Prin clasa a 11-a cred a venit la liceul nostru industrial din cartier un prof de filosofie abia ieșit de pe băncile facultății. Nu a scăpat neluat la mișto în curtea școlii de băieții din clasele mari, care-l confundau cu unul de-al lor, dar probabil că tipul a avut destul umor cât să treacă peste asta și să le-o întoarcă la mișto când a intrat cu catalogul la subraț la oră. Ăla a fost cel mai modern profesor de care am avut eu parte în toți cei 12 ani de școală făcuți în comunism, că la facultate deja venise democrația peste noi. Îi erau probabil proaspete în minte gândurile de licean așa că a știut să ne vorbească pe limba noastră. Măcar a celor interesați cât de cât de materia aia care atunci însemna mai mult materialism dialectic.
La una dintre ore ne-a recomandat să citim Numele trandafirului, al lui Umberto Eco. Era sfârșitul anilor 80 și cartea apăruse de câțiva ani. Pentru că-mi plăcea să citesc, dar îmi plăcea, recunosc, și de profesorașul cel sexy, am făcut rost de carte – cu greu, de la vărul unei colege care o adusese de nu știu unde – și am citit-o. La finalul anului ne-a pus să facem câte un referat despre ce vrem noi din anul ăla și eu i-am scris despre misterioasele morți din mănăstirea lui Eco. Asta l-a impresionat, se pare că eram singura din clasă care îi urmase sfatul, și mi-a recomandat să dau la filosofie. S-a dovedit o greșeală, după doi ani de filosofie am eșuat în jurnalism, dar asta e altă poveste.
Ce vreau să spun cu asta e că pe vremea mea, când învățam după manualul unic atât de blamat în vremurile astea, profesorii îți recomandau la ore lecturi suplimentare și cam așa se făcea educație alternativă pe atunci. În funcție de înclinațiile pe care elevii le mai demonstrau pe la ore, unii profesori ne făceau recomandări de lecturi cu care să ne satisfacem curiozitățile. Drept e că aveam niște curiozități care se cam ostoiau cu cititul, că nu se inventase nici Internetul, nici smartphonul. Dar în general zic că am avut profesori buni, unii mai cu har, alții cu păcate ca tot omul, care au știu să-și facă meseria chiar și așa, cu un singur manual, cu limitările politice inerente perioadei, dar cu libertatea de a le recomanda elevilor orice carte se găsea atunci prin biblioteci.
Nu știu să spun dacă manualul unic, ăla pe care de multe ori îl moșteneam de la colegii din ceilalți ani, că nu avea statul bani să publice manuale noi pentru fiecare, mi-o fi ucis creativitatea, cum văd că se clamează acum. Mărturisesc că nu pot pricepe necesitatea existenței mai multor manuale pentru aceeași materie, în condițiile în care materia e totuși una singură. Drept e că metodele de predare sunt diverse, însă aici intervine treaba dascălului, mă gândesc. Cine îi împiedică pe profesori să le dea elevilor lecturi suplimentare, indiferent unde s-ar găsi ele, pe Internet sau în biblioteci? De ce e nevoie să avem manuale alternative și nu stimulăm curiozitatea copiilor de a căuta și citi ce s-a mai scris pe diverse subiecte, trimițându-i direct la sursă? Nu ăsta e rolul lecturilor suplimentare?
În fine, formulez abia azi mirarea asta personală pentru că am văzut că moare intelectualitatea țărișoarei de grija acestor manuale alternative, pe care infamul ministru Pop vrea să le interzică. Mi-a atras cineva atenția asupra acestei pagini care promovează o campanie de strângere de semnături pentru salvarea dreptului la educație și implicit a manualelor alternative. Cică e semnată de peste 200 de intelectuali de calibru și profesori (nu știu cine sunt, nu am găsit lista). E un text alambicat, pompos, care abundă de cuvinte prețioase, dar nu transmite clar ce vor de fapt semnatarii. Orice manual de comunicare, ca să nu mai zic de logică, spune că un apel la ceva trebuie să expună pe scurt chestiunea – se întâmplă cutare lucru – și să arate apoi calea de urmat, cerută de cei care cheamă lumea să susțină respectivul demers – noi vrem ca lucrul ăla să înceteze sau să se petreacă altfel, de aia îi cerem ministrului asta, iată cum poți să ne susții, semnează aici, bla,bla.
