Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

Știrea săptămânii trecute a fost lansarea aplicației dezvoltate de Asociația Tandem, cu finanțare de la Fundația Orange, prin care nevăzătorii au acces în metrou ca și când ar vedea. Printr-o aplicație gratuită descărcată pe telefonul mobil, nevăzătorul este ghidat audio cu ajutorul semnalelor primite de la niște balize montate pe pereții stațiilor de metrou. Când trece prin dreptul lor, călătorului îi spune telefonul în ce stație e, dacă s-o ia la stânga sau dreapta, să urmeze un culoar, să urce sau să coboare niște scări. Asta a stârnit, neașteptat, pe lângă reacțiile entuziaste adresate oamenilor care au muncit la proiect, și niscaiva cârcoteli mioritice. Că de ce era nevoie de așa ceva, că oricum nevăzătorilor le plătește statul (deci noi toți) însoțitori, că e o chestie prin care încă o corporație își face reclamă și câștigă bani (!) și că ce nevoie au nevăzătorii de metrou, unde au ei de mers? Câțiva cunoscuți mi-au comentat ușor defetist: da, și până la metrou cum ajung, se teleportează? Apoi am mai auzit și varianta „la naiba, vom avea acum și din ăștia în metrou, nu erau destui ăia care nu știu să stea pe dreapta pe scările rulante!”. Și pentru că nu suntem noi dacă nu facem și nițel haz de necaz, a apărut rapid și bancul despre „cum reușește să intre un orb la metrou”. Din a doua încercare, ca noi toți, că nu nimerește nici el să bage cartela cu săgeata înspre înapoi 😉

Ca să mă lămuresc direct de la sursă, de ce le trebuie nevăzătorilor acces la metrou, am petrecut o jumătate de zi cu Florin Georgescu, președintele Asociației Tandem, cel care a accesat finanțarea de la Fundația Orange și a implementat proiectul. Florin are 42 de ani, e absolvent de psiho-pedagogie, are un doctorat în educație și nu vede cam de la 14 ani.

Dacă e să se descrie singur începe invers: „în afară de faptul că nu văd, ceea ce e evident pentru oricine la prima vedere, eu sunt tipul ăla care cântă la chitară, la saxofon, face pe dracu în patru sau e un idiot. Prietenii pot să spună despre mine oricare dintre „calitățile” astea 😉 ”

După ce am trecut de momentele stânjenitoare de început, în care eu puneam întrebări tâmpite de genul „dar cum simțiți că nu mai sunt trepte și urmează peronul, dacă nu aveți baston?”, iar el se întreba cine dracu mai e și asta și ce vrea de la mine? (mi-a mărturisit asta la final), am ajuns să ne ținem de braț, să ne tutuim, eu să închid ochii ca să simt ce simte el, el să se deschidă până la urmă și să-mi povestească și cum își vrăjea colegele în facultate… Am intrat la metrou, am mers câteva stații, am ieșit, ne-am plimbat prin București, am traversat un pic ca chiorii printre mașini, și am râs de asta, am vorbit despre cum e să simți bolarzii de pe trotuar cu tibia, atunci când nu-i depistezi cu bastonul, cum a fost când a căzut într-o groapă săpată de Apa Nova tot pe trotuar, ce înseamnă smartphone-ul pentru un nevăzător, cum îl ajută să meargă pe stradă, să cheme un uber, să afle dacă e lumina aprinsă sau stinsă în casă sau să se joace Lords&Knights online și în general cam tot ce pot discuta doi oameni într-o duminică după amiaza, la o terasă, cu câte o bere rece în față. Pe care a dat-o el 😉

