Cât valorează un om? Dar după moarte?

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu - scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor - deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

Un om valorează prin ceea ce face sau prin ceea ce ascunde în el?” o întreabă Miron Radu Paraschivescu pe Sidonia Drăgușanu, soția lui la acea dată. Amândoi erau scriitori, dar întrebarea lui Miron, veșnic în căutarea femeii pe care s-o iubească, avea un dublu înțeles. Pe de-o parte se simțea vinovat că nu o iubea pe Sidonia, trăia cu ea dintr-o profundă prietenie care a ținut până la moartea ambilor, și era veșnic cu gândul sau cu fapta la altele. Pe de altă parte, ca scriitor angoasat de vremurile pe care le trăia, Miron era îngrijorat că va muri și nu va reuși să lase posterității CARTEA de care să fie mândru. Întrebarea era deci un test pentru Sidonia-soție-scriitoare: ce e mai valoros, ceea ce reușește să publice un scriitor, în vremurile tulburi de început de comunism românesc, sau ce gândește el, ce simte și se teme să exteriorizeze, chiar și față de cel mai intim prieten? Miron îi dădea exemplul unui scriitor care murise în mizerie, familia lui nu avusese bani nici să-l înmormânteze, în schimb el lăsase în urmă o carte excepțională. Sidonia i-a răspuns simplu, cum făcea adesea tăind nodurile gordiene ale frământărilor soțului ei: „A fost ceea ce a făcut: cartea lui!”.

În vara asta mi s-a propus să dau o mână de ajutor la reeditarea unora dintre cărțile Sidoniei Drăgușanu (1908-1971), de care nu auzisem niciodată până atunci. I-am citit cărțile, romanele, nuvelele, poveștile pentru copii, piesele de teatru, unele mi-au plăcut, altele nu neapărat, însă fiecare în parte și toate la un loc mi-au schițat prea subtil silueta Sidoniei. Trebuia să scriu cine a fost Sidonia și mi-am dat seama că nu pot face asta doar din cărțile ei. Nu știam nimic despre viața ei, plăcerile, iubirile, fricile, dezamăgirile ei. Stilul literar trăda o tipă inteligentă, cu simț al umorului, ironie. Apoi mai erau și vremurile – interbelic, război, comunism – cum o fi fost să fii femeie, jurnalistă și scriitoare pe timpul ăla? În fotografiile de tinerețe vedeam o femeie mândră, veșnic zâmbitoare, cu o ținută dreaptă, bărbia în sus, privirea înainte, îndrăzneață de parcă nimic, niciodată nu i-ar putea sta în cale.

M-a făcut curioasă. Mi-am imaginat că peste 40 de ani de la moartea mea o să vrea cineva să afle cine a fost Dollo, aia din spatele blogului, din semnătura articolelor din cei 16 ani de presă, aia care scria comunicate stil articol-gata-de-publicat ca să nu-și mai bată capul jurnaliștii să le gândească, aia care mai deunăzi a fost nevoită să scrie și primul necrolog din viața ei. Mă amuză gândul că cineva ar fi curios să știe cum eram eu, omul, și ar face săpături. Noroc că acum avem facebook și insta și blogging și publicăm acolo tot ce ne trece prin cap. Niciun risc să rămânem nedescoperiți.

Bref, nu eram de acord cu Sidonia, că omul a fost cartea pe care a scris-o, tocmai pentru că știu cât ascunde în realitate chiar și o postare pe blog, din munca, zbuciumul și consumul scriitorului. Darmite o carte! Am citit scrisori de-ale Sidoniei către familie și scrisori de-ale familiei și prietenilor către ea. Am avut lungi discuții cu nepotul ei, omul care face acest demers literar complet dezinteresat material – nu pricep de ce Uniunea Scriitorilor nu are asemenea preocupări. Am citit jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu, se pare singurul bărbat pe care Sidonia l-a iubit, ca să aflu de la el cum era femeia Sidonia. Am scormonit prin tot felul de reviste vechi de teatru și literatură, ca să găsesc păreri de-ale altora despre Sidonia. Culmea, tot în câteva necroloage am găsit niște detalii interesante despre ea. După câteva luni de muncă am scris acest portret al Sidoniei, dar tot am rămas cu gândul că în realitate nu voi ști niciodată cu adevărat cine a fost femeia asta, atunci când nu îi înveselea pe alții, când suferea din dragoste neîmplinită sau pentru că trebuia să-și modifice scrisul ca să treacă de cenzura comunistă.

