Vara femeilor părăsite

Vara asta am făcut un maraton de literatură de și pentru femei, ca în vacanțele de vară din adolescență. Cu diferența că atunci încă mai credeam în prinți pe cai albi, iar acum am ajuns la vârsta la care femeile sunt părăsite pentru altele mai tinere, dacă nu care cumva și-au luat singure câmpii din căsniciile despre care se iluzionau acum 15-20 de ani că vor dura până la moarte. Apetitul mi-a fost deschis de tetralogia napolitană a Elenei Ferrante, pe care am citit-o pentru clubul de carte. Apoi am dat peste surprinzătorul roman de debut al doamnei Bancea, iar între timp am citit o bună parte din opera Sidoniei Drăgușanu, care a început să publice din interbelic până prin anii 60. Ca să mă prezint la clubul de carte de sâmbătă tot cu Ferrante în cap am încheiat vara cu „The days of abandonment”, un roman asfixiant de intens despre prăbușirea psihică și fizică a femeii de după o despărțire.

Am găsit în toate scrierile astea femeia în aproape orice ipostază posibilă, descrisă, judecată, disecată, iubită de fiecare autoare în parte, în felul ei, deși e o varietate interesantă de vârste și timpuri în care autoarele astea au trăit în ultima sută de ani.

Sidonia Drăgușanu s-a născut în 1908 și a scris primul roman în 1934, când era și ea abia ieșită din adolescență. Au urmat al doilea și al treilea imediat după război și în plin avânt comunist. Femeile ei sunt duioase, poetice, emoționale, cochete, copilăroase ca ale lui Ionel Teodoreanu, dulci, prea dulci pentru azi și totuși felul în care iubesc ele, gelozesc, suferă sau urăsc e perfect valabil indiferent de secolul în care ar fi proiectate.

Elena Ferrante, cine poate ști cu adevărat, varianta oficială o dă ca născută în 1943. Femeile ei sunt călite în mahalalele Italiei de după război, dar ca orice suflete latine știu să-și păstreze latura sentimentală, s-o scoată la iveală în momentele cheie ale lecturii. Sunt iubite pasionale, dar și mame devotate și reușesc în cea mai lungă perioadă de pace a Europei moderne să-și păstreze atributele astea, alergând totodată în cursa nouă și nebună a emancipării, a găsirii sensului profesional și împlinirii intelectuale. Se împiedică, periodic, toate pentru câte un bărbat (ne)potrivit.

Anamaria Bancea pare să fie din generația decrețeilor noștri, deci a trecut de 40 de ani. Femeile ei suntem noi, mamele sau mătușile noastre, bunicile văzute retrospectiv, în luminile schimbătoare ale amintirilor: când cald-nostalgice burghezo-moșierești, când reci-murdare din zorii gri ai comunismului. Femeia modernă la Bancea își ține frumusețea interioară ascunsă sub haine modeste de bugetară, tatuată ca un pușcăriaș, tânjind după dragostea neîmplinită, emigrată peste mări și oceane.

Indiferent de perioada în care e proiectată, pare că modul în care femeia relaționează cu bărbatul a rămas o constantă. Din cărțile celor trei autoare cu care mi-am petrecut eu vara se desprinde o singură concluzie: relațiile dintre femei și bărbați nu s-au schimbat aproape deloc în ultima sută de ani. Fie că sunt crescute la pension ca să devină soții și mame perfecte, fie că au reușit să iasă din mahalaua copilăriei și să ajungă la universitate, fie că s-au devotat bărbatului sau au ales cariera, femeile iubesc la fel azi ca acum o sută de ani, suferă la fel când sunt părăsite, se abandonează pe ele pentru ei (soți, copii) cu aceeași ușurință, pentru a se descoperi la final mirate că au făcut-o, dar deloc imunizate pentru următoarea iubire, în care sunt gata s-o ia de la capăt făcând aceleași alegeri, aceleași greșeli.

Femeile lui Ferrante știu de mici ce înseamnă adulterul și abandonul, cresc cu el pe scară, știu perfect ce trebuie să aștepte de la bărbați, și totuși, ca în viață, aleg să viseze și să spere că în cazul lor va fi altfel. Așa facem toate aceleași greșeli de când lumea. În The days of abandonment Olga, femeia de 40+ cu doi copii încă mici, află într-o seară la cină că Mario, bărbatul ei, o părăsește.  E șocată că i se întâmplă și ei asta și mai ales intrigată că se transformă fără să vrea în arhetipul femeii părăsite de pe scara copilăriei ei. Ca și în tetralogie, și aici Ferrante introduce o poverella părăsită de soț care o ia razna și nu reușește să se mai regăsească pe ea, cea dinainte de soț sau cea din timpul căsniciei, tocmai pentru că se dizolvase în timpul ăsta în ei, în soț și în copii.

