romanele Elenei Ferrante. Și să veniți la clubul de carte pe care, pentru că e vorba de patru volume, l-am programat toocmai pe 30 septembrie. Ca să vă stârnesc apetitul până atunci, vă redau câteva mostre de Ferrante:

Despre conștientizarea condiției de femeie, în adolescență

Atunci, în schimb, le-am văzut limpede pe mamele de familie din vechiul cartier. Erau nervoase, erau resemnate. Tăceau cu buzele strânse și umerii curbați sau urlau insulte îngrozitoare la copiii care le chinuiau. Târau după ele, foarte slabe, cu ochii și obrajii înfundați sau cu șezuturile mari, glezne umflate, piepturi grele, sacoșele cu cumpărături, copiii mici care se țineau de fustele lor și care voiau să fie luați în brațe. Și, Sfinte Dumnezeule, aveau zece, cel mult douăzeci de ani mai mult decât mine. Totuși, păreau să-și fi pierdut trăsăturile feminine la care noi, fetele, țineam mult și pe care le evidențiam prin haine, prin machiaj. Fuseseră consumate de corpul soților, taților, fraților, cu care ajungeau să semene tot mai mult, fie din cauza eforturilor, fie din cauză că le ajungea bătrânețea, boala. Când începea transformarea aceea? Odată cu munca domestică? Cu sarcinile? Cu loviturile?

Fuga din cartier și de tine însuți – o minciună

Să pleci. S-o ștergi definitiv, departe de viața pe care o cunoști încă de la naștere. Să te instalezi în teritorii bine organizate unde, într-adevăr, totul era posibil. Eu mă cărasem, de fapt. Dar numai ca să descopăr, în deceniile următoare, că mă înșelasem, că era vorba de un lanț cu inele tot mai mari: cartierul amintea de oraș, orașul de Italia, Italia de Europa, Europa de întreaga planetă. Și astăzi mai cred așa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile. Și abilitatea constă în a te ascunde și în a-ți tăinui starea reală a lucrurilor.

Emanciparea

… fetele îl doreau, el le avea, nu exista jignire, nu exista vină, doar drepturile dorinței. Cine știe, poate când Nino îmi spusese că Lila era primitivă și în sex, voia să-mi comunice că timpul pretențiilor se încheiase, că a amesteca plăcerea cu responsabilitate era o absurditate.

… căsnicia mi se părea o instituție care, în mod diferit de ce se credea, despuia contactul sexual de orice umanitate.

… în fața abandonului toți suntem la fel, poate că nicio minte foarte organizată nu poate rezista în fața descoperirii că nu e iubită

Infidelitatea bărbatului iubit

A ținut adesea pe acea temă monologuri lungi și foarte culte cu care a-ncercat să mă convingă că nu era vina lui, ci a naturii, a materiei astrale, a corpilor spongioși și a irigării lor excesive, a rinichilor lui deosebit de calzi, în fine, a virilității lui debordante. Oricât adun eu toate cărțile pe care le-am citit — murmura intonații sincere, chinuite și totuși vanitoase până la ridicol —, oricât adun limbile pe care le-am învățat, matematica, științele, literatura și, mai mult decât tot, iubirea pentru tine — da, iubirea și nevoia pe care o am de tine, groaza de a nu te mai putea avea —, crede-mă, te implor, crede-mă, nu e nimic de făcut, nu pot nu pot nu pot, dorința ocazională, cea mai stupidă, cea mai limitată, este cea care mă domină.

Moartea mamei

N-a fost ușor să accept moartea mamei mele. Chiar dacă n-am vărsat o lacrimă, suferința a durat mult timp și, probabil, n-a dispărut niciodată cu adevărat. O considerasem o femeie insensibilă și vulgară, mă temusem și fugisem de ea. Imediat după înmormântarea ei, m-am simțit ca atunci când pe neașteptate începe să plouă torențial, te uiți în jur și nu găsești niciun loc unde să te adăpostești. Săptămâni în șir n-am făcut decât s-o văd și s-o aud pretutindeni, noaptea și ziua

Despre intelectuali

Ca să produci idei nu e necesar să fii sfânt. Și, oricum, intelectualii adevărați sunt foarte puțini. Majoritatea oamenilor culți comentează leneș toată viața ideile altcuiva. Își folosesc cele mai bune energii în exerciții de sadism împotriva oricărui posibil rival.

Despre o rivală

Avea o voce stridentă cu un accent de napolitană educată de jucători de canastă într-o casă cu ferestre care dau spre golf.

Despre puterea scrisului

Credea că dacă obținea cineva cu ajutorul scrisului faimă, putere și bani, devenea o persoană ale cărei fraze trăsneau și fulgerau în toate direcțiile. Eu, în schimb, știam de mult timp că totul era mediocru. O carte, un articol puteau produce rumoare. Dar rumoarea, zgomotul acesta se înălțau și de la războinicii antici înainte de bătălie și dacă nu erau însoțite de o forță reală și de o violență nemăsurată, totul era doar teatru. Totuși, voiam să mă răzbun, rumoarea făcea rău, măcar puțin. …

Complicitatea oamenilor obișnuiți cu mafia

 (…) Exact în timp ce-mi dădeam seama că știu acele lucruri am descoperit că erau importante. Arătau felul în care eu și mii, și mii de alte persoane cumsecade din tot orașul Napoli stătuserăm în lumea fraților Solara, participaserăm la inaugurarea magazinelor lor, cumpăraserăm prăjituri din cofetăria lor, le sărbătoriserăm nunțile, le cumpăraserăm pantofii, fuseserăm oaspeți în casele lor, mâncaserăm la aceeași masă, le luaserăm în mod direct sau indirect banii, le suportaserăm violența și ne prefăcuserăm că nimic nu se-ntâmpla. Marcello și Michele erau, vrând-nevrând, parte din noi, la fel cum era Pasquale. Dar în vreme ce în privința lui Pasquale, cu toate miile de deosebiri, fusese trasată imediat o linie de demarcație clară, linia de demarcație în privința unor persoane ca frații Solara fusese și era, la Napoli, în toată Italia, neclară. Cu cât săream înapoi mai oripilați, cu atât linia ne includea mai mult.

Relația cu bărbații la final

… acum când nu trebuie să fie tată în fiecare zi, e cel mai bun tată, chiar și Imma îl adoră; probabil că lucrurile nu pot merge decât așa cu bărbații: trăiești puțin cu ei, faci copii și pleci. Dacă erau superficiali ca Nino, plecau fără să simtă niciun fel de obligație; dacă erau serioși ca Pietro, își îndeplineau toate îndatoririle și, la nevoie, dădeau ce-i mai bun din ei. Oricum, vremea fidelităților și a conviețuirilor statornice se încheiase atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Etichete: club de carte, coruptie, cronică de carte, Elena Ferrante, Italia, mafie, Napoli, saracie, slider, Tetralogia napolitană