Astăzi am fost la Gaudeamus și i-am văzut două din cele trei cărți reeditate. Pentru prima dată mi-am văzut și eu numele publicat într-o carte – semnez postfața cărților. Drept să spun, sunt cam mândră. Pentru că este un proiect inedit pentru mine, o experiență care mi-a plăcut până la ultima literă, o provocare în multe privințe, din care cred că am ieșit onorabil. Urmează pe 9 decembrie lansarea celor trei cărți ale Sidoniei, la care vă invit (dacă vreți să veniți o să vă rog să-mi scrieți ca să vă transmit invitația). Până atunci veți putea cumpăra cărțile azi și mâine de la Gaudeamus (Editura Hyperliteratura care le-a publicat este găzduită la standul Editurii Brumar, la etajul 3) sau online de pe site-ul Hyperliteratura. 

Cine a fost Sidonia Drăgușanu?

A fost unul dintre acei oameni care a valorat pe ambele planuri. A lăsat în urmă o operă consistentă – romane, nuvele, piese de teatru, povești pentru copii, cronici și articole în presa vremii – rămânând în același timp în amintirile celor care au cunoscut-o ca prietenă de nădejde, un om care a iubit și s-a dăruit cu bucurie oamenilor pentru că ea „credea mai mult în viață decât în gloria operei!.

La mai bine de 40 de ani de la moartea ei, pentru că amintirile au prostul obicei de a păli ca niște poze sepia, intervine acest proiect de recolorare a personajului Sidonia Drăgușanu, femeia și scriitoarea. Reeditarea operei ei – care începe acum cu romanul de debut „Într-o gară mică”, volumul de nuvele „Doamna cu ochelari negri” și culegerea de povești „Moața, Creața și Grasu’ la bal” – ne oferă prilejul să ne întrebăm și cine a fost Sidonia Drăgușanu? Cine a fost tânăra premiată în 1934 de Editura Cugetarea pentru cel mai frumos roman de adolescență, Într-o gară mică? Cine a fost jurnalista care alerga de la o publicație la alta, cu articolele ei, în timpul războiului, căutând un ziar mai puțin corupt care să i le publice? Cine a fost confidenta care s-a ascuns o vreme sub pseudonimul Catrinel și a descâlcit ițele sufletești ale femeilor care i se adresau în emisiunile radio-TV sau în revistele pentru femei? Cine a fost scriitoarea de o frumusețe rubensiană de care era îndrăgostit fără speranță simbolistul Ion Vinea? Cine a fost autoarea celor mai jucate comedii dramatice din teatrele românești, din anii 60 până după moartea ei, în anii 80? Cine a fost femeia care, deși nu a avut copii, a știut să scrie atât de dulce și poznaș despre și pentru cei mici? Cine a fost femeia care l-a iubit pe Miron Radu Paraschivescu și i-a rămas prieten credincios până la moartea care i-a despărțit numai câteva luni?

Fiica „generălesei” Matilda scria teatru încă de la pension

Înainte de orice, Sidonia Drăgușanu a fost fiica lui Leon și a Matildei (foto). S-a născut la 4 august 1908 în familia lui Leon Drăgușeanu, un respectabil, dar cam în vârstă, administrator de spital bucureștean. Când a născut-o pe Sidonia, Matilda avea 22 de ani și o inimă zburdalnică. Inima i-a dat ghes să divorțeze de Leon, după ce a mai avut-o și pe Margareta (Uca), sora mai mică a Sidoniei, și să-și orienteze palpitațiile spre tânărul ofițer Puiu Dumitrescu, în fața căruia poza adesea, din foișorul familiei, cu ghergheful de brodat în brațe. Târziu s-a aflat că Tilda, cum aveau s-o alinte nepoții, nu știuse nici măcar să coasă o butonieră.

Viața celor trei (mama divorțată și fiicele ei) a sfidat meandrele istoriei interbelice. Partener de  tenis pentru zvăpăiatul Carol al II-lea – în vremea când era „exilat”de familia Regală la Bistrița Năsăud, după căsătoria cu Zizi Lambrino – Puiu Dumitrescu, a ajuns mai târziu până la gradul de general. Iar asta a făcut-o mai cu seamă pe Matilda „generăleasă”, rol ce i-a venit mănușă și l-a purtat până la bătrânețe. Greu de spus cât le-o fi afectat divorțul părinților pe micuțele Sidi și Uca. Multe din romanele, piesele, articolele Sidoniei conțin povești în care dragostea nu ține, cunoaște triumfuri palide și vremelnice, bărbații înșală, femeile suferă, viața merge mai departe.

