Jurnalismul, pe vârfurile lui

Am cunoscut-o zilele trecute pe Martha Cooper, ziarista americană despre care vă povestisem aici. Înainte s-o cunosc a trebuit să fac un comunicat de presă despre venirea ei în România, și cum nu auzisem de faptele ei de vitejie a trebuit s-o gugălesc. Din link în link și din interviu în interviu, m-a captivat. O femeie de 74 de ani care încă trăiește mânată de pasiunea meseriei pe care și-a ales-o acum…70 de ani fără să știe. Pentru că taică-su i-a pus aparatul de gât la 4 ani și de atunci tot trage cadre.

Unora li se poate părea un moft arta asta stradală sau graffiti-ul (am aflat de la Martha care e diferența dintre ele) și recunosc că mă număr printre aceia. Nu rezonez cu multe din manifestările astea artistice, dar pe de altă parte mie nici poezia nu-mi place, așa că pesemne că nu-s un suflet suficient de artist(ic). De aceea trebuie să spun că la Martha nu admir neapărat domeniul pe care și l-a ales, ci perseverența cu care l-a urmărit și documentat în ultimii 50 de ani și continuă să o facă. Sunt sigură că dacă ar fi ales să scrie despre război ar fi călărit și azi vreun blindat prin teatrele de operațiuni internaționale, cum o face cu zidurile pe care se manifestă plenar artiștii lumii.

what if I need to take photos?

Pozele Marthei arată însă nașterea, copilăria și apogeul unei forme de artă: desenele pe pereți pe care ea continuă să le fotografieze și azi cu același interes. Când am făcut cunoștință, după ce am „negociat” cu ea orele la care urma să dea câteva interviuri, i-am zis că-și poate lăsa într-o încăpere sigură multele genți pe care le căra pe ea. E o femeie mică de înălțime, dar bine făcută și încă reușește să se miște, să se cațere, să se pună în poziții incredibile pentru vârsta ei, doar ca să facă un cadru reușit. Mi-a spus că nu vrea să-și lase gențile (aia cu aparatele o căra în față, aia cu haine de schimb și un laptop în spate) pentru că „dacă va fi nevoie să facă poze?!”. În plus, mi-a arătat râzând că se echilibra cu una în față și una în spate. Așa a stat în toate cele trei zile cât a durat evenimentul, singurele momente în care le-a scos de pe ea au fost când a trebuit să coboare de pe un acoperiș pe o scară riscantă (și mie mi-a fost frică să cobor de acolo și nu aveam la mine decât telefonul) și când și-a ținut prezentarea în fața unei săli pline de curioși.

În timpul zilelor s-a ținut după artiștii care au pictat acoperișurile Postăvăriei. Apoi a mers cu un altul, britanic, ca să-l vadă  la lucru – Moose făcea reverse graffiti, adică curăța cu jet de apă murdăria de pe ziduri, în loc să le mâzgălească. Mi-a arătat poze de care era încântată, că a prins un cadru bun, felicitându-se că a reușit să găsească un unghi bun. A vorbit cu tot felul de oameni, de la copii de câțiva ani trimiși de părinți să-și testeze engleza și să-i spună că le plac pozele ei, până la hipsteri mirați că „baba” poate fi atât de cool. Între timp prindea pokemoni pe telefon sau bea un vin roșu și participa la glumele de tabără care se făceau seară de seară.

Tot timpul cât am avut-o sub priviri mi-am imaginat-o pe mama în locul ei, cu artrita ei, cu preocupările ei gospodărești, cu murăturile, rețetele, telenovelele și grijile de pensionară. A venit și mama la Make a Point, dar mai mult pentru că eram eu acolo și voia să vadă ce fac. Estul Europei și New York-ul, două istorii diametral opuse, ajunse din întâmplare în aceeași curte de fostă fabrică comunistă din Pantelimon, la un festival de cartier.

I-am zis Marthei că mi se pare extraordinar că încă face fotografii, că nu a obosit și mi-a răspuns un pic aspru, dar cu indiferență: „ce altceva aș putea să fac?!” Unii ar zice că ar putea să se retragă, doar că n-ar avea liniște. Nu are familie, și deși consideră că tot New York-ul este căminul ei, stă foarte puțin acolo. În rest pare a fi prinsă tot timpul între avioane și continente.

