Nefericita jitie* a lui Leun, pățită de el însuși

sursa foto

Ioanis Milikopu din Cățol, grecul de 17 ani cu ten brun, cârlionți, nas acvilin și „sângele, încă nerafinat de întâmplările vieţii”, iubitor de libertate mai presus de orice, și-a luat lumea în cap cu cele 10 drahme furate de pe fundul cufărului mă-sii, vânzătoare de pește în vechiul Salonic, și a pornit pe jos în viață, visând spre București, orașul care petrece non-stop, vorba cântecului lui Selim. Ca orice adolescent naiv, Ioanis avea să se trezească și fără bani, și fără șalvari pe malul mării, să rămână și fără numele strămoșilor la vama de la Giurgiu, și fără libertate la destinație. Dar asta numai după ce Doina Ruști, autoarea răstălmăcirii poveștii vechi de trei sute de ani, te ține cu sufletul la gură preț de vreo tot atâtea pagini, ca să afli dacă în final băiatul rămâne cu fata ori ba. Asta e cartea de la clubul de carte de luna asta, „Manuscrisul fanariot” unul dintre romanele de succes ale doamnei Ruști, scriitoare de care am mai auzit, dar până acum n-o citisem deloc.

Autoarea zice că la baza poveștii stă un manuscris real peste care a dat în Biblioteca Academiei, și care vorbește despre un croitor grec, Leun, care a acceptat să devină pe jumătate sclav la boierul Doicescu din dragoste pentru Maiorca, țigancă roabă, cu care a reușit astfel să se însoare. Pentru că ăsta e până la urmă ceea ce se cheamă spoiler alert, mă simt datoare să adaug că romanul merită citit mai ales pentru descrierile mustind de realism ale Bucureștiului fanariot, pentru personajele colorate și, de ce nu, chiar pentru stilul elaborat ca un arabesc și metaforic al Doinei Ruști – pentru cine e pasionat de asta. Pentru mine stilul a fost un pic cam greu de urmărit câteodată, dar asta și pentru că am citit cartea pe avioane și cu multe întreruperi, iar multitudinea de personaje m-a încurcat uneori. În plus stilul ăsta înflorit și plin de arhaisme ce trebuie căutate în dicționar are o explicație – povestea nu putea fi spusă într-un limbaj diferit de cel vorbit atunci, e o convenție naturală, chiar dacă multe, atât de multe din obiceiurile, gândurile și faptele românilor din Bucureștiul fanariot se păstrează nealterate și astăzi.

Pentru mine partea forte cărții e asta, actualitatea neașteptată a atmosferei, subliniată subtil cu ironii fine despre care uneori nu știi ce să crezi, dacă or fi la adresa personajelor de atunci sau la societatea de azi. Bucureștiul era la vremea aia doar o aglomerare de case boierești, maghernițe insalubre, poduri peste Dâmbovița în care se spălau multe, peste 20 de biserici, două spitale, o școală (Sava), patru cârciumi, ceva mai multe hanuri și de jur împrejur câmpuri, păduri și o „bozărie” o zonă întinsă plină de smârcuri, mlaștini și tufe de boz, care acoperea zona de sud vest a orașului, cam pe la Tineretului așa. Era vremea când un boier fără urmași și-a lăsat averea școlii Sava – o faptă nemaiauzită, când toate averile fără moștenitori ajungeau la biserică – judecata era făcută fie de Divan, fie de fețele bisericești, iar banii stăteau ascunși cel mai bine în cărți, pentru că oamenilor nu le era drag să pună mâna pe ele și să le deschidă.

sursa foto

Condus când de turci, când de austrieci, când de greci care-și cumpărau scaunul de la Înalta poartă, orașul trăia ca și azi nepăsător la cine-i era în frunte, pentru că

adevăraţii stăpâni nu erau nici turcii, nici nemţii, ci doi sfinţi în numele cărora se luau toate hotărârile importante. Unul era Sf. Gheorghe, omorâtorul de bestii, iar celălalt Sf. Dumitru, ocrotitorul oraşului Bucureşti. Aceşti doi sfinţi păzesc şi astăzi cele două porţi ale timpului, primul patronând viaţa verii, iar celălalt îmblânzind terorile iernii. Din aprilie până la sfârşitul lui octombrie, bucureştenii trăiesc repede şi într-o nepăsare totală, iar după ceea, până când înfloresc zarzării, cad într-o tihnă de stăpâni ai caselor lor.