Sidonia i-a semănat mamei ei, chiar dacă ea a fost femeia unei singure iubiri. S-a remarcat încă din adolescență printr-o fire jucăușă, ceea ce avea s-o formeze pe femeia veselă și tonică de mai târziu. La pensionul Choisy-Mangiru – ținut în epocă de o franțuzoaică și un român neaoș – le juca farse profesoarelor, împreună cu colegele. Avea 14-15 ani când a început să scrie piese de teatru care se jucau chiar acolo, în școală. Romanul ei de debut și multe din scrierile publicate mai târziu aveau să conțină personaje și întâmplări din perioada pensionatelor de fete, o epocă în care femeia nu era crescută pentru carieră, ci pentru iubit. Sau gătit 😉

Eugen Ionescu: fetelor, să faceţi cultură şi bucătărie!

Apariția ei în lumea literară s-a integrat într-un val stângist, progresist și feminist, ce avea să fie remarcat de diverși scriitori consacrați. Eugen Ionescu, rămas un prieten drag Sidoniei chiar și după ce a plecat din țară, scria în 1935, în Viața literară, despre „Generația fetelor”: „Nu mai avem deci scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, şcoli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. înainte, fetelor! Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenită salon cultural: Eradstia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăguşanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc.“. George Călinescu le remarcă și el, trecându-le pe unele, între care și Sidonia, în Istoria literaturii române, la capitolul noului val de poezie feministă.

Unii le persiflau, alții le iubeau. Invidioși care să le minimizeze talentul, pe motiv că „literatura pentru femei” ar fi o subcultură, se mai găsesc și astăzi printre noi. Valul în care s-a afirmat și Sidonia a impus în timp nume mari în istoria literaturii și artei: Geo Bogza, Gelu Naum, Aurel Baranga, pictorul și sculptorul Ion Vlasiu, poetul Marcel Avramescu, Ștefan Roll, pictorițele Magdalena Rădulescu și Ligia Macovei. Erau progresiști, dadaiști, revoltați, teribiliști. Femeile experimentau sexual, exersau libertinajul, se emancipau. Majoritatea au eșuat în realismul socialist după război, dar asta li s-a întâmplat și multor bărbați.

Sidonia nu a fost atât de îndrăzneață precum colegele ei de generație. Romanul ei de debut, „Într-o gară mică”, publicat în 1934, emană inocența adolescentină a unei epoci desuete. Și totuși a fost ales, editat, publicat și premiat ca cel mai frumos din 60 de alte manuscrise propuse editurii Cugetarea, unele chiar ale autorilor consacrați. Bucuria și mândria de a fi cea mai bună a împărtășit-o cu avocatul Ionel Răzvan, bun prieten al Sidoniei din copilărie, într-o scrisoare în care-i dădea detalii:

Dragă Ionel, cred că ai citit – au fost foarte multe informații prin mai toate ziarele – rezultatul concursului meu la roman. Lucrurile s-au petrecut astfel: s-au prezentat 60 de manuscrise (au concurat mulți autori consacrați) și s-au ales 4 romane printre care și al meu ca să fie editate. Bani nu s-au dat, pretinzându-se că nici unul nu este destul de <moral>. Succesul moral a fost imens, însă, pentru că s-au făcut referate admirabile pentru romanul meu, care a întrunit <sufragii unanime> și ca să vezi că nu exagerez, îți trimit informații dintre cele mai recente. Încă un lucru care spune că din 60 al meu era cel mai bun, e faptul că singurul care se editează e al meu. Peste o săptămână închei contractul și cartea va apare în toamnă, deși ei vor să o scoată în vară (nu-mi convine, fiind un sezon impropriu lansării unei cărți)….  Sărută-mă frumos și dă-mi mâna ca să pășim împreună spre <glorie>. În toamnă sper să mai apar cu ceva și să intru cu retribuție la un ziar pe care îl vor scoate [ND]Cocea, Arghezi și Galaction care mi-au făcut propuneri în sensul acesta. Acum mai am niște combinații despre care îți voi vorbi în alte scrisori. Ar fi bine să te am și pe tine ca să știu că viața e bună cu mine. Te îmbrătișez tot pe tine, Sidy, 29 mai 934