Pierzându-și numele la căsătorie, femeia se lasă furată din iubire de îndatoririle cotidiene de familie și uită cine e ea, ce voia înainte să devină doamna Ixulescu. Asta dacă cumva își dorea să devină altceva decât doamna Ixulescu…  Le vedem pe viitoarele doamne Ixulescu în poveștile interbelice și postbelice ale Sidoniei Drăgușanu, care renunță la școală ca să se mărite, pentru că școala oricum era doar o anticameră plicticoasă a măritișului. Le vedem și azi pe Facebook, pupându-l tandre pe Ixulescu în poza de profil, ca să nu mai fie niciun dubiu că sunt luate și că el e al lor. Dar cel mai bine face radiografia Ixuleascăi de după ce e părăsită Elena Ferrante în The days of abandonment:

I had disappeared into his minutes, into his hours, so that he could concentrate. I had taken care of the house, I had taken care of the meals, I had taken care of the children, I had taken care of all the boring details of everyday life, while he stubbornly climbed the ladder up from our unprivileged beginnings. And now, now he had left me, carrying off, abruptly, all that time, all that energy, all that effort I had given him, to enjoy its fruits with someone else, a stranger who had not lifted a finger to bear him and rear him and make him become what he had become. It seemed to me an action so unjust, a behavior so offensive, that I couldn’t believe it, and sometimes I thought his mind had been obscured, he had lost the memory of us, was helpless and at risk, and it seemed to me that I loved him as I had never loved him, with anxiety rather than with passion, and I thought he had a pressing need for me.

Transformate în poverelle, fostele doamne Ixulescu încep să urască. Pe ele, viețile lor, bărbații, prietenele care încă mai au bărbați și în general cam pe toată lumea. Olga descrie cu luciditate ce i se întâmplă, de parcă ar fi simptomele bolii altcuiva. Se transformă din femeia caldă, educată, elegantă, care nu striga, nu se certa, nu avea excese, într-o isterică vulgară și nebună, care nu mai știe și nici nu vrea să-și mai controleze impulsurile, simțind că nu mai datorează nimic lumii care a trădat-o și i-a luat tot ce credea că i se cuvine. Și-l imaginează pe fostul soț în brațele amantei mai tinere, pentru care o părăsise, și nu se poate împiedica să verbalizeze toate ipostazele erotico-pornografice în care îi vede. Apoi reușește să transforme toată această frustrare clocotind de vorbe grele în palme, pumni și zgârieturi, când dă întâmplător pe stradă peste cei doi. Scena e deopotrivă amuzantă și răcoritoare, pentru că până acolo Ferrante deja reușește să te implice atât  de mult în calvarul Olgăi, încât parcă ai da și tu în nenorocit când îl vezi cu pițipoanca purtând cerceii pe care el ți-i făcuse cadou ție, de la mă-sa.

În călătoria asta căreia nu-i putem intui destinația, fie că Olga va rămâne într-un paralizant infern sau va reuși vreodată să treacă peste și să iasă la liman, se află și copiii. Cei doi ai Olgăi cu Mario sunt încă suficient de mici ca să nu-și dea seama exact prin ce trece mama lor. În nebunia ei, Olga vede însă cu o limpezime șocantă rolul pe care l-au avut și copiii în această abandonare a ei în căsnicie și mai ales faptul că indiferent ce va simți vreodată pentru Mario, va trebui să-l iubescă în continuare în copiii lor. Această obligatorie legătură de rudenie cu soțul adulterin pe care l-ai vedea ucis în o mie de feluri pare și mai greu de suportat odată conștientizată. Îl vei avea în ochi până la moarte, în copiii voștri, și vei fi obligată să-i iubești.

(…) I had carried in my womb his children; I had given him children. Even if I tried to tell myself that I had given him nothing, that the children were mostly mine, that they had remained within the radius of my body, subject to my care, still I couldn’t avoid thinking what aspects of his nature inevitably lay hidden in them. Mario would explode suddenly from inside their bones, now, over the days, over the years, in ways that were more and more visible. How much of him would I be forced to love forever, without even realizing it, simply by virtue of the fact that I loved them? What a complex foamy mixture a couple is. Even if the relationship shatters and ends, it continues to act in secret pathways, it doesn’t die, it doesn’t want to die

The days of abandonment este un manual de funcționare a femeii pe care ar trebui să-l citească deopotrivă femei și bărbați. Pentru că toți ar avea de învățat ceva din el. Femeile care se abandonează, bărbații care le abandonează. Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți nu este, în viziunea lui Ferrante, decât nevoia fiecăruia de a trăi în trecut, într-o bulă încremenită în timp, pe care fiecare bărbat și fiecare femeie o caută în celălalt, pierzându-se din vedere pe sine.

Mario must have imagined her as the future, and yet he desired the past, the girlhood that I had already given him and that he now felt nostalgia for. She herself perhaps believed she was giving him the future and had encouraged him to believe it. But we were all confused, especially me. While I was taking care of the children, I was expecting from Mario a moment that never arrived, the moment when I would be again as I had been before my pregnancies, young, slender, energetic, shamelessly certain I could make of myself a memorable person. No, I thought, squeezing the rag and struggling to get up: starting at a certain point, the future is only a need to live in the past.

Cartea lui Ferrante se încheie cu un corolar personal al Olgăi: „Existence is this, I thought, a start of joy, a stab of pain, an intense pleasure, veins that pulse under the skin, there is no other truth to tell.” Oricine așteaptă mai mult de la viață așteaptă prea mult.

Tags: club de carte, Elena Ferrante, femei părăsite, feminism, literatura feminina, the days of abandonment