Cu titlu provizoriu

Ni se arată cum dai un click şi apar fel şi fel de infor­maţii – unde stă pacientul şi câţi ani are, ce asigurare medi­cală are, ce alergii, consulturi mai vechi, diagnostice primite anterior – chestii pe care în România le aflam după o săptă­mână dacă trăgeam cu dinţii şi aveam noroc. Şi apoi începi să lucrezi la «chibord» şi, dacă nu ştii cum să ţăcăni la tasta­tură, eşti un om mort, un om de secolul douăzeci, o vechitură prăfuită, bună de trimis în zone defavorizate. Computerul te ţine disciplinat, nu poţi să scrii în pleasnă câteva rânduri, îţi arată ca la netoţi ce şi cât trebuie să scrii: un paragraf de anamneză, rând după rând de examen obiectiv, un paragraf de istorie psihosocială şi un diagnostic în cinci puncte! Că doar suntem acum în America, unde se ştie la fel de puţin ca în oricare altă parte a lumii despre cum să diag­nosticăm cu certitudine o boală mintală. Dar americanii ştiu bine că, dacă eşti organizat, inspiri încredere. Dacă spui în cinci puncte cum stau lucrurile, lumea te ia în serios, chiar dacă mănânci rahat cu polonicul. Deci, un diagnostic în cinci puncte, urmat de singura sclipire de putere intelectu­ală din toată tărăşenia asta computerizată: un paragraf în care tu, doctor, explici ce crezi că s-a întâmplat cu pacien­tul şi de ce vrei să-l tratezi cum vrei să-l tratezi. Mă gândeam cum ar fi reacţionat baştanii din spitalele Bucureştiului dacă ar fi îndrăznit cineva să le spună că trebuie să-şi justifice tratamentul, că trebuie să explice motivele pentru care internau sau nu un pacient. Ce tupeu! Ce insultă! Cine, la urma urmei, poate să înţeleagă ce planuri geniale avea profesorul Venturiano? Nimeni în afara zeului Venturiano şi, eventual, a colegilor lui, academicienii. În America, răspunsul era mai lung: asistentele, administratorii, doctorii de la asigurări şi — puşchea pe limbă! – avocaţii, toţi citeau gândurile doctorului şi bietul de el trebuia să înveţe de mic să fie cât mai transparent. Chestia cu transparenţa mi s-a părut genială, dar alţi români veniţi aici la rezidențiat au fost mai puțin veseli. Asta e înregimentare! au sărit ei, și-au luat bagajele și s-au întors acasă, unde nu-i lua nimeni la întrebări și puteau să fie proști sau deștepți, vrednici sau puturoși, citiți sau ignoranți doar după pohta ce pohteau.

E un fragment din romanul scris de o psihiatră româncă plecată în urmă cu 15 ani în America. Maia Levantini, pseudonimul sub care e publicat romanul, și Mona Dumitrescu, eroina lui, amândouă formează de fapt unul din numeroșii „escu” emigrați dar încă neîmpăcați cu asta. România sau America, Balta Albă sau Pittsburgh, sistemul medical românesc sau american, scheletul de „nervi și muci” al patriei natale sau de „oțel și bani” al celei adoptive, țepele de acasă sau oportunitățile de acolo, amintirile din copilărie sau avantajul rece dar funcțional al confortului?

Apoi după un timp alte întrebări: pot să schimb ceva dacă mă întorc sau mai bine-mi văd de viață? Asta e viață sau totuși aia era mai bună? Îți privești foștii colegi rămași și te întrebi: oare aș fi fost ca ei, altfel, mai bun, mai rău?

Mona Dumitrescu, așadar, este un decrețel, copil de intelectuali – ajunși profesori datorită comuniștilor care i-au trimis la școală în loc să-i lege de glie – un soi de echivalent comunist al linguriței de argint aristocrate. Locuiește cu părinții și sora mai mare în Balta Albă din sectorul 3 (se pare că am fost vecine), face liceul de Mate Fizică numărul 3, care scoate genii pe bandă rulantă, apoi Facultatea de medicină Carol Davila. După rezidențiatul în psihiatrie și o scurtă practică frustrantă la APACA, o tentativă de suicid și un avort  ilegal, Mona pleacă în America la fel ca sora ei, acolo unde ce visează noaptea poate să facă a doua zi, fără să pupe în fund pe nimeni.

