Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

Gaudeamusul de anul ăsta a stârnit parcă ceva mai multă vâlvă decât în toți anii de când există, și nu datorită setei de cetit a românilor, ci mai degrabă din cauza lansării unei cărți discutabile, scrisă de celebrul domn Dan Voiculescu. Mă rog, vorbă să fie carte, că e de fapt o culegere de cugetări de pe blogul autorului, dar asta văd că e deja o modă, cică se vinde în draci blogăreală tipărită, o chestie pe care eu una n-o înțeleg deloc.

Revenind, am văzut multă lume indignată cu ocazia asta, anunțuri belicoase de boicotare a editurii Rao, revoluționari făcând rezistență activă  și pe alocuri agresivă la stand (a reînviat sulul roz de hârtie igienică), o demisie a unui director de editură din asociația editorilor sau așa ceva, în semn de protest față de rușinea făcută de Rao, păreri pro și contra pe Facebook, reacții și mai belicoase la părerile contra revoluționarilor și chiar la alea care îndemnau la moderație. Pe scurt i s-a făcut ditamai reclama Varanului și i-a mai crescut un pic aura de victimă, s-au mai antagonizat un pic niște tabere, s-a mai radicalizat lumea, că parcă nu era destul. Libertatea de exprimare, civismul, jurnalismul și, de ce nu, patriotismul, au sfârșit și de această dată în sânge. De mâine ne vom întoarce la piratat cărți (ăia care citim), iar editurile vor continua să-și sclavagească traducătorii și să-și tragă în piept scriitorii. Dar vom păstra amintirea glorioasă a boicotului de două zile al editurii Rao. Am impresia că oamenii nu mai simt nevoia să creadă în ceva, ci doar să urască pe cineva. Oricine.

Carevasăzică și în materie de „carte de învățătură” (motto-ul târgului) tot scandalul vinde, monșer. Și încă ce vinde! Din câte am înțeles de la oamenii din branșă, ca să ai stand barosan pe platoul central al pavilionului Romexpo trebuie să închiriezi cel puțin 40 de metri a câteva mii de euro bune. Evident acolo s-au regăsit monștrii (sacri) ai pieței de carte, care cică fac vânzări în cele cinci zile de târg de câteva zeci de mii de euro. Cartea lui Voiculescu, de exemplu, costa vreo 50 și ceva de lei. A unuia Aurel Rogojan, despre generalul de securitate Iulian Vlad (la care era coadă la autografe) costă aproape 200 de lei. Editurile mici sau noi abia și-au permis câte o chichineață de 500 de euro la etajele doi și trei, amestecate printre tarabe de ceaiuri, săpunuri de lavandă, elixiruri ale tinereții sau talismane norocoase. Aici găseai cărți și cu 10 sau 20 de lei, dar dacă nu era vorba despre maculatură ezoterică sau sfântă, rar se înghesuiau vizitatorii la altceva. Vineri, de exemplu, am asistat la câteva lansări de carte de o tristețe bacoviană, în care speakeri (chiar scriitori celebri) vorbeau la microfon în fața unor camere care cel mult transmiteau pe Facebook, dar public offline nu aveau deloc.

Aerul general al expozanților era de altfel destul de blazat, ceea ce făcea baleiajul vizitatorilor la fel. Unii aveau liste de cumpărături și și le urmăreau, dar mulți se prelingeau printre tarabe ca în piața de mirodenii, privind, răsfoind și trecând mai departe. Mi se pare imposibil să atragi privirile vizitatorilor în condițiile astea doar cu titlurile, așa că gesturile mici și ingenioase făceau diferența. La etajul 3 am trecut pe lângă una din editurile alea mici de care n-a auzit nimeni – Cununi de stele – pe masa căreia erau cărți multe și, surpriză, un coșuleț cu „Înțelepciune gratis”. M-a amuzat găselnița și m-am oprit să trag un bilet cu înțelepciune.

