În anii 70, când midleclassul newyorkez s-a retras la periferii, New York-ul a rămas cu cartiere întregi devastate, clădiri pustii sau incendiate, străzi desfundate, un oraș ruinat la propriu și la figurat. Martha Cooper era pe atunci prima femeie fotograf la New York Post și se apropia de 30 de ani. Fusese intern la National Geografic, călătorise prin lume și fusese cucerită de copiii din Haiti care-și făceau singuri jucării. Pe drumul de acasă spre redacție, prin New York-ul ăla decăzut, Martha s-a gândit să vadă cum se joacă și copiii americani. A descoperit că ăștia măscăreau pereții cu spray-uri cu vopsea, adică făceau graffiti. Plus o mulțime de alte activități distractive pe care au avut deja grijă toți marii regizori americani să le șablonizeze în filme: crescut porumbei pe acoperișuri, jucat în chiloți pe stradă în jurul stropitoarelor, sărit de la etajele blocurilor pustii pe saltelele aruncate la parter…
Așa a intrat Martha în cultura hip hop și apoi în aia de graffiti, care azi se mai numește și street art, înainte de a ști chiar cei care le făceau că e vorba de artă. Sau cultură. Printr-unul dintre copiii pe care-i fotografia, Martha a ajuns să-l cunoască pe Dondi, un celebru graffer care a murit destul de repede, pe la 37 de ani, dar care i-a făcut botezul Martei în graffiti. Îi dădea întâlnire noaptea prin depouri unde scria pe vagoanele trenurilor de metrou, în grabă să nu-l prindă poliția. Ea îi fotografia pe toți și priza alături de ei adrenalina. Pericolul de a experimenta o formă de artă-protest, desconsiderată de galeriile de artă sau de societate în general, dar făcută din inimă de copiii ăia pentru ei înșiși. Nu pentru faimă sau bani.
Într-un interviu interesat, de anul trecut, Martha e întrebată cum priveau colegii ei de la New York Post activitățile ei extracurriculare, mai ales că era și prima femeie fotograf de acolo. Povestește că într-adevăr colegii ei desconsiderau graffiti-ul, ca majoritatea newyorkezilor de altfel. Îl vedeau ca pe o formă de vandalism și ea nu avea argumente valide să-i apere, să spună că un graffiti pe zidul unei case o înfrumuseța. Așa că le-a spus că până la urmă și panourile publicitare erau o formă de poluare vizuală a orașului, măcar graffiti era făcut de mână 😉 Azi, zice Martha, autobuzele și clădirile sunt toate îmbrăcate în afișe sau mash-uri publicitare, oare ăștia nu s-au inspirat de la grafferi cu asta? Sau or fi copiii grafferi de ieri care au ajuns azi advertiseri?
Martha a publicat prima carte cu fotografie documentară despre graffiti în 1984 – Subway Art. – urmată zece ani mai târziu de una prin care credea că marchează moartea graffiti-ului – R.I.P.: New York Spraycan Memorials. America se cam plictisise de graffiti. Timp de 20 de ani, până când a ajuns în Europa, ea a fost convinsă că a fost un fenomen specific New York-ului devastat și că în niciun alt oraș nu s-ar putea întâmpla așa ceva. Abia când a vizitat Germania a aflat cât de mult contribuise ea însăși la scoaterea acestei mișcări din subsolul metroului și punerea ei pe toți pereții urbani. Europa traversa și ea febra graffiti-ului. Martha devenise celebră făcând totodată cunoscută această blamată formă de artă stradală. În 2004, încurajată de succesul european al primelor ei cărți, a publicat mai multe fotografii făcute în perioada aia – Hip Hop Files: Photographs 1979-1984 – apoi un an mai târziu Street Play.