Aplicația nu înlocuiește bastonul, îl completează

Ne-am întâlnit la Piața Victoriei, unde Florin mă aștepta împreună cu Simona, o prietenă cu care fusese până atunci în oraș. A dat drumul la aplicație și din telefonul lui a început să vrbscfrtfrtrpdvcrctnnglzcvscrsnrmn. Încercați să vă puneți telefonul să vă citească în engleză niște meniuri sau mesaje scrise în română apoi măriți viteza și o să auziți cum și-a setat Florin telefonul să-i vorbească. Simona zice că asta e și o metodă de protecție față de cei din jur, ca să nu-i audă toți mesajele sau emailurile. Florin zice că e normal, dacă ai auzi deja de sute de ori pe zi niște meniuri citite le-ai ști pe de rost și nu ar avea rost să le auzi de fiecare dată la viteza normală de citire, că ar trece viața pe lângă tine. Ca să-mi facă un hatâr a micșorat viteza și așa am auzit și eu ce-i transmitea prima baliză din aplicație – o cutie rotundă, inscripționată cu o siluetă cu baston și cuvintele „Asociația Tandem, util persoanelor cu deficiențe de vedere” – lipită la vedere chiar pe totemul de la intrarea în metrou: sunteți la metroul Piața Victoriei.

Pentru că era însoțit, Florin nu-și mai luase bastonul de acasă. Totuși a coborât scările fără să-i spună cineva câte sunt. Aplicația nu spune câte trepte sunt pentru că ea nu înlocuiește bastonul. El rămâne antemergătorul nevăzătorului în orice situație.

Scările fixe sunt preferate celor rulante și ajungem la primul hop: turnicheții de intrare în stație. Cartelele de acces nu au inscripții în relief, dovadă că deși teoretic nevăzătorii au gratuitate pe transportul în comun și primesc anual sau lunar cartele, nu s-a gândit nimeni că ar putea să le folosească de capul lor. Totuși Florin Georgescu îmi arată că poate depista cu degetele marginea în care se află banda magnetică.

– Și cum vă dați seama cum trebuie să băgați cartela? întreb. Și mai ales unde?

– Păi banda magnetică poate fi pe stânga sau pe dreapta, îmi arată el întorcând cartela cu săgeata înainte sau înapoi.

– Vechile validatoare erau mai bune pentru ei pentru că pipăiau și simțeau mai rapid pe unde trebuie să bage cartela de sus în jos, dar aici e aproape imposibil de găsit fanta asta frontală, admite Simona neajunsul noilor validatoare.

Între timp Florin se încăpățânează să arate că poate să valideze cartela și încearcă s-o introducă pe sus, apoi trece cartela pe suprafața turnichetului ca și când ar valida cartela prin atingere ca la RATB. Simona îi îndrumă mâna mai jos, spre fanta în care se introduce cartela și poarta se deschide. Probabil când se vor reintroduce cartelele comune cu RATB și le vom putea valida doar prin atingere ne va fi mai ușor tuturor să intrăm la metrou.

 

Plimbarea prin București e ca mersul pe întuneric prin casa plină cu mobilă pusă alandala

Intrăm și primul transmițător de pe peretele din dreapta față începe să bipăie. Ne însoțește așa cu zgomot până când ajungem la scara semicirculară care ne trece de pe un peron pe altul. Acolo Florin primește mesajul că trebuie să urmărească balustrada până la următorul transmițător de la capătul scărilor care coboară. Bâzâitul următoarei balize ne însoțește la fel până când punem piciorul pe celălalt peron. Aici așteptăm trenul spre Universitate. Programul nu-i mai spune și ce tren vine pentru că numai în două stații din toate există trenuri spre două direcții diferite, iar în acele cazuri se consideră că nevăzătorul poate să întrebe pe cineva dacă nu aude în difuzor anunțul privind destinația următorului tren.