Tipei de la stand i s-a luminat fața, mie la fel, și uite așa m-a făcut să mă uit mai bine la cărțile ei. Mi-a atras atenția numele lui Tagore – a, ăsta a fost profesorul lui Maitrey? da – apoi am văzut Eminescu tradus în bengali, apoi tipa mi-a zis că toate cărțile sunt traduse de o femeie pe nume Amita Bhose, cea care l-a tradus pentru prima dată pe Eminescu în bengali și… Ehei, și s-a pornit povestea. La început timid, apoi tot răspunzându-mi la întrebări, Carmen, căci așa am aflat că o cheamă pe tipa de la stand, mi-a povestit fantastica istorioară a Amitei, bengaleza care s-a amorezat de România după ce a ascultat versul „ce te legeni, codrule”.

Era în 1959 când Amita Bhose (26 de ani) a venit pentru prima dată în România, cu soțul ei geolog de meserie, la o specializare pentru el. Absolventă de chimie, matematică și fizică (la Universitatea din Calcutta), Amita s-a apucat să studieze româna în cei doi ani cât a stat aici, și așa a auzit de Eminescu. În 1961 s-a întors în India și s-a apucat să mai facă o facultate, bengali-engleză, apoi să traducă din română și chiar să scrie un jurnal de călătorie în România, carte difuzată în India și considerată cea mai bună carte despre o țară străină. Până în 1971, când divorțează și se întoarce în România ca să facă un doctorat în Eminescu și ulterior să rămână definitiv aici, Amita a tradus și au fost jucate în India, piese de-ale lui Caragiale și Mihail Sebastian, dar evident cel mai mult l-a tradus pe Eminescu. Asta „n-a reprezentat un experiment artistic sau un exercițiu lingvistic: ea a constituit o experiență spirituală, o trăire lăuntrică, pe care nu știu cum s-o definesc”, zicea Amita. Prin traducerile ei indienii au descoperit la Eminescu idei și sentimente pe care le credeau doar ale lor. Femeia asta nu s-a jucat cu literele bengaleze ca să sune ca poeziile lui Eminescu, ci a tradus în așa fel încât ce a ieșit avea cu adevărat poezie, se pare.

Cred că munca Amitei a fost fabuloasă, numai dacă ne gândim cât de dificil e să-i faci pe străini să priceapă tâlcul umorului lui Caragiale. Se pare că ea a reușit nu numai să fie prima traducătoare a lor în spațiul asiatic, dar chiar a făcut-o așa de bine că indienilor le-a și plăcut.

În 1971, așadar, a venit să facă un doctorat în Eminescu la Universitatea București, lucrare pe care a publicat-o patru ani mai târziu, sub îndrumarea profesoarei Zoe Dumitrescu Bușulenga. În timpul doctoratului i s-a oferit calitatea de colaborator al universității și a început să țină un curs facultativ de literatură bengali. E premiată de Uniunea Scriitorilor pentru traducerile ei din Eminescu. Până în 1977, când a solicitat domiciliu stabil în România, a făcut și primul curs de bengali, scris de mână cu studenții, că nu aveau mașini de scris cu caractere bengaleze, a urmat un dicționar bengali-român și o mulțime de cursuri colaterale, conferințe, puneri în scenă, apoi s-a extins la cursuri de sanscrită, hindu, a scris manuale etc. Pe scurt, femeia asta a construit de la zero nu o catedră ci mai multe în cadrul secției de orientalistică a Universității București, cu toate materialele didactice aferente, ceea ce în mod normal ar lua probabil ani, bani și colective de oameni pentru asta.

