Cu titlu provizoriu

Povestea unui psihiatru român, crăcănat (senti)mental între România și America - o carte despre cei care pleacă și cum îi văd ei pe cei care rămân. În România

Ni se arată cum dai un click şi apar fel şi fel de infor­maţii – unde stă pacientul şi câţi ani are, ce asigurare medi­cală are, ce alergii, consulturi mai vechi, diagnostice primite anterior – chestii pe care în România le aflam după o săptă­mână dacă trăgeam cu dinţii şi aveam noroc. Şi apoi începi să lucrezi la «chibord» şi, dacă nu ştii cum să ţăcăni la tasta­tură, eşti un om mort, un om de secolul douăzeci, o vechitură prăfuită, bună de trimis în zone defavorizate. Computerul te ţine disciplinat, nu poţi să scrii în pleasnă câteva rânduri, îţi arată ca la netoţi ce şi cât trebuie să scrii: un paragraf de anamneză, rând după rând de examen obiectiv, un paragraf de istorie psihosocială şi un diagnostic în cinci puncte! Că doar suntem acum în America, unde se ştie la fel de puţin ca în oricare altă parte a lumii despre cum să diag­nosticăm cu certitudine o boală mintală. Dar americanii ştiu bine că, dacă eşti organizat, inspiri încredere. Dacă spui în cinci puncte cum stau lucrurile, lumea te ia în serios, chiar dacă mănânci rahat cu polonicul. Deci, un diagnostic în cinci puncte, urmat de singura sclipire de putere intelectu­ală din toată tărăşenia asta computerizată: un paragraf în care tu, doctor, explici ce crezi că s-a întâmplat cu pacien­tul şi de ce vrei să-l tratezi cum vrei să-l tratezi. Mă gândeam cum ar fi reacţionat baştanii din spitalele Bucureştiului dacă ar fi îndrăznit cineva să le spună că trebuie să-şi justifice tratamentul, că trebuie să explice motivele pentru care internau sau nu un pacient. Ce tupeu! Ce insultă! Cine, la urma urmei, poate să înţeleagă ce planuri geniale avea profesorul Venturiano? Nimeni în afara zeului Venturiano şi, eventual, a colegilor lui, academicienii. În America, răspunsul era mai lung: asistentele, administratorii, doctorii de la asigurări şi — puşchea pe limbă! – avocaţii, toţi citeau gândurile doctorului şi bietul de el trebuia să înveţe de mic să fie cât mai transparent. Chestia cu transparenţa mi s-a părut genială, dar alţi români veniţi aici la rezidențiat au fost mai puțin veseli. Asta e înregimentare! au sărit ei, și-au luat bagajele și s-au întors acasă, unde nu-i lua nimeni la întrebări și puteau să fie proști sau deștepți, vrednici sau puturoși, citiți sau ignoranți doar după pohta ce pohteau.

E un fragment din romanul scris de o psihiatră româncă plecată în urmă cu 15 ani în America. Maia Levantini, pseudonimul sub care e publicat romanul, și Mona Dumitrescu, eroina lui, amândouă formează de fapt unul din numeroșii „escu” emigrați dar încă neîmpăcați cu asta. România sau America, Balta Albă sau Pittsburgh, sistemul medical românesc sau american, scheletul de „nervi și muci” al patriei natale sau de „oțel și bani” al celei adoptive, țepele de acasă sau oportunitățile de acolo, amintirile din copilărie sau avantajul rece dar funcțional al confortului?

Apoi după un timp alte întrebări: pot să schimb ceva dacă mă întorc sau mai bine-mi văd de viață? Asta e viață sau totuși aia era mai bună? Îți privești foștii colegi rămași și te întrebi: oare aș fi fost ca ei, altfel, mai bun, mai rău?

Mona Dumitrescu, așadar, este un decrețel, copil de intelectuali – ajunși profesori datorită comuniștilor care i-au trimis la școală în loc să-i lege de glie – un soi de echivalent comunist al linguriței de argint aristocrate. Locuiește cu părinții și sora mai mare în Balta Albă din sectorul 3 (se pare că am fost vecine), face liceul de Mate Fizică numărul 3, care scoate genii pe bandă rulantă, apoi Facultatea de medicină Carol Davila. După rezidențiatul în psihiatrie și o scurtă practică frustrantă la APACA, o tentativă de suicid și un avort  ilegal, Mona pleacă în America la fel ca sora ei, acolo unde ce visează noaptea poate să facă a doua zi, fără să pupe în fund pe nimeni.