E posibil ca textul să fi fost scris inițial de cineva, apoi ca urmare a procesului de consultare cu intelectualii de calibru care l-au semnat să fi suferit modificări. Așa se fac demersurile astea colective. Poate și-o fi băgat condeiul chiar vreun mare nume căruia nu a îndrăznit nimeni să-i spună că scrie prea bombastic și nu va pricepe nimeni. Oricum, ce a ieșit este complet nedigerabil ca scriitură, fără cap, coadă, logică și mai ales sens. La ora la care scriu asta, petiție se îndreaptă spre 4000 de semnături, încă o dovadă că lumea nu citește nici ce distribuie pe Facebook, dar și mai grav, nici ce semnează.
Se strigă acolo (da, cu majuscule) CENZURĂ, DREPTURI, LIBERTATE DE EXPRIMARE etc, și e avansată și o cifră: 10.000 de potențiali autori de manuale alternative. 10.000! Adică dacă luăm de bună cifra de 19.000 de școli câte ar mai exista în România, la fiecare a doua școală din țara asta găsim un autor de manual. Presupun că autorii sunt și profesori, nu doar Sandre Brown ale pedagogiei alternative. N-o fi cam mult?
Nu vreau să diminuez cu nimic nemernicia de care trebuie să dea dovadă ministrul Pop și desigur PSD-ul în acest caz, însă dacă aș fi părinte mi-aș pune niște întrebări cu privire la capacitatea acestor 200 de intelectuali și profesori semnatari, care plâng de mila celorlalți 10.000 de autori de manuale rămași fără pâine la copilași. Dacă ei așa știu să se exprime public, într-un demers prin care vor să convingă audiența și politicienii că au dreptate și că trebuie urmată calea arătată de ei, oare cum scriu manualele alea și mai ales cum le predau copiilor la cursuri?
Pe urmă, nu pot să nu remarc că în apelul ăla primează grija față de biznisul editurilor care publică manualele astea alternative și prin ricoșeu grija pentru veniturile autorilor (din ce zice domnul ăsta aici ar fi cam o treime din piața totală de carte din România, în jur de 35 de milioane de euro). Nicăieri în cele 15 puncte de NU VREM nu am găsit grija față de prostovanul din bancă. Treaba lui e oricum să memoreze ce scriu ăia 10.000 de autori și să reproducă suficient de fidel la examen cât să treacă mai departe. Sau nu.
Așadar, lumea bună, academică, se bate zilele astea pentru dreptul la educație, care stă nici mai mult nici mai puțin în ăia 10.000 de autori de manuale alternative. Tot așa cum a stat și credința strămoșească, predată cu de-a sila în școli, în ciuda deciziei Curții Constituționale, întru salvarea salariilor celor peste 6000 de profesori de religie.
Elevii, dă-i încolo că și așa sunt niște loaze, nu vor să învețe și nu sunt interesați de ce se predă la cursuri.
*Poza e de pe Facebook, se pare că așa e la ora de compuneri despre toamnă, zilele astea. Tomniță
Doamnă Benezic:
1. Sunt creștin ortodox și nu aș avea nimic împotrivă ca în școli să se predea filozofia religiilor (evident de la vârsta de la care o pot înțelege). Din păcate, în majoritatea cazurilor se predă DOGMA creștin-ortodoxă și se mai predă și prost. Argumentul că absolvenții facultăților de teologie nu vor avea de lucru este un non-sens – tatăl meu (Dzeu să îl odihnească) a terminat Teologia ca primă licență după care a terminat și Dreptul, în care a și profesat.
2. Referitor la manuale, dl Funeriu nota în Contributors că marea problemă în învățământ este calitatea profesorilor. Dl prof Papadima argumenta necesitatea a mai multor manuale în funcție de pregătirea elevilor. Ambele argumente mi se par corecte, însă necesită o discuție amplă și nu una făcută în fugă, la începutul școlii.