Partidul se pare că n-a fost atât de încântat totuși de dorința Amitei de a se stabili în România, așa că cererea de domiciliu stabil i-a fost aprobată abia în 1979, după ce i se puseseră tot felul de condiții umilitoare, deși dovedise suficient atașament față de cultură și popor în anii în care stătuse aici. Amita provenea dintr-o familie înstărită de intelectuali de prestigiu a Indiei – tatăl era un strălucit avocat, bunicul un orientalist premiat pe la Cambridge, un străbunic fusese primul doctor în filosofie la Universitatea din Calcutta – deci avea și ceva avere acolo. I s-a cerut să renunțe la ea, dacă vrea să fie româncă, lucru pe care l-a făcut, povestește Carmen Mușat, fosta ei studentă. Așa a ajuns să trăiască într-un bloc comunist (până atunci stătuse într-o cameră de cămin în Regie), să stea pe la cozi, să se spele cu apă rece sau să mai pună o haină în plus, ea care nu văzuse zăpadă până să ajungă în România.

Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici să trâmbițez la posturile străine de radio. Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învățat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă aduceau acasă. ” scria Amita.

România i-a răspuns cum știe ea mai bine dragostei Amitei. În anii 80 au început s-o îndepărteze încet-încet din Universitate, ba refuzând s-o titularizeze pe postul creat de altfel de ea, ba scoțându-i postul la concurs, o farsă sinistră pentru că nu avea nici cine s-o concureze, nici cine s-o evalueze dacă e bună sau nu pentru postul ei. Totuși, spune Carmen, existau deja oameni care-i vânau locul. Au tot surghiunit-o din diverse motive fără legătură cu ce făcea ea, până și scandalul MISA cu care nu a avut nicio legătură i-a cauzat neplăceri, că deh, India, yoga, alea alea. În timpul ăsta ea trăia dintr-un salariu destul de modest, uneori tăiat cu lunile din diverse motive,  cel care o mai susținea financiar  fiind un frate care trăia în Anglia.

În 1990 i se întâmplă lucruri ciudate, o absolventă o alungă din sala de curs, se încearcă agresarea ei, i se oferă valută ca să plece din țară și primește telefoane ciudate acasă, toate culminează cu desființarea postului și plecarea ei din Universitate. Scrie tot felul de memorii, dar nu primește răspunsuri. În 1992, la nici 60 de ani, moare într-un spital românesc în urma unei operații nereușite. Urna cu cenușa ei se pare că ar fi rămas în România, fratele ei a considerat că asta ar fi fost dorința ei, de vreme ce a iubit atâta țara asta.

Carmen Mușat-Coman, fosta ei studentă, a înființat editura Cununi de stele special ca să-i tipărească toate cărțile maestrei ei, dar se pare că a scris câteva și pe cont propriu, cu titluri cel puțin amuzante: Cum s-a făcut de am rămas fată bătrână, Cum s-a făcut de am plecat de acasă, Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul, Cum s-a făcut de am rămas la cratiță. Le-am descoperit pe site-ul editurii, că la stand am fost absorbită doar de povestea Amitei.

Nu am cumpărat nicio carte de la standul ei (mă știți că nu combat cu poezia, fie ea și a Eminescului sau a lui Tagore), dar mi-a făcut mare plăcere povestea, personajul fascinant Amita și tonica povestitoare Carmen. I-am zis că aș citi un jurnal de-al Amitei, dacă ar fi ținut așa ceva în anii de România. Cât de interesant trebuie să fi fost „being Amita Bhose in Romania”, nu? Carmen Mușat a zis că ar exista un jurnal, cel scris din călătoria inițială în anii 60, însă nu e tradus, și ea se pare că nu se simte suficient de pregătită ca să-l traducă. Există însă, povestea Amitei documentată pe ani, pe care o puteți citi aici pe larg. În caz că v-am făcut curioși.

Mie asta mi s-a părut cea mai frumoasă poveste pe care am aflat-o la Gaudeamus. Și cred că ar fi meritat spusă și scrisă mai mult decât orice tipăritură bloggeristă, securistă sau hipsteristă.  Părerea mea.

Etichete: Amita Bhose, Carmen Mușat-Coman, comunism, Cununi de stele, Dan Voiculescu, Eminescu, Gaudeamus, India, românisme, securitate, succesuri, târg de carte, traducere Eminescu bengali