Mă îngrijorez când văd un val de călători care coboară din metrou. Cum se descurcă el când îi taie calea alți oameni? La metrou poate fi un haos când se golesc două trenuri în același timp pe peron. Florin face un eye rolling imaginar, pufnește și-mi răspunde ușor exasperat:

Aplicația nu înlocuiește bastonul în niciun caz, iar oamenii de regulă te ocolesc când văd bastonul. În plus, nicio aplicație nu mă va face să mă duc singur într-un loc în care n-am mai fost vreodată. Cel mult voi lua un taxi până acolo, dar de regulă merg să cartografiez un loc împreună cu un prieten care vede, apoi mă încumet să merg singur. Nicio aplicație din lume nu o să scoată pe cineva din casă spunându-i că poate circula în deplină siguranță. Și nici nu putem goli străzile de oameni ca să circule un nevăzător în siguranță”, îmi spune Florin.

Orientarea în stațiile de metrou e uneori dificilă și pentru călătorii care văd, dar sunt nefamiliarizați cu metroul. Nu suntem campioni la semnalizare, deci nu e de mirare că atunci când se fac la noi diverse investiții nu sunt gândite ca să răspundă nevoilor tuturor oamenilor. Florin zice că nu e vorba neapărat de reavoință, ci de faptul că lucrurile nu sunt gândite. Oamenii care decid sunt incapabili să se pună în locul beneficiarilor unor investiții, fie ei pietoni, bicicliști, nevăzători sau chiar șoferi.

Ieșim din metrou la Universitate și de aici îmi revine mie sarcina de a-l îndruma. Îl țin timid de braț, dar îmi ia mâna și mi-o așează pe brațul lui, ca și când el m-ar conduce pe mine și nu invers. O fi vreo chestie masculină sau doar obișnuință. Sunt un pic crispată la gândul că nu îi voi transmite suficient de bine indicațiile de traseu, dar pe el pare să-l amuze mai mult reacțiile mele. Le început el fusese cel crispat de întrebările pe care i le puneam.

Îmi povestește că are mereu vânătăi pe tibiile picioarelor de la toate obstacolele plantate pe trotuare. Mașinile parcate, coșurile de gunoi sau băncile nu sunt cele mai rele, ci bolarzii montați de primărie ca să descurajeze parcatul pe trotuar. Pe unele trotuare bolarzii ăștia sunt cât niște borduri din granit puse în picioare, pe altele sunt bile din metal ca niște mine. Toate au efectul de mobilă care-ți apare în cale noaptea în mijlocul casei și te lovesc unde nu te aștepți. Bastonul se dovedește ineficient în depistarea lor pentru că de multe ori nimerești cu el între bolarzi și mergi înainte încrezător. În teorie bolarzii ar trebui însoțiți de niște covoare tactile, niște pavele striate sau orice soi de semnalizare pe care nevăzătorul să-l simtă la picior. În practică nu există nici pe trotuare astfel de covoare, așa cum nu există nici pe peronul metroului. Până și dunga aia roșie care te avertizează că ai ajuns la marginea peronului nu este în relief, așa cum ar trebui.

Administrația străzilor din București i s-a lăudat lui Georgescu că bolarzii au fost „accesibilizați” printr-o bandă reflectorizantă lipită pe ei. Ca să pară ca niște ochi de pisici noaptea, probabil, că oricum asta nu-i ajută pe nevăzători. La fel cum nu l-a ajutat pe Florin banda cu „atenție se lucrează” cu care Apa Nova înconjurase groapa săpată în trotuar și în care a căzut cu tot cu baston.

Statul finanțează piedici, privații dau bani ca să-i ajute pe oameni să le ocolească

România are cam 100.000 de nevăzători, conform statisticilor de pe site-ul Autorității Naționale pentru Persoane cu Dizabilități, dar niciun proiect finanțat de la buget de accesibilizare a spațiilor publice sau a transportului în comun. Statul român a rămas încă în bula aia în care persoana cu handicap e asistată social, incapabilă să se descurce singură. Nevăzătorii au dreptul la însoțitor plătit, la gratuitate pe transportul urban sau interurban, dar pentru foarte mulți dintre ei asta echivalează cu o politică de distribuire a milei publice, care mai degrabă îi umilește decât îi ajută.