Spre maturitate, Sidonia și-a dezvoltat un stil lejer, dar înțepător, cu ironii fine și aluzii ce uneori puteau trece drept „șopârle” la adresa regimului. Stilul și nișa literară pe care s-a manifestat i-au asigurat un succes la public greu de digerat de breaslă. „Succesele ei în simpatia publicului i-au fost greu iertate de confrați, de cei care o judecau și pe ea și îi judecau și opera… Mulți necunoscând-o, îi înțelegeau opera greșit. Nu reușeau să descifreze dincolo de aparențele, de tonalitățile gingașe, de voitele delicateți, adresa precisă a cinismului ei funciar, șfichiul de mătase cu care biciuia moravuri vechi în culcușuri noi și moi. Țintuia totul cu un zâmbet amabil de persoană <binecrescută>, dar în mâna înmănușată ținea un bisturiu.(…) A preferat întotdeauna micile adevăruri, dar cu miză etică mare. <Sentimente și naftalină> sunt o satiră tristă, o comedie antisentimentală, în cazul în care sentimentele sunt retrograde, o parabolă tristă cu foste trăiri”, scria Mihai Berechet (actor și regizor) în cronica celebrei piese a Sidoniei, Sentimente și naftalină, jucată la Teatrul Nottara în anii 80.

Înainte de a deveni celebră, înainte de a fi oprită pe Calea Victoriei de cititoare care o întrebau de destinul uneia sau alteia dintre eroinele ei sau îi cereau pur și simplu sfaturi de viață, Sidonia a fost ceea ce azi se cheamă prețios freelancer. Lucia Demetrius, poetă din cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și prietenă timp de 40 de ani cu Sidonia, își amintea viața ei grea de dinainte și din timpul războiului când, „ca ziarist, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze, alergai cu articolul greu de plasat și prost plătit la redacțiile pe care le socoteai mai puțin corupte. Uneori traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Totuși le făcea față cu o încredere, seninătate și forță interioară care n-au lăsat-o să plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate și care vremelnic ne îngenunche pe fiecare dintre noi. Avea un humor care n-o părăsea niciodată, neașteptat, original, gâlgâitor care izbucnea în fața fiecărei împrejurări. Oh, cum știa să râdă Sidonia! Și cum râdeai împreună cu ea! Humorul ei nu era mușcător, nici ironic măcar, făptura asta n-a cunoscut răutatea, a fost totdeauna generoasă sufletește, generoasă material chiar în perioadele de aprigă sărăcie – humorul ei era năzdrăvan, spontan, o asociere surprinzătoare de noțiuni, de cuvinte, de idei, care avea uneori gingășie, alteori grotesc, dar era întotdeauna irezistibil. Sidonia Drăgușanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac.”

Mai mult decât o jurnalistă și scriitoare, Sidonia pare să fi fost și o activistă, chiar dacă spre deosebire de Miron și alți contemporani de-ai lor nu a fost sedusă de ideile comunismului. Valeriu Sârbu, un poet și dramaturg contemporan cu Sidonia, dedicat teatrului radiofonic, scria că adesea Sidonia nu se limita la a da sfaturi cititoarelor sale, ci se implica și în rezolvarea vreunui caz mai complicat. Sârbu povestea că a văzut-o pe Sidonia intervenind într-o eroare judiciară și obținând câștig de cauză pentru pretinsul împricinat. Nu în calitate de avocat, ci scriind, bătând la numeroase uși, convinsă că adevărul trebuie scos la lumină și ignorând legea nescrisă care spune că scriitorul trebuie să stea detașat de lucruri, ca să le poată privi și scrie cu luciditate. „Credea mai mult în viață decât în gloria operei!”, a conchis Sârbu.

Râdea 59 de minute pe oră. Când deschidea ușa la noi înăuntru năvălea un regiment de glume și un vagon de vin tonic. Coridoarele îmbâcsite de cerneală și fum se albeau de chiote, fluturi, duhuri chicotitoare. Era ca o copcă într-o apă mare, înghețată bocnă. În marea de oameni cu broboade, căciuli, Sidi era fără căciulă, fără broboadă, îmbrăcată ca de primăvară și ne întreba: de ce nu vi se văd ochii, de ce nu vă scoateți broboadele? De ce sunteți atât de vineți și de încruntați?”– așa și-o amintea Ecaterina Oproiu, ziaristă la România liberă în vremea când Sidonia/ Catrinel lucra la „Femeia și căminul”, unde „povățuia femeile cum să-și oblojească rănile din dragoste”.

