Nefericita jitie* a lui Leun, pățită de el însuși

... descoperită din întâmplare într-un manuscris la Biblioteca Academiei de Doina Ruști și înflorită atât de măiastru într-un roman cu parfum de afion și grătare sfârâinde din vechiul București - „Manuscrisul fanariot”

sursa foto

Ioanis Milikopu din Cățol, grecul de 17 ani cu ten brun, cârlionți, nas acvilin și „sângele, încă nerafinat de întâmplările vieţii”, iubitor de libertate mai presus de orice, și-a luat lumea în cap cu cele 10 drahme furate de pe fundul cufărului mă-sii, vânzătoare de pește în vechiul Salonic, și a pornit pe jos în viață, visând spre București, orașul care petrece non-stop, vorba cântecului lui Selim. Ca orice adolescent naiv, Ioanis avea să se trezească și fără bani, și fără șalvari pe malul mării, să rămână și fără numele strămoșilor la vama de la Giurgiu, și fără libertate la destinație. Dar asta numai după ce Doina Ruști, autoarea răstălmăcirii poveștii vechi de trei sute de ani, te ține cu sufletul la gură preț de vreo tot atâtea pagini, ca să afli dacă în final băiatul rămâne cu fata ori ba. Asta e cartea de la clubul de carte de luna asta, „Manuscrisul fanariot” unul dintre romanele de succes ale doamnei Ruști, scriitoare de care am mai auzit, dar până acum n-o citisem deloc.

Autoarea zice că la baza poveștii stă un manuscris real peste care a dat în Biblioteca Academiei, și care vorbește despre un croitor grec, Leun, care a acceptat să devină pe jumătate sclav la boierul Doicescu din dragoste pentru Maiorca, țigancă roabă, cu care a reușit astfel să se însoare. Pentru că ăsta e până la urmă ceea ce se cheamă spoiler alert, mă simt datoare să adaug că romanul merită citit mai ales pentru descrierile mustind de realism ale Bucureștiului fanariot, pentru personajele colorate și, de ce nu, chiar pentru stilul elaborat ca un arabesc și metaforic al Doinei Ruști – pentru cine e pasionat de asta. Pentru mine stilul a fost un pic cam greu de urmărit câteodată, dar asta și pentru că am citit cartea pe avioane și cu multe întreruperi, iar multitudinea de personaje m-a încurcat uneori. În plus stilul ăsta înflorit și plin de arhaisme ce trebuie căutate în dicționar are o explicație – povestea nu putea fi spusă într-un limbaj diferit de cel vorbit atunci, e o convenție naturală, chiar dacă multe, atât de multe din obiceiurile, gândurile și faptele românilor din Bucureștiul fanariot se păstrează nealterate și astăzi.

Pentru mine partea forte cărții e asta, actualitatea neașteptată a atmosferei, subliniată subtil cu ironii fine despre care uneori nu știi ce să crezi, dacă or fi la adresa personajelor de atunci sau la societatea de azi. Bucureștiul era la vremea aia doar o aglomerare de case boierești, maghernițe insalubre, poduri peste Dâmbovița în care se spălau multe, peste 20 de biserici, două spitale, o școală (Sava), patru cârciumi, ceva mai multe hanuri și de jur împrejur câmpuri, păduri și o „bozărie” o zonă întinsă plină de smârcuri, mlaștini și tufe de boz, care acoperea zona de sud vest a orașului, cam pe la Tineretului așa. Era vremea când un boier fără urmași și-a lăsat averea școlii Sava – o faptă nemaiauzită, când toate averile fără moștenitori ajungeau la biserică – judecata era făcută fie de Divan, fie de fețele bisericești, iar banii stăteau ascunși cel mai bine în cărți, pentru că oamenilor nu le era drag să pună mâna pe ele și să le deschidă.