3. Evident, EXCESUL de manuale este dăunător și stupid. Din fericire dl ministru Pop ne-a făcut fericiți adăugând la listă un manual de sport.
Zău că ar fi cazul să nu ne mai batem joc de învățământ și de copii. Astfel se explică numărul exagerat de mare de analfabeți funcționali.
Politica nu are ce căuta în învățământ, cercetare, medicină și tehnică. Scriu în calitate de bunic, dar asta nu mă face mai puțin furios – și nu este genul meu.
Am dat thumbs up, dar simt nevoia să întăresc și verbal: Funeriu și Papadima au opinii avizate. Restul sunt(em) chibiți.
Dacă-mi permiteți o parabolă forțată, eu cred că, de cel puțin 40 de ani, corpul didactic din Ro are cumva mai mult de-a face cu preoția (în sensul că predică) și prea puțin cu dăscăleala (care îndrumă).
S-a întîmplat, acum vreo 20 de ani să țin locul unui învățător pt cls a III-a din satul meu de baștină. ”Titularul” trebuia să-și isprăvească stagiul militar și astfel mi s-a propus mie (și eu, un proaspăt absolvent de ETC) să-i țin locul pt o lună. Înainte de a continua, vă spun că tatăl meu era un profesor foarte respectat în localitate (o să vedeți apoi de ce, nu e vorba de vreun nepotism, taică-miu era respectat și pentru că nu era genul, apoi știam că e doar pt o lună și, în plus, eu absovisem o factultate de ingineri, aveam cu totul alte vise decît a fi învățător într-un sat). Spun asta pt că probabil m-a ajutat un pic: mi-a permis să fiu dascăl pt acei copii cum probabil și Ion Creangă era. Nefiind sub presiunea unor ”planuri de lecții”, îmi adaptam ad-hoc strategia de predare. Nu chiar ad-litteram, căci multe erau gîndite de acasă:
1. În primul rînd, de cum am aflat de noul meu ”job”, am încercat mereu să rememorez scene de pe cînd eram eu în clasa a III-a, cam cum și cît gîndeam, ce mă deranja, cum mi-ar fi plăcut să fie, chestii de-astea.
2. Cum să menții treaz interesul copiilor pt ceea ce ai să le transmiți. Cred că asta e cea mai complicată parte din meseria de dascăl, dar dacă reușești să aduni destul la pct. 1, răspunsul vine oarecum de la sine. Răspunsul e: fă din totul un joc variat căci copii nu-și pierd niciodată concentrarea pt joc (decît la epuizare, dar nu era cazul)
3. Stîrnește pasiuni, lasă loc de cercetare pe cont propriu. Contrar a ce se obișnuia pe cînd eram eu în cls a III-a, acești copii erau efectiv entuziasmați de matematică (deși cam jumătate din ei nu știau nici tabla înmulțirii, iar vreo 5 aveau probleme și cu adunarea/scăderea cînd era cazul de ”transport”), citirea/lectura le stîrnea repulsie. Nefiind constrîns de vreun plan de lecție, mi-am permis să aleg din manual acele lecturi (doamne, ce puține! – majoritatea erau non-sensuri cu fel de fel de cuvinte, să le zic, mai rare, pe care chipurile copiii trebuiau să le rețină!) care chiar ar putea stîrni curiozitatea unui copil. Îmi aduc aminte că una din acestea a fost ”Fram, ursul polar”. I-am pus pe cei mai slabi să citească cu voce tare iar cînd au ajuns la punctul culminant i-am oprit și i-am pus să repovestească ce-au citit/auzit pînă atunci. Apoi le-am spus că pot afla continuarea citind acasă.