Umorul Sidoniei era tonic fără îndoială, însă el ascundea poate mici sau mari nefericiri, neîmpliniri personale. Cu umorul îndulcea tonul moralizator din piesele și romanele sale, pentru că nimănui nu-i place morala, nu-i așa? În schimb partidul cerea de la scriitorii patriei să-l distreze, dar să-l și educe, chiar mustrându-l, pe cetățean. În piesa „Zizi și formula ei de viață” Sidonia reușește cu umor să facă din Zizi, o pițipoancă a epocii, o femeie la locul ei, pe făgașul corect al vieții „socialiste”. În romanul „Dragoste rea”, publicat în 1960, studenta la medicină-fiică de miner Magdalena este salvată de „intervenția tovărășească” a organizației studențești de partid dintr-o dragoste păguboasă și obsesivă pentru un parazit social, „dușman al poporului”. Dar Sidonia reușește să introducă în această construcție aparent proletcultistă și tușe caricaturale și câteva personaje de un realism absurd, construite special ca să submineze armonia deplină a sistemului. Piesa „Valsul” (denumită mai târziu „Sentimente și Naftalină”) a fost prezentată inițial ca o traducere, dar nu a trecut de cenzură pe motiv că era prea burgheză. Ulterior Sidonia a revenit cu mici adaosuri care au făcut din piesă un mare succes de scenă, păstrându-i totuși miezul emoțional intact.

În rubrica Antract din revista „Teatrul”, pe care a ținut-o până în anul dinaintea morții, Sidonia ironiza deopotrivă pretențiile spectatorilor, prețiozitățile criticilor și angoasele dramaturgilor, înscenând dialoguri absurde și amuzante între acte. Apoi conchidea mucalit:

vedeți dumneavoastră… și în materie de modă … (o spectatoare în drum spre ușă s-a oprit pe loc) în unele țări se poartă rochiile lungi, la noi se poartă rochiile lungite… La fel și în artă. Dar până una alta e bine și așa: se cheamă că suntem totuși și noi în pas cu moda.

Sidonia Drăgușanu a tradus și multe titluri din literatura și dramaturgia universală, Zola, Balzac sau Ibsen fiind doar câteva nume din lista lungă a traducerilor ecranizate sau radiodifuzate ale Sidoniei.

Între pasiunea lui Ion Vinea și iubirea fără șanse pentru Miron Radu Paraschivescu

Viața sentimentală a Sidoniei s-a înscris perfect în eșantionul reprezentativ al cititoarelor sale: iubiri refuzate, iubiri consumate, trădări și suferințe. Legendele urbane ale vremii vorbeau despre o pasiune mistuitoare pe care o făcuse scriitorul Ion Vinea pentru „frumusețea flamandă” a Sidoniei Drăgușanu, după cum scrie Constantin Țoiu în „România literară”. Vinea fondase în anii 20-30 revista „Contimporanul”, care susținea valul avangardist de scriitori. N-au rămas prea multe urme ale acestei pasiuni, în afara câtorva mai degrabă anecdote de folclor. Paradoxal, se pare că presa vremii nu era interesată de subiect. Ion Vinea avea această poreclă căpătată de pe urma originii paterne – Englezul – dar și pentru că era un bărbat fin, elegant, rafinat. Era renumit și prin capacitatea lui de a iubi trei femei în același timp… Una dintre ele, Sidonia, refuza cu îndărătnicie să-i cadă în brațe, deși tot o legendă spune că într-o iarnă geroasă, când o condusese acasă, Vinea ar fi rămas mai bine de un ceas în fața ferestrelor ei, iar ea, când l-a găsit așa nins și înghețat, l-a invitat în casă.

Dacă nu i-a împărtășit pasiunea lui Vinea, Sidonia a preferat să-și trăiască propria pasiune fără șanse, dragostea pentru Miron Radu Paraschivescu, poet comunist în ilegalitate, apoi contestatar al comunismului după instaurare. Sidonia l-a cunoscut în 1942, când erau colegi la unul din nenumăratele ziare la care colaborau amândoi în epocă. „Sidonia pe care am întâlnit-o şi cu care îmi descopăr împreună <le sens de ma propre vie>, nu prin munca noastră – comună – ci tocmai prin răgazul, prin vacanţa noastră, atunci când amândoi nu facem nimic. Cât de rare şi mizerabile în fond sunt amorurile care (se) nasc între „colegii” de muncă, între camarazii de breaslă. Bărbatul ca şi femeia care muncesc laolaltă se simt reciproc degradaţi şi urâţi unul în faţa altuia. Tocmai fiindcă nu sunt ei, sau fiindcă n-au ştiut să fie ei înşişi, osebit de munca pe care o fac.”, nota Miron în jurnalul personal, un document de o sinceritate dureroasă, care a fost publicat inițial în Franța, după moartea autorului, sub titlul „Jurnalul unui eretic” („Journal d’un heretique”, 1976).

