Nu știu alții cum sunt, dar pe mine când mă apucă disperarea văzând zădărnicia lucrurilor pe care le fac în viață, iau o pauză și citesc. Citesc mai mult decât în mod normal, adică încerc să-mi tratez depresia cu o evadare în poveștile sau depresiile altora. Și la depresia de anul ăsta s-a întâmplat să-mi iasă în cale și niște scrieri numa bune de pus la rană. Despre tetralogia Elenei Ferrante v-am zis. După ce am terminat-o am mai citit o culegere de nuvele, câteva piese de teatru și un roman interbelic, toate ale unei scriitoare despre care deocamdată nu vă zic nimic, pentru că este un proiect inedit la care lucrez și veți afla în lunile care vin. Dar vă spun în schimb ce am citit duminică toată ziua, cu o întrerupere de masă și scurte pauze de pipi, până am dat-o gata. Și ea pe mine 😉
Contextul meu
Sâmbătă noaptea spre duminică ne-au cântat lăutarii până la 5 dimineața la o nuntă în cartier. Cu dedicații, chiuituri, cu tot tacâmu’… Pe la 4 dimineața mă întrebam cum dracu mai are acordeonistul ăla vlagă în degete, așa că de mila lui am sunat la poliția locală. Dar neștiind să le spun exact unde e de fapt nunta, că se auzea dolby surround de la mine din balcon, am primit doar o asigurare că „să văd ce pot face, stimate domn”. M-am oferit să pun ceva pe mine și să ies la o plimbare în cartier, ca să-i pot da coordonatele exacte de GPS polițistului, dar a zis că lasă, că încearcă el o magie. A funcționat abia o oră mai târziu, când pesemne că s-o fi spart nunta.
Așa că după o noapte tradițional românească, am zis să-mi odihnesc ochii tot pe ceva cu puternice accente realiste, iar asta a fost romanul de debut al unei tipe despre care nu știam nimic până cu câteva zile înainte. O prietenă de la Budapesta mi-a zis că o citise pe nerăsuflate la job și cum avem niscai gusturi similare am mers pe mâna ei. Se dovedește că e mai bine să citești așa, decât să te iei după descrierile editurilor.
Realitatea ei
Povestea începe într-un autobuz fără aer condiționat, într-o vară caniculară din București. Te așezi pe un scaun la geam și observi câteva personaje. Apoi le intri în cap, pe sub piele, în viață, pentru că la suprafață toți sunt la fel de fierți de lipsa de aer, de gradele multe, de nervi, frustrări și gânduri. E cam ce facem toți când mergem cu RATB-ul sau metroul, dacă nu stăm ca ghioceii cu ochii înfipți în telefoane. Ne uităm la ceilalți, îi cântărim, în judecăm, le construim o poveste în minte și eventual râdem în barbă de ce ne-a ieșit. Cam așa și Anamaria Bancea, scriitoarea arhitectă.
Dacă romanul ar fi fost doar o scurtă povestire, redusă la capitolul unu, ar fi fost una dintre cele mai mișto nuvele. Cu o precizie aproape matematică a dozării amănuntelor, autoarea reușește încă din primele pagini să te facă să empatizezi cu personajele, să vrei să știi mai mult despre ele și mai repede, dar să fii perfect pregătit și dacă nu vei primi, pentru că poveștile lor sunt atât de pline de culoare încât rămâi mânjit pe degete și-ți poți desena singur mai departe.
Personajele
Eugenia are 30+, e o fată din Chitila care iubește tatuajele, cărțile și pe George. E laborantă la un spital și trece pe lângă viață îngrijindu-și mama care e paralizată. Pentru asta sau pentru alte motive pe care doar le intuim, Eugenia, Jeni, nu a putut să emigreze acum 15 ani cu George în Australia. Dar ea de atunci îl așteaptă și nu vrea altul.
După ce coboară Eugenia ne pironim privirile admirative, chiar pofticioase, asupra trupului bine făcut, elegant și mmm parfumat al lui Mihnea, director într-o corporație. Divorțat, dar încă neconsolat, Mihnea își blesteamă zilele că a făcut prostia să se urce într-un autobuz sufocant, își înjură în gând colegii superficiali din companie, o detestă pe fosta nevastă care-l sună taman atunci și în general cam fierbe nemulțumit în propria existență mai mult decât în acel autobuz.
Cu ochii pe frumușel stă chiar și tanti Mimi din Sfârcea, adusă de comunism în Capitală acum 40 de ani și rămasă aci la bloc, alături de bărbac-su Viorel, agent de pază, fiica Mihaela, care urma să fie nașă de botez, și ocazional, când era Viorel la serviciu, alături de domnul Titi, vecinul care-i aprecia calitățile culinare cum numai un holtei o putea face. În înghesuiala din autobuz, tanti Mimi (care are ceva din madam Delcă a Gabrielei Adameșteanu) ajunge de își atinge sacoșele pline de la piață de cracii păroși și dezgoliți ostentativ ai lui Dodo, un gigolo în pantaloni scurți care apropia 50 de ani, dar se lupta ca un cotoi jigărit să nu arate asta.
Ipoteza
Toate personajele astea și scurta, improbabila lor întâlnire în autobuz îți deschid ușa unei construcții surprinzătoare, cu coridoare secrete, colțuri întunecate, așezată pe un subsol igrasios, cu iz de comunism. Povestea construită de Anamaria Bancea, arhitect de meserie, este o Restituire, o reparație morală a unei greșeli pe care unii au comis-o, alții le-au fost complici, mulți i-au tras ponoasele și niciunii nu vor să și-o asume. Este evident o poveste prea frumoasă ca să fie adevărată, pentru că în România de azi, în care se petrece acțiunea romanului, restituirile proprietăților confiscate de comuniști au fost uitate undeva într-un colț prăfuit al existenței noastre dominate de prezentul tot mai isteric.