4. Notează întotdeauna corect un elev care dovedește nemijlocit dobîndirea cunoștințelor, chiar dacă ”îl știi” slab sau mediocru. Țin minte un caz care, pt cls a III-a, mi-a făcut o compunere chiar f bună (însă știam că are multe surori mai mari). Chiar și acum, cred că ele l-au ajutat (dar, ce e rău în asta?). Mi-a citit compunerea, am mirosit că nu-i de nasul lui (era unul din elevii cei mai slabi la așa ceva), l-am pus să închidă caietul și să facă un rezumat la ceea ce a scris. Chiar dacă abia o citise (un elev cu dificultăți de citire, ușoare în cazul față, nu mai ”are timp” să și memoreze ceea ce tocmai a citit). Am fost chiar mulțumit de rezumatul (nu doar epica, acțiunea, dar și ca exprimare) și i-am dat 10 (chiar sper să-l fi încurajat cu asta căci tuturor ne plac jocurile la care ni se pare că suntem buni).
5. La matematică a fost o nebunie și mai mare. Am reușit să-i fac pe cei mai buni să-i învețe pe cei mai slabi. Deși erau doar 18 în clasă, am realizat că nu am timp șă predau viitorului lor învățător o clasă cît mai uniformă, în care toți să știe barem să citească cursiv și tabla înmulțirii Desigur, am avut și ”ședințe cu părinții” unde a trebuit să explic de ce lucrez cel mai mult cu cei mai slabi din clasă iar pe cei buni îi neglijez – adevărul e că nu-i neglijam nici pe ei, pe ei îi învățam altceva, mai de preț, și anume cum să ”mînuiască” o echipă, dar n-am îndrăznit atunci să explic părinților (ei o știu pe aia cu programa și examenele).
Văd acum dacă se afișează mesajul asta lung și vă zic și cu matematica.
Pentru că puneți astfel problema – pedagogia modernă pune accentul pe formarea de competențe în dauna cunoștințelor.
Poate îmi explică și mie – ca bătrân limitat – cum pot exista competențe fără cunoștințe!
Stimata doamna,
Desi la a nu-stiu-cata editare a manualului respectiv, copilul meu de 7 ani are de raspuns la chestia asta la scoala: „Ce intelegeti prin: cartea e o racheta către cosmosul sufletului omenesc”
http://yottaro.blogspot.be/2015/10/magarusul-scrie-o-carte.html
:)) Și ce a răspuns?
A inceput sa planga, bietul, ca nu intelege nimic.
Apoi dupa ce l-am linistit, a raspuns cu un cliseu invatat tot de la scoala: „Simt cum cartile prind viata!”
Si l-a lasat in pace.
Cealalata varianta (pe care am contemplat-o) ar fi fost sa il las sa scrie ca nu intelege nimic si sa semnez pe caietul de teme (fiindca ma tem ca si mie imi ia niste timp sa inghit treaba asta).
Dar apoi eram iar oaia neagra a clasei; mai mult, doamna + ceilalti parinti precum si dl. mihai de mai jos m-ar fi trimis la dictionar.
Asta e, am ramas resemnat ca lumea se imparte intre cei ce inteleg si sunt in favoarea „problematizarii” si ceilalti care sunt exact problemele neproblematizate, cum ar fi eu si loaza de fi-miu (plus altii cum ar fi bloggerul si nevasta lui).
Bine ca mai sunt oameni in lumea asta care inteleg alegoriile (era si un primar in Constanta mare fan al alegoriilor si carelor alegorice). Suntem salvati! Si daca tot suntem la alegorii, ma asteptam la ceva gen Greierele si Furnica, in locul rachetei sufletului cosmosului nostru.
P.S. Si sa nu uitam de unde plecam: baiatul meu are 7 ani si 2 luni si inca silabiseste.
Hai să-l lăsăm pe Măzărimea sa în pace, că nu e treaba noastră aici, și să discutăm despre singura întrebare pertinentă pe subiect, „cum se duce o rachetă în suflet?”
Păi, ce e sufletul, pe înțelesul unui copil de 8 ani? E tot ce gândim noi, atunci când nu vorbim cu cineva. Și la ce ne gândim noi? Păi, la toate lucrurile adevărate și imaginare la care vrem să ne gândim: așa cum cosmosul adevărat are stele și planete, tot așa cosmosul sufletului are lumea cu jucării și jocuri și povești din desenele animate și din cărți! Cum care cărți, că încă silabisește? Păi cărțile pe care i le citim noi, mama sau tata, în fiecare seară de măcar 5 ani încoace, dacă nu cumva de vreo 7. În felul ăsta, cartea pe care o citim ne duce, ca o rachetă, către lumea imaginată de autor, în sufletului lui.