Relația Sidoniei cu Miron a pornit din start ca o camaraderie și așa a rămas până la moarte, deși probabil mai mult datorită dragostei pe care ea i-o purta au fost și căsătoriți, din 1945 până prin 1950. Când a cunoscut-o pe Sidonia, Miron suferea după Loti, prima lui nevastă și unica iubire, după toate aparențele, și traversa o perioadă de celibat autoimpus. Avea un temperament schimbător, capabil de mari pasiuni, dar și de depresii fără sfârșit. Miron moștenise, se pare, o boală psihică de la mamă, iar climatul socio-politic interbelic și de după război i-au accentual stările ciclotimice. O vizită făcută în Iugoslavia lui Tito – în timpul căreia a asistat la câteva procese publice în care „tribunalul poporului” își condamna eroii la moarte – i-a declanșat o criză psihică lui Miron. Nu așa văzuse el comunismul. A avut mai multe internări în sanatorii, cele mai grele chiar în timpul căsniciei cu Sidonia, dar și în perioadele de acalmie rămânea un contestatar de profesie, un neadaptat, ceea ce nu-i ușura existența. Sidonia îi tempera adesea pornirile spunându-i jumătate ironic, jumătate duios, că „ar fi păcat să facă pușcărie pentru asta”.

Jurnalul unui cobai” (traducerea românească a „Journal d’un heretique”, jurnalul lui MRP între 1940 și 1954), publicat și în România după 1990, ridică un pic cortina sub care se ascunde viața intimă a Sidoniei după ce l-a cunoscut pe Miron. El o vede când iubită, când camaradă, când povară, piedică în calea găsirii unei fete pe care s-o iubească și cu care să aibă un copil. Miron nu spune nicăieri de ce e incapabil s-o iubească pe Sidonia, dar cine poate spune motivul pentru care iubim sau nu? „Sidonia mă-ntreabă dacă-o iubesc. Eu n-o iubesc, şi stau cu ea fiindcă mi-e o tovarăşă bună, inteligentă şi fiindcă într-o bună măsură m-am obişnuit cu ea, într-un minim de confort. Ea ţine locul mamei pentru mine, asta e! Iubirea mea pentru ea, dacă se poate numi iubire, e una cam filială. Când mă întreabă dacă-o iubesc, ce-i pot eu răspunde? îi spun că nu. Că îmi place, dar de iubit n-o iubesc. Se supără şi plânge. (…) Cartea lui Mihai Sadoveanu mă învaţă să înlătur şi acest lucru: sincerităţile inutile. Nu adaug nimic legăturii şi libertăţii mele faţă de Sidonia dacă-i spun că n-o iubesc. N-am să-i mai spun. Am să-i răspund echivoc sau chiar afirmativ, când are să mă mai întrebe. Şi am să mă despart de ea îndată ce voi simţi o mare nevoie să fiu singur sau şi – mai sigur – îndată ce voi da de o femeie pe care s-o iubesc cu adevărat. Dar pentru ca să ştiu şi pentru ca să pot iubi cu adevărat o femeie, e nevoie să fiu sincer cu mine însumi. Să ştiu ce vreau şi să-mi cunosc acest adevăr al meu.”

Viața celor doi scriitori împreună are accente diverse, de la situații mundane – Miron se închidea în „privată”, singurul loc în care se simțea singur, ca să creeze, în garsoniera pe care o împărțea cu Sidonia – până la discuții filosofice despre valoarea omului, regimul social sau politic și gelozii pe cine reușește să scrie mai ușor în pană de inspirație. „Sidonia sta pe pat şi scria; scria, e un fel de a spune, căci mă uitam din când în când la ea, cu coada ochiului: o pândeam şi o uram de moarte când mă gândeam că ea o fi putând să scrie. <Uite cum mă fură!> îmi spuneam. Dar am constatat cu mare bucurie că nici scrisul ei nu progresa deloc. În odaie era un aer înăbuşitor, să mori sufocat, nu alta! Am deschis geamul. Nici Sidonia nu mai putea să scrie. Am întrebat-o: <Merge>? Mi-a răspuns că nu merge deloc. Asta m-a mulţumit niţel. O uram şi-i doream din toată inima să nu poată scrie. M-am întins pe pat, lângă Sidonia care nu se dădea bătută; tot mai încerca să scrie. Am căutat s-adorm, şi am simţit că ea începuse să scrie. Scria mereu. Asta m-a neliniştit şi n-am mai putut să adorm. <Aşadar, îmi spuneam, cum renunţ eu la scris, începe ea să scrie!> M-am sculat şi simţeam că mă sufoc: respiram greu, căscam gura şi trăgeam aer cât puteam, dar nu simţeam nicio uşurare, parcă eram un peşte pe uscat. În sfârşit, am constatat cu plăcere că nici ea nu mai scria. Era şi ea <în pană>.”