sursa foto

Condus când de turci, când de austrieci, când de greci care-și cumpărau scaunul de la Înalta poartă, orașul trăia ca și azi nepăsător la cine-i era în frunte, pentru că

adevăraţii stăpâni nu erau nici turcii, nici nemţii, ci doi sfinţi în numele cărora se luau toate hotărârile importante. Unul era Sf. Gheorghe, omorâtorul de bestii, iar celălalt Sf. Dumitru, ocrotitorul oraşului Bucureşti. Aceşti doi sfinţi păzesc şi astăzi cele două porţi ale timpului, primul patronând viaţa verii, iar celălalt îmblânzind terorile iernii. Din aprilie până la sfârşitul lui octombrie, bucureştenii trăiesc repede şi într-o nepăsare totală, iar după ceea, până când înfloresc zarzării, cad într-o tihnă de stăpâni ai caselor lor.

În răstimpuri mai era cotropit și de ciumă sau alte boleșnițe care-i izgonea pe oameni prin case – unde oricum nu stăteau „de frică să nu fie cuprinși de urât sau de boala melancoliei” – și prilejuia spălarea cu forța a țigănimii în Dâmbovița. Ca primă măsură medicală. Câte un domn străin își punea în minte să-i mai civilizeze cu forța pe bucureșteni și avea pretenții absurde:

Prinţul trimise vorbă prin Entzenberg ca toată lumea să scoată gunoiul din curţi. Oraşul era năucit. După ce îi pusese să-şi taie vitele la dracu-n praznic, dincolo de bariere, acum mai voia şi-o groapă pentru gunoi la fel de departe! Dacă bucureştenii îşi cărau gunoiul, în loc să-l ardă prin curţi, Prinţul promise un mare bâlci de Sf. Mărie, eveniment de care era interesată toată suflarea.

Între moaște – un singur fir de păr de-al Sfântului Dumitru omora toți păduchii – și acatiste de blestem date la biserica Zlătari, orașul trepida, petrecea, vindea, cumpăra, fura, păgubea, suferea sau iubea, pe ritmuri de manele. Marile sau micile întâmplări ale vieții nu se regăseau în ziare, ci în melodiile tarafului care le punea în versuri și le cânta pe buzele tuturor. Tânărul și potentul boier Doicescu, stăpân peste mahalaua Colței și nenumărate alte moșii și șatre de țigani, iubitor de viață bună și lucruri fine, dădea o tură prin oraş, „ca să-l fâlfâie curentul, prin cele două ferestre ale trăsurii”.  Doicescu trecea drept boier filotim și corect – detesta furtul, până acolo unde-i servea interesului său, ca oricare – țiganii lui erau cel mai bine trăiți, comparativ cu ai altor boieri sau cu ai bisericii, unde se zicea că sunt cei mai oropsiți. Boierului îi plăcea să petreacă la moșia de la Prundu, ținută special pentru plăceri bărbătești, de aia acolo nu mergea niciodată singur, „pentru că nicio petrecere nu are gust fără martori. Niciun om n-a intrat în istorie fără martori. Şi niciun bărbat nu s-a bucurat de valoarea lui fără alai. Să fuţi 20 de femei fără să te ştie cineva e un păcat, o cale spre putrezire. Un bărbat fără tovarăşi e atât de nefericit, încât poate să ajungă la sinucidere. În schimb, bărbatul cu haită, care ştie să-şi conducă acoliţii către cele mai comune plăceri, e un conducător şi un om împlinit.”. Altfel, pe nevastă-sa Manda, sacră ca orice nevastă, o onora cu bărbăția lui numai de două ori pe an. Ați ghicit, de Sf Dumitru și de Sf. Gheorghe.

sursa foto

Tânărul Ioanis, devenit Leun la București, reușește să-și păstreze intacte naivitatea și bunătatea până la final, chiar dacă trece în scurta lui călătorie prin tot felul de întâmplări menite să-l înrăiască sau să-l învețe la șmecherii. Într-o lume învârtită de bani și de dorința de pizdă – acest cuvânt cu aspreală de ţuică şi dulceaţă de afion, împâclit de fumul celor mai parfumate ierburi – Leun are de ales între prețioasa-i libertate și ceea ce iubea mai mult. Se dovedește că și el are prețul lui, așa cum avem toți și că mai bine să mori în picioare decât să trăiești în genunchi este doar o lozincă, greu de urmat în viața de toate zilele.

Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști merită citit. Dacă aveți timp s-o faceți vă aștept vineri seara, 17 noiembrie, la clubul de carte, ca să-l comentăm împreună. Ne vedem de la ora 19.00, la Alouette, strada Bibescu Vodă 19, undeva la limita dintre vechiul București și bozărie 😉

Într-un oraş făcut din cuvinte, nimic nu mergea fără un impuls periodic, un mic bobârnac ca să întreţină calităţile vieţii. Iar acestea sunt întotdeauna legate de figura maternă. Cum alte popoare îşi menţin acurateţea istorică prin invocarea unor resturi mizere, cum unii ridică osanale unui falus universal, iar alţii denigrează efigiile prea impozante, tot astfel, românii, iar dintre ei mai cu seamă bucureştenii, menţin ritmul vieţii prin câte-un du-te-n pizda mă-tii. Nu există nimic mai mobilizator sub soarele Bucureştiului decât acest îndemn aproape domestic. Întoarcerea în găoacea maternă este cel mai bine intenţionat sfat pentru oricine a rătăcit drumul. Du-te-n pizda mă-tii aduce aminte cuiva de unde a venit, îi arată că drumul făcut până aici trebuie luat de la capăt. Îi spune că în orice moment parcursul său istoric ar putea fi anulat. Du-te-n pizda mă-tii e un act de bunăvoinţă, un deget ridicat în momentul oportun, o atenţionare, un ajutor dat la nevoie şi chiar o dezicere politicoasă de cineva care-a greşit drumul. Spune pe scurt ceea ce ar fi zis un discurs lung despre punctele slabe. Ai greşit! Asta e! Dar poţi s-o iei de la capăt! Hai să ne facem că nu s-a-ntâmplat! Eşti nou, nenăscut, şters din istorie. Poţi să te naşti iar!

*jitie = poveste

 

Etichete: , , , , , ,

5 comentarii la “Nefericita jitie* a lui Leun, pățită de el însuși” Subscribe

  1. Ady 09/11/2017 at 22:18 #

    Tocmai am terminat-o.

    • Dollo 09/11/2017 at 22:20 #

      și eu 😉

  2. VASILIU MIRCEA PAUL 10/11/2017 at 07:38 #

    G. I. BRĂTIANU O enigmă și un miracol istoric: POPORUL ROMÂN
    Editura Științifică și Enciclopedică 1988

    Ferdinand Lot pag.162 …Trebuie însă să admitem că populaţia rămasă pe loc a ajuns la o condiţie socială inferioară şi la o mare barbarie sub stăpînitorii goţi, gepizi, huni, avari, slavi, maghiari…

    …Daco-romanii care au venit în sudul Dunării au fost şi ei reduşi la o condiţie mizeră, poate chiar mai mizeră decît a celor din nord. Alungaţi în primul rînd de slavi, ei au început să rătăcească din loc în loc, ca păstori, în timp ce la nordul fluviului daco-romanii au putut rămîne, în parte, agricultori.

    G. I. Brătianu pag.173 Tocmai starea aceasta de înapoiere a culturii a asigurat păstrarea unităţii limbii. Datorită faptului că romanicii orientali au fost reduşi, vreme de secole, la o stare de sărăcie şi mizerie, ca păstori transhumanţi sau lucrători ai pămîntului care, la fiecare invazie, îşi găseau adăpost în munţi sau prin păduri,…

    Toată cartea este o polemică între istoricul român și cel francez pe veșnica temă a ”continuității”. Deoarece AMÎNDOI sînt de acord cu involuția spre mizerie extremă a populației de limbă romanică din Balcani și Carpați, afirmația poate fi luată ca o AXIOMĂ.