Ei, a fost greu? Poate că a fost, dar _asta_ înseamnă să nu ajungi un analfabet funcțional: să fii în stare să citești un text de clasa a treia și să înțelegi „ce a vrut să spună povestitorul”.
Cât despre loaze, aș vrea să cred că fiul dvs are șanse să scape, dacă nimerește peste profesori buni. Din păcate, ar trebui să aibă cu adevărat har, astfel încât să reușească să răzbată prin norul greu de descurajare pe care îl emanați („Nici TATA nu înțelege nimic din textul ăsta! Este neîndoielnic că textul e prost și nu merită înțeles!”)
Ok, cer scuze pentru neatenție, avusesem impresia că e manual pentru clasa a 3-a, nu a 2-a. În plus, programa menționează discuțiile critice pe marginea textului abia la clasa a 4-a. Deci, poate că m-am grăbit cu evaluarea. Oricum, rămâne la discreția învățătorului să folosească sau nu întrebarea respectivă, în funcție de nivelul copiilor.
Pe bune, dl. mihai?
Acum fie dvs. chiar incercati sa va faceti o mica pomanuta (sic!) cu mine si sa imi explicati toate astea, nu-i asa? Poate ca va pierdeti timpuletul cu mine, lasati…
Hai sa va mai spun si eu o parere despre analfabetismul functional. Vedeti ca este pe grade. Primul grad este ala in care omul chiar nu intelege nimic, iar al doilea este ala in care chiar i se pare ca intelege. Adica inclusiv atunci cand tot insista sa participe la discutie, desi subiectul e altul.
Hint: vedeti ca sunt foarte sigur ca toti cei din povestea asta: bloggerutul, nevestica si cu voia dvs., ultimul pe lista, subsemnatul (Dollo, chair asa, subsemnatul are diminutiv?) inteleg foarte bine alegoria/paralelismul cu racheta, chiar nu trebuie sa va mai osteniti. Numai ca discutia era un pic in alta parte, daca nu va suparati :)))
Perfect, credeți că eu sunt cel în offsaid. Poate îmi explicați și _de_ce_ credeți asta…
Tocmai asta ar fi ideea: fiecare intelege altceva.
Eu „am mai multa scoala” decat au avut parintii mei, si ei la randul lor au invatat mai mult decat parintii lor.
Singurul lucru la care am fost obligat a fost sa-mi fac temele de casa – in rest, lecturile suplimentare si exercitiile din culegeri le-am facut eu, pentru simplul fapt ca-i vedeam bucurosi pe parintii mei.
N-am acceptat explicatii de la ai mei (amandoi profesori de matematica) desi tata s-ar fi bucurat sa-mi explice.
Dar revin: fiecare intelege altceva!
Vad acuma cum e sa fii parinte (avem 2 copii de 7 si respectiv 5 ani). De ce sa-i impun ideile mele? Il vad de multe ori frustrat cand ii impun ceva ce tine de „cei 7 ani de acasa”: spala-te pe maini cand intri in casa, saluta persoanele pe care le intalnesti pe scara – de ex.
Si nu va dati seama ce bucurie e pe capul lui cand la o problema de scoala eu zic ca nu inteleg ce cere acolo si el imi explica mie! Sau ce faine discutii se isca daca eu zic ca inteleg una si el alta!
Stimate domn,
Deși sunt de acord cu criticile aduse în acel blog _formei_ de prezentare a textului (stilistic, prin schimbarea de la persoana a III-a la persoana I și prin neglijența conceperii dialogului), nu sunt de acord cu nodul în papură găsit la „spațiul mai mare dintre liniuță și primul cuvânt, și nici cu critica pe fond adusă, de fapt, folosirii unei alegorii.
Faptul că posesorul blogului și nevastă-sa nu sunt în stare să priceapă o alegorie nu reduce cu nimic meritul textului de a pune rotițele critice ale copiilor în mișcare. Însuși copilul blogerului a pus întrebarea pertinentă: „Cum se duce o rachetă în suflet?” Este, bineînțeles, treaba adultului (învățător/părinte) să explice alegoria. Ce a făcut autorul manualului prin acea întrebare se numește „problematizare”. Căutați în dicționar ce înseamnă.