După criza psihică, în 1948 Miron se decide să facă o schimbare majoră în viața lui, să demisioneze de la ziar, să se mute în provincie și s-o părăsească pe Sidonia, care-i spunea că se simte „din ce în ce mai om întreg lângă el”. E tot mai preocupat de moarte, de nemulțumirea că nu reușește să lase în urmă un roman sau o carte suficient de mare pe măsura părerii pe care o are despre el însuși, așa că ajunge la concluzia că un copil ar fi până la urmă ceea ce i-ar împlini destinul. În același timp are remușcări cu privire la Sidonia, datorită căreia ajunsese într-un oarecare echilibru funcțional.

Eu sunt aici graţie Sidoniei. Dacă scriu, scriu graţie ei. Dar n-o iubesc ca pe Cornelia. (Şi trebuie să adaug: dacă scriu cum scriu.) Poate cu Cornelia aş scrie altfel, mai bine. Poate n-aş scrie deloc. Stau cu Sidonia dintr-o mare obligaţie etică; dar doresc atâta să am o altă femeie! Doresc, dar nu îndrăznesc să mă despart de Sidonia. De ce? Îi sunt obligat Sidoniei. E un contract pe care n-aş vrea să-l calc. Dar voi putea? Dacă vreau să creez, cum aş putea-o face, oare, fără o etică? Dar cum aş putea-o face fără dragoste? Nu, nu pot ieşi din această dilemă: ori trăiesc etic şi creez oricum – ori trăiesc în iubire (şi asta egalează paradisul). Trebuie, oricum, să optez. Compromis nu se cunoaşte în actul de creaţie, asta e sigur. Să te decizi, să optezi!”

Deși se mai căsătorește de câteva ori până la moarte, Miron rămâne profund legat de Sidonia, și ea de el, într-o prietenie care a sfidat normele sociale. Ce femeie reușește să le fie prietenă și confidentă chiar și nevestelor fostului ei bărbat? Iar Sidonia a reușit lucrul ăsta.

În 1968, cu trei ani înainte să moară, Sidonia a ajuns pentru prima și ultima dată la Paris, însoțită de sfaturile unui bun și vechi prieten, istoricul Horia Oprescu. Într-o scrisoare acesta-i recomanda să meargă mult pe jos, să colinde singură Parisul, să viziteze Montmartre, să ajungă la buchiniștii de pe malul Senei și să se bucure de Paris cu toate simțurile, s-o salute pe Venus din Milo. Ca și când ar fi ultima dată.

Scrisorile mamei către fiica „fugită” la Paris

Sidonia a fost, fără îndoială, starul familiei sale, cel puțin până când au apărut nepoții, copiii surorii Uca. Din scrisorile Sidoniei către familia ei se conturează un instinct matern revărsat cu dragoste asupra surorii și nepoților, pe care i-a privit ca pe propriii ei copii. Legătura afectivă dintre Tilda și prima ei născută nu a slăbit niciodată, iar sfârșitul prematur al Sidoniei, la nici 64 de ani, a făcut ca Tilda să-i supraviețuiască fiicei sale fără să știe. Țintuită la pat de boală la rândul ei, „generalul” Tilda a fost păcălită de familie. Timp de patru ani i s-a ascuns moartea Sidoniei ca să nu-i provoace o durere insuportabilă. Uca împreună cu copiii ei au jucat perfect șarada plecării Sidoniei la Paris, din nou, unde ar trăi bine mersi și ar repurta succese după succese cu piesele ei de teatru. Uca îi scria mamei sale scrisori ca venind din partea Sidoniei, iar Tilda îi răspundea cu un dor și o inocență răscolitoare.