Totuși nu ne împiedică nimic să ne imaginăm, așa cum a făcut și autoarea, ce-ar fi dacă…? Cum ar reacționa tanti Mimi dacă ar afla că moștenește un fost moșier din Bărăgan? Dar Mihnea, corporatistul elitist, s-ar putea uita la o fată simplă ca Eugenia din Chitila? Este posibil să repari după mai bine de jumătate de secol viața cuiva, distrusă doar pentru că la un moment dat în istorie un strămoș a făcut o alegere greșită? Este posibil să mai repari ceva prin bunătate, altruism, iubire? Anamaria Bancea pare a fi o optimistă, dar asta nu o împiedică să-și pedepsească personajele cu tușe care trădează fie propriile prejudecăți, fie prin asta vrea să le sublinieze pe cele comune – aici nu m-am lămurit, oricum arhetipurile descrise i-au ieșit perfect.
Nu mă pot decide cu ce anume fragment din carte să vă deschid apetitul, mi se pare că i-aș face o nedreptate autenticității lui tanti Mimi, nobleței doamnei Puchici, misterului Eugeniei sau umorului mucalit al domnului avocat Cruțescu, așa că vă recomand s-o citiți singuri. O să fie ca o gură de aer în plămâni care vă va face să-i priviți altfel pe colegii de autobuz data viitoare.
….si eu am sunat si mi s-a spus cu politete sa sun ori de cate ori auzul este agresat. Trebuie sa luam atitudine in sensul asta, altfel clacam in fata barbariei.
1. Când eram tânăr, o fată minunată de care mă îndrăgostisem și care avusese multe de tras tocmai din cauza frumuseții,avea o vorbă: ”Metocani Ștefane! Metocani…”
2. Foarte frumoasă prezentarea cărții dnei Bancea, chiar dacă este puțin probabil să o citesc. Spre rușinea mea, după o zi de citit biologie moleculară, trec la cărți cu ”story” – ceea ce denotă încă odată că (după cum afirmă dl Andrei Pleșu) inginerii (și mai ales eu) nu sunt intelectuali….
Domnule Bragarea, eu am citit cartea doamnei după strategia de parcare a Capitalei, și mi-a mers la inimă. Cartea 🙂
Măi, chiar, că uite că mi-a rămas o lacună aici. Deci, înainte de 112, pentru _toate_ problemele de poliție sunai la 951. Pe urmă numerele individuale de poliție, salvare, pompieri s-au desființat și a apărut 112. Oarecum firesc pentru salvare și pompieri, însă nu mai ai voie să suni la 112 ca să chemi poliția pentru un scandal auditiv, care nu e deci urgență. Între timp, au apărut structuri alternative de ordine publică (poliția locală, jandarmeria, poliția rurală, etc) ale căror atribuții nu le știu. Și nici numerele lor de telefon.
Mă poate lămuri și pe mine cineva cum stă treaba?
Eu am sunat la locală, la numărul de pe site-ul lor. Și omul nu mi-a zis că nu e treaba lui, doar că voia să știe exact adresa. Dacă aveau vreo mașină de patrulat prin zonă sigur se auzea de la depărtări, doar dacă trecea prin cartier, însă na, n-o fi avut. Nici nu mi-am imaginat că ar fi de competența 112, chiar nu era. De asta există poliția locală.
Acuma, competențele poliției locale sunt cam fluctuante, sunt băgați de exemplu și în dirijarea traficului și dat amenzi auto, ceea ce e un pic ciudat. Deși înțeleg că au mai schimbat legea de funcționare 155/2010 și nu ar mai avea asta cu amenzile, dar nu am aprofundat.
He, he, cam asta fac si eu in autobuzul/trenul cu care face naveta, doar ca nu-mi construiesc povesti despre trecutul personajelor, ramin la prezentul lor, le ascult vorba (atunci cind inteleg limba, ca e cam hotch-potch pe-aici), si daca nu, le urmaresc pe furis mimica, pozitia, exprimarea non-verbala si incerc sa-i „citesc”. Am „colegi” de naveta cu care ma vad zilnic, uneori si pe un sens si pe celalalt, altii cu care ma vad sezonier, e un exercitiu interesant. E de mirare cite lucruri se pot afla despre oameni fara a se schimba o vorba.
Da, îmi amintesc că eu am avut și un crush pentru un domn cu care mă întâlneam în fiecare dimineață în tramvai în primii mei ani de muncă. La vremea aia (abia terminasem liceul) credeam că și el se uită tot de aia așa lung la mine, dar mulți ani mai târziu am descoperit că omul era polițist criminalist. Cred că devenise suspicios că-l filam :))
https://www.youtube.com/watch?v=mdiPP2KYYuE
Ehei, ce tangouri se făceau odată… 😉
pacat ca nu au facut aia nunta mai repede, ca vedeam si eu recomandarea acum 2 spatamani si cumparam cartea….atunci eram in .ro iar acum, unde ma aflu, mi-e greu spre imposibil sa o procur. (offtopic, citisem pe undeva ca asta ar fi una din marile probleme ale romanului in diaspora, comparat cu alte natii: cumpararea de carti romanesti)
dupa prezentare, pare cu 5 clase deasupra depresivelor bagauri si cronici ale genocidului scrise in ultimii ani…
Minunata cartea. Am citit-o pe nerasuflate(vorba vine 🙂 ). Pentru clubul de carte trebuie sa ne confirmam pe undeva prezenta?
Trebuia, dar dat fiind că abia acum văd comentariul, te așteptăm să vii neconfirmată 🙂