Sunt descrise scenele dulci-amare ale primei ieșiri din țară, cu un Orient expres de mâna a doua, blocat în diverse gări, cu mirări și excese firești față de surprizele capitaliste întâlnite în cale. Urmează analize reci ale noului sistem capitalist sadea în care intră doctorul psihiatru format în ciorba fanaro-balcanică a capitalismului de cumetrie lăsat acasă. Îmi place la Maia Levantini că nu pică în fund de extaz, ci descrie detașat plusurile și minusurile noii lumi în care ajunge. La fel cum reușește să nu îngroașe prea mult cu sictir tușele românismelor care o exasperează aici. E un pic cinică, dar cred că asta o prinde. Reușește să facă și un tabel al compatibilităților dintre bărbați și femei, combinați în funcție de naționalitate și sex, așa cum îi vede ea peste ocean: bărbat român+femeie americană=rateu major, disensiuni ireductibile; bărbat american+femeie româncă=cuplu de vis, fiecare e fantezia celuilalt; bărbat român+femeie româncă=cuplu beton, redută defensivă; bărbat american+femeie americancă=cuplu standard, neinteresant…  Cauzele pentru toate astea… trebuie să citiți cartea, deși multe sunt la îndemână 🙂

Povestea e scrisă cu nerv și nervi, umor și amar, talent și dragoste de limbă – insuflată, din ce ne spune chiar autoarea, de celebrul Chevo (Anton Chevorchian), un profesor de română armean care a format la MF3 multe generații de olimpici și ulterior emigrați. Nu e un roman, e mai degrabă o confesiune, poate că doctorul de creiere avea nevoie și el de o descărcare cât o anamneză de boală națională – boala românului dezrădăcinat, chinuit între admirația față de locul în care a ajuns și dorul de locul din care a plecat, așa cu multe bube cum era el. Cred că mulți se vor recunoaște în angoasele Maiei Levantini, fie că au plecat sau vor să plece, fie că au rămas și le pare rău.

Mi-a plăcut spovedania asta a ei pe care am citit-o peste week-end, poate pentru că bănuiesc că avem aceeași vârstă, rezonăm la aceiași stimuli (o fi fost ceva în apa din Balta Albă), râdem la aceleași repere parcă deja uitate de mulți, deși nu suntem chiar atât de bătrâne încă, și ne lăsăm cotropite de griji similare, chiar dacă ne despart mii de kilometri și câțiva ani lumină de civilizație.

Cartea e publicată de editura Compania și urmează să se lanseze la Gaudeamus, târg care începe miercuri, 22 noiembrie și ține până duminică. Nu știu exact în ce zi ar fi lansarea (în program nu am găsit-o), din ce am înțeles autoarea însăși nu va fi aici, din varii motive – unul ar fi că ține să-și păstreze anonimatul, deși cartea are o puternică încărcătură autobiografică și cine e curios o poate descoperi pe doamna doctor pe net fără prea mult efort.

Tot la Gaudeamus, sâmbătă de la ora 15.00 se întâmplă și lansarea cărții Aneimaria Bancea, „Restituirea”, despre care v-am povestit deja și pentru care vom face un club de carte în afara concursului, pe 16 decembrie, la care va participa și autoarea. Aveți așadar ocazia s-o cunoașteți de două ori pe Anamaria Bancea – sâmbătă la târg și pe 16 decembrie la micul dar fantasticul nostru club de carte 😉

Etichete: , , , , , , , , , , ,

5 comentarii la “Cu titlu provizoriu” Subscribe

  1. VASILIU MIRCEA PAUL 20/11/2017 at 21:57 #

    CE NE LIPSEȘTE

    Anul 1912
    Elias Canetti (scriitor evreu sefard din Rusciuk-Ruse) LIMBA SALVATĂ – istoria unei tinereți Editura Dacia 1984, Pag.42

    „Părinţii au simţit că încerca să mă influenţeze împotriva Angliei şi, pentru a contracara, îmi povesteau cît de minunat o să fie acolo. «Acolo toţi oamenii sînt cinstiţi», spunea tata, «dacă un bărbat spune ceva atunci şi face. Nu trebuie să baţi palma cu el.»”

    Anul 1937
    Ilf și Petrov (scriitori SOVIETICI) America fără etaje Polirom 2012, pag.512

    „DACĂ într-o discuție un american a spus, fie și în treacăt, «o să fac lucrul acesta», nu mai e nevoie să-i amintești. îl va face cu siguranţă. A-ți ține cuvîntul cu orice preț este calitatea cea mai importantă pe care trebuie s-o deprindem de la oamenii de afaceri americani.”