În răstimpuri mai era cotropit și de ciumă sau alte boleșnițe care-i izgonea pe oameni prin case – unde oricum nu stăteau „de frică să nu fie cuprinși de urât sau de boala melancoliei” – și prilejuia spălarea cu forța a țigănimii în Dâmbovița. Ca primă măsură medicală. Câte un domn străin își punea în minte să-i mai civilizeze cu forța pe bucureșteni și avea pretenții absurde:

Prinţul trimise vorbă prin Entzenberg ca toată lumea să scoată gunoiul din curţi. Oraşul era năucit. După ce îi pusese să-şi taie vitele la dracu-n praznic, dincolo de bariere, acum mai voia şi-o groapă pentru gunoi la fel de departe! Dacă bucureştenii îşi cărau gunoiul, în loc să-l ardă prin curţi, Prinţul promise un mare bâlci de Sf. Mărie, eveniment de care era interesată toată suflarea.

Între moaște – un singur fir de păr de-al Sfântului Dumitru omora toți păduchii – și acatiste de blestem date la biserica Zlătari, orașul trepida, petrecea, vindea, cumpăra, fura, păgubea, suferea sau iubea, pe ritmuri de manele. Marile sau micile întâmplări ale vieții nu se regăseau în ziare, ci în melodiile tarafului care le punea în versuri și le cânta pe buzele tuturor. Tânărul și potentul boier Doicescu, stăpân peste mahalaua Colței și nenumărate alte moșii și șatre de țigani, iubitor de viață bună și lucruri fine, dădea o tură prin oraş, „ca să-l fâlfâie curentul, prin cele două ferestre ale trăsurii”.  Doicescu trecea drept boier filotim și corect – detesta furtul, până acolo unde-i servea interesului său, ca oricare – țiganii lui erau cel mai bine trăiți, comparativ cu ai altor boieri sau cu ai bisericii, unde se zicea că sunt cei mai oropsiți. Boierului îi plăcea să petreacă la moșia de la Prundu, ținută special pentru plăceri bărbătești, de aia acolo nu mergea niciodată singur, „pentru că nicio petrecere nu are gust fără martori. Niciun om n-a intrat în istorie fără martori. Şi niciun bărbat nu s-a bucurat de valoarea lui fără alai. Să fuţi 20 de femei fără să te ştie cineva e un păcat, o cale spre putrezire. Un bărbat fără tovarăşi e atât de nefericit, încât poate să ajungă la sinucidere. În schimb, bărbatul cu haită, care ştie să-şi conducă acoliţii către cele mai comune plăceri, e un conducător şi un om împlinit.”. Altfel, pe nevastă-sa Manda, sacră ca orice nevastă, o onora cu bărbăția lui numai de două ori pe an. Ați ghicit, de Sf Dumitru și de Sf. Gheorghe.

sursa foto

Tânărul Ioanis, devenit Leun la București, reușește să-și păstreze intacte naivitatea și bunătatea până la final, chiar dacă trece în scurta lui călătorie prin tot felul de întâmplări menite să-l înrăiască sau să-l învețe la șmecherii. Într-o lume învârtită de bani și de dorința de pizdă – acest cuvânt cu aspreală de ţuică şi dulceaţă de afion, împâclit de fumul celor mai parfumate ierburi – Leun are de ales între prețioasa-i libertate și ceea ce iubea mai mult. Se dovedește că și el are prețul lui, așa cum avem toți și că mai bine să mori în picioare decât să trăiești în genunchi este doar o lozincă, greu de urmat în viața de toate zilele.

Într-un oraş făcut din cuvinte, nimic nu mergea fără un impuls periodic, un mic bobârnac ca să întreţină calităţile vieţii. Iar acestea sunt întotdeauna legate de figura maternă. Cum alte popoare îşi menţin acurateţea istorică prin invocarea unor resturi mizere, cum unii ridică osanale unui falus universal, iar alţii denigrează efigiile prea impozante, tot astfel, românii, iar dintre ei mai cu seamă bucureştenii, menţin ritmul vieţii prin câte-un du-te-n pizda mă-tii. Nu există nimic mai mobilizator sub soarele Bucureştiului decât acest îndemn aproape domestic. Întoarcerea în găoacea maternă este cel mai bine intenţionat sfat pentru oricine a rătăcit drumul. Du-te-n pizda mă-tii aduce aminte cuiva de unde a venit, îi arată că drumul făcut până aici trebuie luat de la capăt. Îi spune că în orice moment parcursul său istoric ar putea fi anulat. Du-te-n pizda mă-tii e un act de bunăvoinţă, un deget ridicat în momentul oportun, o atenţionare, un ajutor dat la nevoie şi chiar o dezicere politicoasă de cineva care-a greşit drumul. Spune pe scurt ceea ce ar fi zis un discurs lung despre punctele slabe. Ai greşit! Asta e! Dar poţi s-o iei de la capăt! Hai să ne facem că nu s-a-ntâmplat! Eşti nou, nenăscut, şters din istorie. Poţi să te naşti iar!

*jitie = poveste

Tags: Bucuresti, club de carte, cronică de carte, Doina Ruști, Manuscrisul fanariot, robi, tigani