Carmen trasează linii invizibile cu un pix pe o placă neagră legată la laptop, iar pe ecran apar ca prin minune aripile unui arhanghel. De dincolo de ecranul computerului o privește mândru bunicul, care așteaptă răbdător opera nepoatei, cu mâinile sprijinite moale pe genunchi. Când termină de desenat „cuvântul zilei” pentru Dexonline, Carmen îi arată bunicului de 89 de ani ce va să zică tehnica modernă. „Uite tataie, vezi, acuma doar trasez liniile cu instrumentul ăsta pe placa asta, și gata se face desenul pe ecran. Pot să-l mișcorez sau să-i dau orice dimensiune vreau. Și imediat îl trimit pe email”. Bunicul se uită la arhanghel zâmbind, chiar dacă e evident că nu pricepe mare lucru din tainele pixelilor.
În ochii lui ea tot nepoțica de patru ani pare, care-i desena pe oamenii de la Telejurnal. Bunicul are și acum operele ei de artă înrămate cu grijă pe pereții casei în care fata a copilărit și locuit aproape 27 de ani. Când a fost să dea, firesc, la arte, părinții s-au opus. „Unde te duci tu, mamă, să faci arte, că nu avem pe nimeni în familie care să fi făcut asta?!”, i-a zis mama. Așa că fata s-a făcut specialist în marketing la o corporație, după ce, firește, a studiat Relații internaționale la ASE, ca toate fetele cuminți pe vremea lui Ceaușescu.
Viața de corporatist a lui Carmen a luat o pauză în 2010, după un stagiu de trei luni în Kenia, de unde s-a întors alta. „Acolo a fost declick-ul: unde merge drumul meu?” și-a zis ea, care avea deja o casă, o mașină, dar nu și libertatea de a face ce iubea mai mult: artă. Și-a dat demisia și a apucat o vreme drumul freelancing-ului. Care nu e ușor, dar nici greu nu e când faci ce-ți place. Iar asta se simte din entuziasmul cu care Carmen îți povestește proiectele și ideile ei. A terminat între timp și Universitatea de Arte, un master în același domeniu, doar pentru că i s-a părut că a terminat facultatea și n-a înțeles suficient, iar acum susține și doctoratul ca să fie sigură că dacă era ceva de înțeles a epuizat toate etapele. Tema de doctorat sună SF, dar cică nu e: Ars Imersa – o instalație digitală interactivă cu imersie în realitatea virtuală.
Părinții n-o mai întreabă azi ce face ea cu arta, pentru că între timp au înțeles că au avut tot timpul artistul în familie: pe bunicul. Doar că nimeni nu-l considera așa.
Meseria bunicului e foiță de aur
Bunicul, Constantin Dumitru, a fost legător de cărți de când se știe. A început ca ucenic în 1938 la un patron – pe vremea aia le zicea meșteri, nu patroni – al cărui atelier mai există și azi, înghesuit undeva vis a vis de Facultatea de Drept din București. Primea 20 de lei pe zi și trebuia să deprindă meșteșugul legării cărților în piele timp de trei ani. Așa a ajuns să-i cunoască pe Rebreanu, Topârceanu, Paler și chiar pe prințul Ioanid, pentru că se ducea la ei acasă și le ducea cărțile legate de maestru. „
Rebreanu era generos, îmi dădea de fiecare dată câte 15 lei și era foarte popular, nu conta că eu eram un ucenic și el ditamai scriitorul”, își aminește bunicul.
Zice că Liviu Rebreanu locuia undeva pe Bulevardul Elisabeta, Topărceanu era mai scăpătat, stătea înghesuit undeva pe Moșilor, într-o cămăruță.
Între 1941 și 1944 bunicul a făcut războiul. A apărat de nemți câmpurile din Pipera pe care acum s-au ridicat mândre sedii corporatiste, în care a lucrat și nepoata lui. Iar când s-a întors de la război a început să lucreze legătorie de carte pentru o renumită casă care oferea servicii pentru Casa Regală, pentru Guvernul României și Consiliul de miniștri.
După instaurarea comunismului bunicul a devenit legător profesionist la editura Cartea Românească, înglobată apoi în Casa Scânteii – pentru construcția căreia a dat și el bani. „Ni s-a oprit din salariu, pe ștat, era datorie patriotică”, se amuză bunicul.
(Citește și portretul inginerului Mazilu care a proiectat rezistența Casei Scânteii)
Până în 1990, când a ieșit la pensie, Constantin Dumitru a fost omul care a legat cele mai importante cărți din România. De la operele lui Eminescu, cu pagini aurite pe margine, până la Constituția României pe care însuși Nicolae Ceaușescu a depus jurământul de secretar general al Partidului Comunist Român. Tot cu foiță de aur pe marginile foilor.
Tot bunicul lega în piele pergamentele din „capsulele timpului” pe care Ceaușescu le introducea la temelia tuturor ctitoriilor comuniste la care turna canciocul inaugural.
Carmen a furat mai mult legătoria de artă de la bunicul, dar cum se întâmplă adesea în familie, așchia vrea mai întâi să aibă parte de aventuri departe de trunchi. Așa că ea a învățat să lege cărți „oficial” la un curs organizat de Fundația Calea Victoriei. Când a văzut bunicul lucrarea de absolvire a nepoatei s-a lăsat înduioșat că ea vrea să-i calce pe urme și i-a făcut cadou parte din uneltele lui. Asta nu înseamnă că azi nu-i mai atrage atenția cu aceeași grijă de dascăl: „tataie, când tai trebuie să ții cuțitul înclinat, și să presezi…”. La care Carmen răspunde răbdătoare, ca orice nepoată: „Da, tataie, știu tataie!”.