    Anul 1917
    Alexandrina Fălcoianu (fără studii medicale, doar un curs scurt de Cruce Roșie — conducătoarea unui spital de răniți din București în timpul ocupației germane) Din zile grele 1937, pag.34-35

    ”Dr. Cobilovici (evreu) îmi arată foaia de observație și-mi zice:
     Uite, domnișoară, Beyne (medic american) are microbul erizipelului în sala de operație. Vezi, ăsta intră în sala de operație cu 36º,8 și ese cu 39º. Ar trebui să-i scrii d-ta să-și desinfecteze sala de operație…
     Cum o să scriu eu așa ceva că are să se supere. …pînă la urmă tot eu am scris astfel: «Doctore dragă, s´ar părea că aveți microbul erizipelului în sala de operație. Ar trebui acolo o desinfeție radicală, etc.». Eu cred că dacă aş fi scris astfel unui MEDIC ROMÂN M´AR FI OMORÎT PE LOC, dar bravul american n´a fost supărat şi am rămas prieteni.”

    ATENȚIE: AICI NU E VORBA DE AMERICANI, ENGLEZI SAU EVREI, CI DE ROMÂNI.

    • H. 24/11/2017 at 04:42 #

      Nu sunt psiholog dar mă gîndesc că atitudinea asta a medicilor din ziua de azi e moștenită cumva din cea a medicilor din ziua de ieri (adică din perioada comunistă).
      Adică ceva de genul ”dacă tot mă plătiți mizerabil, n-aveți ce-mi face dacă pretind să fiu considerat zeu la locul de muncă!”.
      Lui taică-miu (care, de cînd urmărește A3 și RTV, îmi vine constant cu ”argumente” întru slăvirea vremurilor pre-’89, precum: ”pe atunci, exista o dreptate socială: fiecare cîștiga suficient cît să-și ducă traiul, și erau și profesorii, și medicii mai buni ca astăzi”) îi răspund mereu cu: da, dar în acea vreme salariile tuturor ”sculerilor-matrițeri” (am folosit ghilimelele pt a denota prin acest termen toți muncitorii necalificați; le ofer scuze celor care astăzi mai prestează serios în această ”breaslă”) erau supra-evaluate tocmai din cauză că salariile medicilor (și a profesorilor) erau sub-evaluate!
      Într-un sistem închis (precum cel pre-’89), n-aveai altundeva încotro s-o iei. Cum standardul de viață (post-’80) devenise din toate punctele de vedere mai prost decît cel din vest, lipsiți de posibilitatea emigrării, o mulțime de oameni doreau să ocupe cele mai bune, deși mizere, posturi disponibile. Deci, chiar dacă salariul unui doctor era de apx 2x față de cel al unui ”sculer-matrițer”, lumea se înghesuia la medicină pt că era una din puținele căi sigure de a fi cît de cît prosper în societate (ok, la asta se poate adăuga că, oriunde ai fost repartizat ca medic, erai relevant (în acea vreme, relațiile, conexiunile, erau cu mult mai de preț decît banii).
      După ’89, cînd emigrarea a devenit posibilă, medicii și profesorii au fost fix cea ultimă grijă a oricărui guvern pre-2004. Pînă prin 2000, statul român putea la fel de bine (ba poate chiar mai bine) să nici nu existe, căci pînă nu s-au închis marile ”firme” (aka ”întreprinderi”) de sculeri-matrițeri nu s-a putut pune o piatră peste o altă piatră în țara asta!

  2. Stefan Bragarea 22/11/2017 at 17:09 #

    Citisem (răsfoisem) cartea și sunt edificat – ne deosebim radical ca preferințe literare. Carte subțire (calitativ nu cantitativ), plină de sentimentalism exacerbat, fără să comunice nimic.
    Mai interesant comentariul dlui Vasiliu Mircea Paul. De departe…

  3. liviu 23/11/2017 at 16:55 #

    Am fost la targ sa caut cartea.

    Nu exista editura „Compania”.

    • Dollo 23/11/2017 at 17:05 #

      http://www.compania.ro/
      N-o avea stand propriu, că e mică, sună și tu la ei la difuzare și întreabă

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Românul s-a născut poet, de aia e mai lent

casca

Când o lucrare unică intră pe mâinile unor muncitori români termenele contractuale devin opționale. Totul în România durează mai mult, zice spaniolul șef de șantier. Dar la final iese o operă brâncușiană, zice inginerul român

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Diferența dintre șpagă și cadou, versiunea polițistului de la rutieră

malecon

O lecție de anticorupție de la doi români indignați, pentru doi polițiști cubanezi înfometați. Plus ultimele experiențe din Cuba, hai, luați de citiți, ca să plec și eu acasă 😉

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.