    Pornind de aici, relevanța genotipului tinde spre zero, fenotipul (mai-mult-decît-milenar) preluînd despotic conducerea.

    Prin consecință logică, se cere obliterată definitiv auto-flatanta imagine despre ”dacii, cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, împreună cu nenumăratele-i anexe (”modestul” Dromihete vs. ”arogantul” Lisimah, Zamolxe, discipolul lui Pitagora, precum și restul ”filmelor” ceaușisto-legionaro-eminesciene).

    Avem în urmă peste 1000 de ani negri, de bîjbîit prin tufe, care au re-construit cele mai intime fibre ale poporului român.

    CE mai rămîne ?

    Niște grupuscule prizărite de ciobani, bîntuind, umil-înfricoșate, creierii munților (de la Marea Adriatică pînă la Întorsura Buzăului, din Moravia pînă în Epir). Desțelenind, part-time, cîte o poiană mai largă. Re-combinîndu-și genele, cu ocazia întîlnirilor aleatorii. Ne-transmițîndu-și nici o istorie, nici o tehnică (mai evoluată decît plugul de lemn); NICI O SCRIERE (aicea vinovați sînt și dacii).

    Doar limba îi unea.

    Avem, pe teritoriul actual al României, destule necropole din timpul marilor migrații, identificabile prin artefactele înhumate. Aștia sînt avari, ăia-s goți, ceilalți slavi, ș.a.m.d.

    Valahii ? NIMIC !
    Ceva în scrierile logografilor de prin preajmă ?

    Aproape nici o vorbuliță.

    ”Baciul” (moldovean, vrîncean, ungurean – whatever) nu a lăsat NIMIC în urma lui.

    Ah, da ! ”Bucurosul” Bucur, pusu-și-a tîrla pe locul viitorului București (localitate ce, actualmente, grație muncii ”epuizante” a șapte primari, aspiră la titlul de… grajd). David Creangă se scoborî din Ardeal spre Moldova fiindcă-i plăcea mai mult dezordinea fanariotă decît pedanteria austriacă. Gigel Becali se strecură prin comunism ”cu iaurt, cu gugoșele…” (”…te făcuși vornic, mișele”).

    Odată acceptat acest punct de pornire, practic nu ar mai fi necesară nici o discuție, ci doar înșiruirea ordonată a multiplelor fapte istorice și contemporane care, în mod clar și evident, sînt consecințele lui.

    Poți să scoți românul de la țară, dar uneori chiar nu poți să scoți țăranul din român.

  3. Stefan Bragarea 10/11/2017 at 11:59 #

    Foarte frumos! Voi cumpăra/citi carte.
    În pauzele de biologie moleculară câțiva prieteni ai mei, împreună cu subsemnatul, ne punem la punct cunoștințele de istorie – deci și o informație utilă.
    @ Dl Vasiliu Mircea Paul
    Tocmai am dau un ”like” materialului dvs. Am citit tot ce s-a publicat din Brătieni și e nociv – privesc cu dispreț disputa politică din zilele noastre.

  4. mihai 10/11/2017 at 12:07 #

    Voiam să zic că citatul din final l-am mai întâlnit în „Sexualitate și societate”. Când colo, Oișteanu de fapt a citat-o pe Ruști…

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Hai păpușă sexoasă, bagă!

primaria

Primele victime ale poziționării USR împotriva modificării Constituției sunt propriii consilieri generali din București, hărțuiți grobian de consilierii PSD pe tema „cuplurilor de același gen”. Famiglia tradițională PSD de la Primăria Capitalei îi hărțuiește pe copiii adoptați ai cuplului bisexual USR

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.