Sunt descrise scenele dulci-amare ale primei ieșiri din țară, cu un Orient expres de mâna a doua, blocat în diverse gări, cu mirări și excese firești față de surprizele capitaliste întâlnite în cale. Urmează analize reci ale noului sistem capitalist sadea în care intră doctorul psihiatru format în ciorba fanaro-balcanică a capitalismului de cumetrie lăsat acasă. Îmi place la Maia Levantini că nu pică în fund de extaz, ci descrie detașat plusurile și minusurile noii lumi în care ajunge. La fel cum reușește să nu îngroașe prea mult cu sictir tușele românismelor care o exasperează aici. E un pic cinică, dar cred că asta o prinde. Reușește să facă și un tabel al compatibilităților dintre bărbați și femei, combinați în funcție de naționalitate și sex, așa cum îi vede ea peste ocean: bărbat român+femeie americană=rateu major, disensiuni ireductibile; bărbat american+femeie româncă=cuplu de vis, fiecare e fantezia celuilalt; bărbat român+femeie româncă=cuplu beton, redută defensivă; bărbat american+femeie americancă=cuplu standard, neinteresant…  Cauzele pentru toate astea… trebuie să citiți cartea, deși multe sunt la îndemână 🙂

Povestea e scrisă cu nerv și nervi, umor și amar, talent și dragoste de limbă – insuflată, din ce ne spune chiar autoarea, de celebrul Chevo (Anton Chevorchian), un profesor de română armean care a format la MF3 multe generații de olimpici și ulterior emigrați. Nu e un roman, e mai degrabă o confesiune, poate că doctorul de creiere avea nevoie și el de o descărcare cât o anamneză de boală națională – boala românului dezrădăcinat, chinuit între admirația față de locul în care a ajuns și dorul de locul din care a plecat, așa cu multe bube cum era el. Cred că mulți se vor recunoaște în angoasele Maiei Levantini, fie că au plecat sau vor să plece, fie că au rămas și le pare rău.

Mi-a plăcut spovedania asta a ei pe care am citit-o peste week-end, poate pentru că bănuiesc că avem aceeași vârstă, rezonăm la aceiași stimuli (o fi fost ceva în apa din Balta Albă), râdem la aceleași repere parcă deja uitate de mulți, deși nu suntem chiar atât de bătrâne încă, și ne lăsăm cotropite de griji similare, chiar dacă ne despart mii de kilometri și câțiva ani lumină de civilizație.

Cartea e publicată de editura Compania și urmează să se lanseze la Gaudeamus, târg care începe miercuri, 22 noiembrie și ține până duminică. Nu știu exact în ce zi ar fi lansarea (în program nu am găsit-o), din ce am înțeles autoarea însăși nu va fi aici, din varii motive – unul ar fi că ține să-și păstreze anonimatul, deși cartea are o puternică încărcătură autobiografică și cine e curios o poate descoperi pe doamna doctor pe net fără prea mult efort.

Tot la Gaudeamus, sâmbătă de la ora 15.00 se întâmplă și lansarea cărții Aneimaria Bancea, „Restituirea”, despre care v-am povestit deja și pentru care vom face un club de carte în afara concursului, pe 16 decembrie, la care va participa și autoarea. Aveți așadar ocazia s-o cunoașteți de două ori pe Anamaria Bancea – sâmbătă la târg și pe 16 decembrie la micul dar fantasticul nostru club de carte 😉

Etichete: America, cronică de carte, Cu titlu provizoriu, emigrant, emigrare, Gaudeamus, Maia Levantini, migrația creierelor, psihiatru, sistem medical american, sistem medical românesc, târg de carte