Fotografiile Marthei Cooper arată un Manhattan ca Ferentariul nostru, parcă ceva mai rău. A început să urmărească fotografic ce fac cetele de copii ai New York-ului când nu sunt supravegheați de părinți, fascinată de asemănările dintre generațiile alea și propria ei copilărie. Spune că și ai ei o lăsau să colinde în voie fără s-o controleze, singura regulă fiind să ajungă acasă la cină. E vorba de copilăria aia fără telefoane mobile și fără Internet, când omenirea a reușit să-și crească bine mersi copiii, inconștientă de numeroasele pericole care pândeau de după orice colț, și de care suntem panicați azi.
Martha a crescut cu aparatul de gât de la trei ani. Îl primise cadou de la taică-su, un entuziast al camerelor de fotografiat, care a reușit să facă din pasiunea asta o afacere de familie ce a rezistat până în era digitală, în Baltimore, locul de baștină al Marthei. Poveștile astea, ale copilăriei ei din anii 40, sunt scrise și fotografiate pe site-ul care-i dă și porecla pe care martha și-a asumat-o virtual: Kodakgirl.
A voluntariat în Corpul păcii prin Thailanda, a colindat cu motorul din Bangkok până la Londra, a obținut o diplomă în antropologie de la Oxford. Dar viața ei este fascinantă și pentru că a crescut și îmbărânit odată cu fotografia. A învățat să facă poze pe film, să developeze și să care după ea echipamente grele. Când a apărut aparatul digital, povestește într-un alt interviu, fata Kodak a zis că asta nu e pentru ea, ea se va pensiona cu pelicula în mână. Apoi a ajuns într-un oraș chinezesc unde a dat peste o băbuță chinezoaică care făcea poze, cum altfel, cu un aparat digital. Asta a convins-o că nu e prea bătrână să învețe ceva nou.
Martha Cooper are azi 74 de ani (wiki a îmbătrânit-o cu 3 ani), face poze și cu un iPhone, are cont de Insta, urmărit de peste 170.000 de oameni, vinde bine se pare, are și o pisică tărcată, Melia. Pentru că deși face poze digitale a rămas încă cu zgârcenia fotografului pe film, și postează foarte puține din pozele pe care le face. Dar are tone în computer și crede că viitorul, istoria și conservarea artei stradale, toate stau în cloud. Dacă va avea cine să le sorteze vreodată și acolo.
Colindă lumea, indiferentă la trecerea timpului, îi fotografiază pe niște puști în Brazilia, mâzgălind ziduri într-o curte părăsită și e surprinsă de o razie a poliției. Se trezește cocoțată pe un zid cu tot cu aparate și puștii grafferi, ca să scape de poliție, și-și dă seama că e prea sus ca să poată să sară. E totuși septuagenară 🙂 Și cu toate astea pericolul artei făcută ilegal este ce o face să se simtă și azi ca un fotograf de sălbăticiuni, într-o junglă urbană.
Vă povestesc toate astea pentru că eu am descoperit-o pe Martha Cooper abia acum, când a trebuit să-i anunț venirea la festivalul de artă stradală Uriași de Pantelimon, de la Make a Point, în 13-15 octombrie. Poate vă interesează s-o cunoașteți și voi, că eu una abia aștept s-o cunosc în carne, oase și scântei pe femeia asta 🙂
P.S. Și nu numai pe ea, mai sunt câteva nume interesante care vin acolo în week-end-ul ăla. Vedeți aici.
Mai rău ca Ferentariul nostru. Poveștile oamenilor care au trecut prin Epidemia Crack-ului dintre 1981-1994 te fac să crezi că o duceau mai rău ca aurolacii lui Bruce Lee Aurolacul. Dacă mai pui și panica SIDA și multe alte chestii care s-au întâmplat în aceeași perioadă, realizezi că filmele cu gangsteri și polițiști ale americanilor reprezentau realitatea într-un mod îndulcit, cosmetizat, ca Povestirile Istorice ale comuniștilor noștri. Un om care suporta acea realitate câțiva ani probabil ar fi crezut că trăiește o apocalipsă post-nucleară 😀