Florin Georgescu povestește că a plecat de acasă de la 7 ani și a învățat în școlile speciale prin care a trecut să fie independent. I se pare paradoxal că deși majoritatea oamenilor predică integrarea, tot mai mulți se închid în bulele sau comunitățile lor, în școlile speciale, în locurile de muncă protejate, așteptând să li se ofere șanse egale.

Ca să ți se dea trebuie să dai și tu ceva. Integrarea înseamnă un schimb permanent”,

crede Florin, care din filosofia asta a coagulat în 2010 Asociația Tandem. La început a fost o formă prin care încerca să promoveze sportul pentru nevăzători. Florin voia să facă mișcare și nu avea bani de sală, iar ca el probabil erau mulți. A început cu niște biciclete tandem, pedalate musai de un văzător și un nevăzător. Au ajuns până la Londra cu una dintre ele. O aventură de 21 de zile în care Florin și-a dat seama cam din a șaptea zi la ce belea se înhămase, dar acum râde când își amintește.

Ar fi vrut să le ofere nevăzătorilor posibilitatea să închirieze bicle tandem cu buletinul, din diverse locuri de prin oraș, așa cum pot să facă restul bucureștenilor. Dar sportul pentru nevăzători, oricât de sănătos ar fi, nu prea își găsește sponsori. În schimb noile tehnologii sunt mai sexy și pentru finanțatori, nu numai pentru utilizatori. Așa a ajuns Tandem să facă, cu bani privați, ceea ce ar trebui de fapt statul să gândească atunci când proiectează și construiește spațiile publice.

Toate cele trei proiecte au fost posibile datorită unor finanțări private, deși Bucureștiul, de exemplu, are un plan de mobilitate urbană aprobat de Consiliul General al Municipiului București și niscai legislație, destul de veche, care obligă atât autoritățile cât și constructorii privați să respecte norme de acces la spațiul public pentru persoane cu nevoie speciale: persoane cu handicap locomotor sau vizual.

Pentru că rampele de acces au beneficiat de mai multă publicitate într-o vreme, ele sunt mai prezente în spațiul public decât, de exemplu, semafoarele cu avertizare acustică destinate nevăzătorilor. Există și din astea în câteva intersecții, dar după cum explică Georgescu sunt la fel de prost făcute ca și rampele. Adică emit sunete foarte slab, care se pierd în zgomotul orașului și astfel devin inutile.

Cel mai mare ghinion al unui nevăzător – să i se termine bateria la telefon

Montarea transmițătorilor s-a făcut de-a lungul celor trei proiecte în special cu ajutorul voluntarilor care au venit, neașteptat, din tot felul de direcții. Florin Georgescu povestește de angajații unor firme de cablu care au venit cu scările și sculele lor și au ajutat la montarea beaconilor pe stradă sau în metrou. În cazul RATB au avut ajutor și din partea personalului regiei, însă nu și la metrou. În general e bine ca statul măcar să nu te încurce.

După finanțatori, trebuie să le mulțumim în mod special voluntarilor fără de care nu am fi putut monta atât de mulți beaconi într-un timp atât de scurt. Proiectul trebuia să înceapă în 2016 dar a fost mult întârziat din cauza furnizorilor, cărora le-am cerut să adauge la placa de bază a transmițătorilor și acest buzz care în cazul nevăzătorilor e important. Au venit beaconii, i-am montat, apoi am constatat că ori scot zgomote prea încet ori au încetat să le mai facă după o vreme. Iar asta înseamnă o muncă suplimentară, adu iar echipă, scară, urcă-te, schimbă beaconul etc”.