Deși primele ei albume, considerate biblii în domeniul artei de stradă, încă se vând, mari branduri se dau peste cap ca să-i finanțeze proiecte, Martha nu se limitează să trăiască din faima anilor 70-80 când a scos din anonimat graffiti-iul american. E la curent cu tot ce e nou în branșă, ba chiar îmi spunea de nu știu ce magazin de vopseluri pentru grafferi care ar fi prin București și pe care ține musai să-l viziteze. Îmi arăta ce gamă sărăcăcioasă de culori exista în anii 70 și cum puștii pe care îi însoțea ea prin vagoanele din depouri își făceau singuri ustensilele de vopsit, și cât s-a diversificat acum piața de materiale destinate graffiti-ului, deși în cele mai multe locuri din lume este considerată în continuare o ilegalitate, mai mult decât o artă. Un act de vandalism din care o industrie prosperă, se pare.

Ziaristul român e mai vedetă decât vedeta care trebuie intervievată

Revenind la pasiunea și mai ales disciplina Marthei, care se mândrește azi cu prima legitimație de fotoreporter femeie de la New York Post, nu pot să trec peste maniera în care s-au comportat compatrioți de-ai mei din breaslă. Au fost solicitări de interviuri cu Martha de la diverse publicații sau televiziuni. Unele au venit pe filiera unui mare sponsor care a finanțat un proiect recent al Marthei în Brazilia și firma respectivă a fost direct interesată s-o promoveze pe fotografă și în România. Dincolo de asta, însă, eu zic că Martha Cooper ar fi fost un personaj interesant de cunoscut și intervievat, măcar și prin prisma faptului că își duce pe picioare această pasiune incredibilă.

Pentru că era prima dată în România și era curioasă și ea să ne cunoască, să-i vadă pe artiști la lucru și să vadă cât se poate din București, Martha a cerut ca toate interviurile pe care le dă să fie comasate în prima parte a unei zile, ca să-i rămână apoi suficient timp să-și facă și ea meseria. Din cinci jurnaliști care voiau să-i ia interviu au venit numai doi în dimineața respectivă. Unul nu voia să se trezească așa de devreme ca să ajungă la 10.30 la interviu, altul a trebuit să plece din București și altul a trimis sec un sms cu o oră înainte că nu mai ajunge. Apoi altul a zis că preferă totuși să vină în seara pezentării, am tot negociat cu Martha dacă să fie înainte sau după, în final s-a dovedit degeaba că omul nu a mai venit deloc.

Evenimentul pentru care Martha Cooper a venit la București a durat trei zile de dimineață până seara, de vineri până duminică. Martha a rămas încă două zile în oraș tocmai ca să apuce să viziteze câte ceva și să cunoască orașul și oamenii. E în timpul ei liber, deci. Azi dimineață mă trezesc cu un email de la unul dintre jurnaliștii care nu au venit în week-end, că trimite niște întrebări scrise la care Martha ar fi trebuit să piardă cel puțin o oră ca să-i răspundă. În scris. Jurnalistul este de la o revistă în care probabil sponsorul Marthei a băgat ceva bani ca să apară acest interviu scremut. Sau în care a băgat bani altă dată și acum le-a cerut o favoare, că nu prea poți să știi cum e cu finanțările astea. I-am trimis Marthei întrebările și mi-a zis, firesc, că n-are chef să stea să scrie, preferă să se întâlnească cu respectivul jurnalist într-o dimineață și să-i răspundă direct. Ziaristul a zis că nu poate dimineața, că e doar colaborator la respectiva revistă, și poate numai după ora 18.00, Martha a zis că e exclus să stea după el, ori dimineața devreme apoi să-și vadă de program, ori deloc. Așa că a picat.

Cam așa s-au comportat ziariștii „tocmiți” de sponsor. Au venit alții care au vrut să-și facă treaba și și-au făcut-o, până la urmă intrarea a fost liberă și Martha stătea de vorbă cu oricine. Pe mine m-au surprins neplăcut experiențele astea, din cauza vedetismului și a lenii de care au dat dovadă ziariștii ăștia. Nu știu Martha ce părere și-a făcut, că a fost suficient de diplomată ca să nu-mi arate. Nu știu nici sponsorul ce părere are, dar în cazul ăsta nu e prost ăla care cere bani, ci ăla care dă pentru astfel de marfă „jurnalistică”. Iar publicațiile astea de care zic sunt din cele cu tarife mari și pretenții. Dar care probabil nu se reflectă în salariile colaboratorilor.

Ca să închei într-o notă pozitivă, așa ca povestea Marthei, vă arăt niște poze făcute de mine cu telefonul în cele trei zile petrecute cu Martha și tot felul de oameni în Pantelimon. Atmosfera a fost frumoasă, de cartier de altă dată, cum rar se întâmplă pe la noi. Dacă s-o mai organiza și la anul vă recomand călduros să dați pe acolo.

  

 

 

Etichete: fotojurnalism, jurnalism, jurnalisti, Make a Point, Martha Cooper, ziarizde