Sidule adorat, iubita mea! Mi-e dor, mi-e dor. Te rog mult să te fotografiezi și să-mi trimiți o poză ca să te mai văd cum ești. Vreau o fotografie! Cât mai stai? Cum te simți? Te rog scrie-mi detaliat cum e camera… Te ador, te iubesc …!” 

Sidonia Drăgușanu a murit într-un salon al Spitalului Elias, la 3 mai 1971, la două luni după ce în același spital se stinsese tot de cancer și Miron. Horia Oprescu, scria în Viața Românească așa: În lunile de boală mi-a mărturisit că „dacă ar fi să mă mai nasc o dată, aceeași credință aș avea, aceeași luptă aș duce”.

Ieșeam în drumul oamenilor cu brațele pline:

E viața mea, luați, mușcați,

Potoliți-vă  foamea sau numai pofta,

Nu vă întrebați de unde am,

Atâta viață, atâta viață

Oameni buni, nu treceți grăbiți mai departe,

Eu tot cu brațele pline vă ies în cale

Nu le țin întinse și goale, ca o cerșetoare,

Și pâinea mea e tot aromitoare

Și rumenă, și îmbietoare,

Și mereu coc alta, și alta, și alta,

Nu mă înspăimântați, nu mă înfiorați cu întrebarea

-De unde, de unde mai ai, risipitoareo?

Și mai ales oameni buni, surorile mele, frații mei

Mai ales, mai ales nu treceți nepăsători mai departe!

(fragment dintr-o poezie scrisă de Sidonia în martie 1971, cu două luni înainte de a muri)

www.sidonia.ro

 

 

 

Fragment din piesa de teatru Fiicele

CORA: Da. Bietul Bebe s-a prăpădit la Paris, în patruzeci şi doi. Un infarct: l-a isprăvit într-o secundă.

ODETA: Teribil!

CORA: N-a apucat decît să ducă mîna la inimă, şi a fost gata.

ODETA: Erai acolo, cu el?

CORA: Da, eram acolo! M-am întors apoi în ţară — asta era la începutul războiului —, aveam diverse socoteli de aranjat. În patruzeci şi şapte, l-am cunoscut pe Tudor Lipsa, iar în patruzeci şi nouă m-am măritat cu el.

ODETA: N-ai şomat de loc!

CORA: Niciodată! Dar tu? Măritată? Divorţată?

ODETA: Ca mai toate din seria noastră: divorţată. Am o legătură veche — cineva cu care mă detest într-un stil care seamănă grozav cu amorul!

 

Etichete: , , , , , , , , ,

7 comentarii la “Cât valorează un om? Dar după moarte?” Subscribe

  1. Stefan Bragarea 25/11/2017 at 10:30 #

    Extrem de interesant! Mulțumesc frumos dnă Benezic! Citisem destul de mult Miron Radu Paraschivescu (uneori magnific în poezia de mahala) și Sidonia Drăgușanu, dar nu cunoșteam nici un fel de detalii referitor la existența personală.
    Mulțumită dvs am mai umplut un gol!

    • Dollo 25/11/2017 at 11:32 #

      Nu vreți să ne cunoaștem în sfârșit la lansarea de pe 9 decembrie? Mi-ar face plăcere să veniți.

      • Stefan Bragarea 25/11/2017 at 12:39 #

        Doamnă Benezic
        Sunt prea bătrân și prea șontorog ca să mă mai implic în mondentăți.
        Scrisul dvs spune destul pentru mine!

        • Dollo 25/11/2017 at 12:42 #

          Nu va fi o mondenitate, ci o seară așezată, la un restaurant din centru, cu niște scene de teatru din piesele Sidoniei jucate de câțiva actori, o mică dezbatere cu alți scriitori și cam atât. Se va sta și jos 😉 Mai gândiți-vă

  2. Stefan Bragarea 25/11/2017 at 17:07 #

    Maybe next summer.
    Realitatea este – printre altele – că nici patronii mei nu prea îmi lasă timp să răsuflu.
    Extrem de interesantă istoria vieții private a creatorilor de frumos (în general) și a scriitorilor – în special.
    Ați amintit de Miron Radu Paraschivescu, iar eu – cu copilăria și prima tinerețe petrecută în zonă – mi-am amintit Cânticele Țigănești.și de ”Rică – fante de obor”
    Trecute vremuri

  3. Iolanda 26/11/2017 at 09:44 #

    Foarte interesant si foarte bine scris. Multumesc mult!

  4. Ica 26/11/2017 at 12:55 #

    Foarte interesant. Am comandat pe site cartile 🙂 . Multumesc mult!

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?