Beaconii ăștia funcționează pe bază de baterie care, teoretic, ține până la 4 ani, dar practica arată că au avut nevoie să li se schimbe bateriile cam la un an jumate. În plus, zice Florin, unele balize cad victime vandalilor pe stradă sau se mai strică atunci când autobuzele intră la spălat de exemplu. Pentru mentenanța lor asociația are nevoie în continuare și de bani, și de voluntari. Desigur, o variantă de continuare și dezvoltare a proiectelor ar fi ca ele să fie preluate de autorități, pentru că în fond și cei 6000 de nevăzători din București au dreptul să se bucure de spațiile publice sau de transportul public ca orice alt cetățean.

Mă tem că asta ar însemna îngroparea proiectelor, așa că preferăm să le menținem noi așa cum ne-am descurcat și până acum”. zice Florin, care are în minte o mulțime de alte potențiale aplicații destinate nevăzătorilor.

Utilizarea acestor beaconi depășește totuși cu mult sfera bastonului alb al nevăzătorului. Este o tehnologie relativ nouă și nu exorbitant de scumpă (20 de euro bucata, plus programul în sine de administrare și mentenanța), dar e inexplicabil cum de nu i-au văzut încă potențialul și alți investitori. O primărie mare și bogată cum e Primăria Capitalei ar putea să instaleze astfel de aparatură ca o investiție publică în tot orașul și ulterior s-o exploateze în scopuri multiple, de la aplicații turistice până la informare și educație publică. Iar de pe urma existenței acestei rețele publice de balize să profite și nevăzătorii. Sau vizitatorii din provincie care nu știu de unde se ia metroul spre gară. Sau turiștii străini care vor să experimenteze o călătorie cu metroul/RATB-ul bucureștean. Sau acei călători care nu știu că pe scara rulantă trebuie să stea pe dreapta ca să-i lase pe alții care se grăbesc să treacă prin stânga. Sau ăia care se reped să ocupe loc în vagon înainte să coboare toată lumea. Sau unii care nu știu că într-o anumită zonă a orașului se desfășoară un maraton și se blochează ca proștii cu mașina în trafic în loc să ocolească. Cum ar fi dacă toți oamenii ăștia ar primi pe telefoanele lor mobile niște mesaje informative, grație unei cutiuțe mici din plastic lipită undeva pe un perete sau pe o stație de autobuz?!

Aplicațiile tehnologiei sunt infinite, iar faptul că nu știm sau nu vrem să le folosim pentru a ne ușura viața nu e decât o dovadă de prostie: folosim toți telefoane smart, dar continuăm să trăim în orașe neprietenoase. Dacă Florin, un nevăzător, poate să joace Lord&Knights pe telefon, poate să tasteze deși nu vede tastele, dar le aude, poate să-și configureze un traseu pe o hartă, să cheme un taxi, să afle de la telefon dacă are lumina aprinsă în casă, este pentru că, spune el, niște companii private care au dezvoltat la un moment dat acele jocuri sau aplicații s-au gândit să le facă pentru toți oamenii, nu doar pentru unii. Companiile alea au făcut-o pentru profit, nu din filantropie. Dar asta nu demonstrează decât că se poate, dacă vrei. Apariția telefoanelor inteligente, cu tehnologia ieftină asociată, le schimbă viața radical unor oameni pe care statul se încăpățânează să-i ignore. Pentru un nevăzător, azi, cel mai mare ghinion este să rămână fără baterie la telefon, pentru că fără însoțitor sau fără baston se mai descurcă, dar smartphone-ul cu GPS-ul pornit în permanență este însoțitorul gratuit și de neprețuit al nevăzătorului din zilele noastre.

În medie unul din 30 de europeni își pierde vederea la un moment dat în viață (sursa). Asta înseamnă cel puțin 40 de oameni dintre cei care vor citi azi acest articol 😉

Tags: accesibilizare spațiu public, aplicație telefon mobil nevazatori, Asociația Tandem, Bucuresti, cartele metrou, Florin Georgescu, Fundația Orange, iBeacon, Metrorex, metrou, nevăzători, orbi, RATB, slider, succesuri, Tandem acces, transport in comun