Pasiunea nepoatei e neprețuită
Am scris textul ăsta acum cinci ani, când i-am cunoscut pe Carmen și pe bunicul ei. Make a Point făcuse un concurs de picturi pentru turnul de apă din Pantelimon, iar Carmen concurase cu o variantă care reprezenta niște rafturi cu cărți. După cum desigur v-ați dat seama, cărțile sunt pasiunea ei. În casa ei din București cărțile umpleau cam orice spațiu posibil. Pe rafturi, pe masă, pe birou, pe jos. Acasă la bunici au rămas încă pe atâtea. Carmen are un cult pentru cărți, le iubește cu aceeași pasiune cu care bunicul le face coperți de lux.
Participarea la concursul pentru Turnul de apă din Pantelimon i-a deschis apetitul și pentru alte lucrări publice, chiar dacă atunci cărțile ei nu au întrunit suficiente voturi ca să fie alese (Turnul a fost pictat cu o perdea verde). De atunci a mai pictat un perete în stația de metrou Romană, a desenat hora pe o locomotivă a CFR și s-a risipit în diverse alte proiecte îndrăznețe – de exemplu a pictat tavanul mașinii unor prieteni. În urmă cu doi ani ne-a desenat la APADOR-CH drepturile fundamentale ca semne de circulație, o modalitate revoluționară de a simboliza niște concepte altfel destul de abstracte. Și tot la capitolul ăsta, al capacității de sintetizare a unor concepte în imagini, pentru mine una cea mai interesantă operă a ei rămâne colaborarea cu dexonline, unde pentru multă vreme a desenat zilnic cuvântul zilei. Câți dintre noi suntem în stare să sintetizăm un cuvânt într-o imagine?
Apoi viața a dus-o prin Dubai, unde a avut prima expoziție de grafică, prin Malta unde a muncit și trăit un an, iar acum a ajuns în Germania, unde a revenit la business development, că totuși prea multă artă strică echilibrul bugetar 😉 Dar asta nu înseamnă că nu umblă cu desene și tot felul de idei crețe în cap, ca orice artist. Pentru că, așa cum își îndemna ea publicul atunci când îi arunca vreo provocare, nu există greșeli, doar distracție!
Caligrafia care l-a făcut om pe Steve Jobs 😉
Am regăsit textul ăsta vechi despre Carmen și bunicul, ajuns acum la 94 de ani, și am decis să-l republic, pentru că locul în care l-am publicat inițial nu mai există, și parcă-mi pare rău să se piardă frumusețe de personaje 🙂 În week-end-ul 13-15 octombrie Carmen revine în țară pentru scurtă vreme, ca să țină un curs de caligrafie, la Zilele Uriași de Pantelimon. Nu e vorba de bastonașe și cerculețe – pentru cine a prins cursurile de caligrafie din școala primară – ci de acel gen de curs la care Steve Jobs a nimerit din întâmplare în studenția lui ratată, și așa s-a născut, mulți ani mai târziu, frumosul design al computerelor Mac. „It was the first computer with beautiful typography. If I had never dropped in on that single course in college, the Mac would have never had multiple typefaces or proportionally spaced fonts. And since Windows just copied the Mac, it’s likely that no personal computer would have them.”, a povestit Jobs în celebrul lui discurs în fața absolvenților de la Stanford.
Ironic că la baza desenării computerelor personale, care s-ar zice că azi au ucis scrisul de mână, stă tocmai această artă frumoasă, bătrână de când lumea a învățat să scrijelească semnele cuneiforme în Persia antică. Ca și Jobs, Carmen Nistor a descoperit caligrafia întâmplător acum șapte ani, în Germania, la un curs la care s-a dus din dragoste pentru instrumentele de scris. De atunci i-a mai învățat și pe alții cum să descompună în piese geometrice tot ceea ce știau despre scris, apoi să le asambleze în mici opere de artă. „E un exercițiu de răbdare și perseverență cu scopul obținerii unei lucrări cu valoare estetică”, spune ea.
Pentru că Mac-urile s-au desenat deja, ce veți învăța la cursul de caligrafie ținut de Carmen Nistor vă va ajuta poate să faceți alte lucruri. Dacă sunteți prin București week-end-ul ăsta și vreți să încercați, haideți la Make a Point. E gratis. La Zilele Uriași de Pantelimon o să fie câte ceva pentru fiecare în alea trei zile: muzică, dans, artă, graffiti pe acoperișuri, senzații tari dacă urcați pe scara din jurul Turnului de apă, fotografiile legendarei Martha Cooper sau îl puteți vedea pe Moose, tipul care a inventat reverse graffiti-ul, adică face opere de artă din mizeria strânsă pe ziduri. Găsiți aici și programul și adresa.
Întrebați și de Dollo dacă vreți să ne cunoaștem, o să fiu acolo în fiecare zi 😉
Fotografiile cu Carmen și bunicul sunt făcute de Diana Iurkiewicz.
Topîrceanu a murit în 1937.
Înseamnă că bunicul o fi încurcat personajele. Sau oi fi înțeles eu greșit.