@ Mihai
Chiar așa stimate domn ”Cum se duce o rachetă în suflet?” Nu lasă o gaură?
Alegorie nu înseamnă inaccesibilitate!
Îndrăznesc să cred că pentru majoritatea copiilor rachetele sunt vehicule nu proiectile! Mie alegoria folosită mi se pare foarte accesibilă și în perfectă armonie cu sufletul de copil. De aceea aș aprecia mult dacă toți cei care îmi dau cu minusuri ar veni și cu argumente. Pe principiul că dacă mai mulți îți zic că ești beat mergi și te culci, deduc că o fi ceva subtilitate a situației care îmi scapă. Dar zău că cred că exemplul acesta este prost ales în sprijinul ideii că „manualele e proaste, dom’le”.
@ Discuția a alunecat în ridicol!
În linia promovată de dvs. vehiculele nu lasă urme!!!
Iar chestia cu ”manualele e proaste”, cu regret vă spun, este stupidă. Nu am remarcat erori de ortografie sau de exprimare la nici unul dintre comentarii. Cu excepția dvs., bineînțeles.
Da, în general vehiculele nu lasă urme. În general autoturismul personal nu lasă urme, trenul nu lasă urme, avionul nu lasă urme, și nici un vehicul spațial nu lasă urme, la nivelul de simplificare al unui copil. Desigur că fiecare vehicul _poate_ lăsa anumite urme în anumite condiții, dar nu _asta_ este principala sa caracteristică de vehicul. Îmi pare rău că nu reușiți să vedeți ceva atât de simplu în calitate de bunic. Iar în ceea ce privește presupusa alunecare în ridicol, remarca dvs mă umple doar de tristețe.
Eu îmi aduc aminte cu plăcere de miile de jocuri în care îmi conduceam racheta pe terenul de joacă (și nu lăsa urme!). Faza aia a durat, în cazul meu, mulți ani. Târziu de tot am aflat că și alea cu care se doboară avioanele inamice sunt tot rachete. Dacă ați urmări un pic cu atenție mesajele din materialele (scrise sau video) destinate copiilor de azi, ați observa că și autorii de azi prezintă aceleași rachete cu care mă jucam eu.
Revenind la subiect, dvs v-ați împiedicat de o figură de stil (de care recunosc că abuzez uneori) și n-ați reușit să aduceți niciun argument în sprijinul ideii că alegoria menționată ar fi inaccesibilă (ceea ce ați afirmat iar eu am combătut), și nici în sprijinul ideii că acest exemplu demonstrează slaba calitate a manualelor (iată, fără eroare de exprimare, ca să vă fiu pe plac). Prin comparație, eu doar am desființat argumentul domnului Daniel preluat din acel blog, cum că acest exercițiu e o idioțenie. Și apoi mi-am nuanțat poziția, că sunt de acord că e cam prematur la clasa a 2-a.
Repet, _argumente_ aveți? Dincolo de atacurile la persoană?
Uite aici:
„”Ma bag si eu – parca in lumea asta exista o disciplina care te invata sa gandesti si sa rationezi, cum se chema oare – a, filosofie…. nu e oare mai usor ca pana la urma notiunile filosofice sa fie predate de la gimnaziu?
Nu doar in clasa a 12 a? Ma gandesc ca e mai eficient sa invatam copii sa gandeasca si sa aleaga usor ce informatii au nevoie din manuale sau de la profesor sau din alte zone decat sa ne straduim sa facem 15 manuale extraordinare.
Pana la urma manualul e un ghid si nu trebuie sa ne limitam la el.
Nu e oarecum o tara a vechii gandiri comuniste ca elevul sa nu gandeasca prea mult si sa nu invete asta prea devreme?
*filosofíe f. (vgr. philosophia, d. philos, amic, șisophía, înțelepciune). Știința generală a lucrurilor, principiilor și cauzelor.
FILOSOFÍE, filosofii, s. f. 1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție generală despre lume și viață.””