Cu prejudecățile la Roma

B anii de buzunar cu care am venit la Roma au fost ce i-a mai rămas mamei după ce și-a lichidat depozitele de la bancă și și-a reparat dinții. Eu am făcut cinste cu drumul și cazarea, ea a insistat să-i schimb niște euro din banii ei, ca să avem acolo. De fiecare dată când mi-a zis de înmormântare eu i-am spus că n-a rămas nimeni neîngropat, mai bine să se bucure de bani cât trăiește, iar azi după ce a vizitat Vaticanul (care i-a plăcut mai mult decât Coloseumul) a concluzionat că în ciuda prețului mare al excursiei, efortul a meritat din plin, că o viață ai, iar ea are chiar mai puțin de atâta în față. Prin urmare ne-am cam întrecut cu gluma azi la cină.

 

Un obicei pe care-l mai intâlnisem la portughezi cu ani în urmă ne-a dat un pic de furcă în ultimele zile. Italienii deschid restaurantele pentru cină abia după 7 seara, iar dacă treci pe lângă cârciumă înainte ai ocazia să vezi personalul stând la masă. Își pun ei burta la cale înainte de a te servi pe tine. „Ăștia se mănâncă între ei!” a concluzionat mama, după ce pe drumul de la Vatican spre hotel, tot lipindu-ne nasurile de geamurile restaurantelor pe lângă care treceam, nu găseam nimic deschis.

La Pierluigi însă era deschisă ușa, mesele toate sclipeau de pahare cu picior pe fețe de masă ca zăpada, iar în fața intrării un chelner rânduia peștele, langustele, homarii și stridiile în gheață, în așteptarea clientelei. Am zis că ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, deși după cum arăta locul mai degrabă urma să ne bage mâna adânc în buzunar, și am intrat să întrebăm dacă e deschis.

Amabilă, dar surprinsă, tipa de la recepție, care ulterior aveam să aflăm că e româncă/moldoveancă, ne-a măsurat aspectul obosit de mers pe jos și vestimentația de pelerine, și ne-a spus zâmbind că deschide abia după 7. Am plecat cu gând să revenim, mai ales că era aproape de hotel, iar mama ar fi mâncat un borș de pește.

După două ore de odihnă am purces de la hotel să căutăm de mâncare. Era 8 și deja mâncătoriile se animaseră, toate aveau oameni care te agățau din stradă ca să mănânci la ei. Am ajuns într-o piață cu multe cârciumi și la una dintre ele am văzut și supa de pește în meniul de afară. 20 de euro de persoană. Mama a făcut ochii mari și a scos niște sunete indignate. „Da, dar e pește proaspăt”, a motivat omul care te agăța să intri la ei.

Am plecat mai departe, dar cum mama rămăsese cu gândul la peștele ălora de la Pierluigi am decis că o viață avem (rezoluția de după vizitarea Vaticanului) și că merităm și noi o seară la probabil cel mai scump restaurant din Roma.

Când am ajuns era aproape plin. Am intrat cu tupeu și am stârnit oareșce priviri piezișe și zâmbete stânjenite din partea managerului, un tip între două vârste, cu alură și maniere elegante, a la Tano Caridi, dacă-și mai amintește cineva de mafiotul ăla. Eu cu geaca de vânt și ploaie cumpărată la reduceri din magazinul german din București, mama cu scurta ei de toamnă în care se simte suficient de comod cât să meargă cu ea și în piață la Obor. Pe scurt nu aveam fețe de cliente obișnuite ale locului, iar comportamentul personalului a continuat să se perpelească între mirare și servilitate.

Au chemat-o pe fata care ne spusese mai devreme că deschide la 7, pesemne că să ne bage mințile în cap, și când ne-a văzut aia a scăpat un „Bună seara”, după care a avut un recul în italiană.  Am luat-o direct pe românește, noi bucuroase, ea încurcată de zici ca urma să-i cerem de pomană. Ne-a spus că dacă nu avem rezervare nu ne poate oferi decât o masă afară, mama a strâmbat din nas că era deja cam răcoare, eu am cerut niște pături și ne-am instalat. Afară era plin cu oameni fără rezervare, probabil, turiști dar nu numai.

Locul mustea de chelneri și oameni îmbrăcați la costum, iar diviziunea muncii era o politică dusă la extrem. Unul venea să-ți toarne apă, altul vinul, unul lua farfuriile, altul le aducea. Mama, amețită, „ce se tot plimbă ăștia pe aici, tu la care-i dai bacșișul la final, că doar nu poți să le dai la toți?”

Prețurile în meniu erau, firește, la suta de grame. De la 10 euro în sus. Mama, nu și nu, că o dată în viață merge să te spargi în figuri din astea ca să vezi cum e. Și ne-am spart. Ba am cerut și lista de vinuri și a venit unul din băieții ăia în costum – îi ziceau somelier, dar nu avea lingura aia cu lanț de gât ca somelierii din  filme – și ne-a lăsat un fel de registru de casă cu coperți negre din piele, în care vinurile erau puse pe regiuni italiene și franțuzești, pe prețuri și vechimi. Mi-au atras atenția primele pagini unde păreau a fi niște prețuri surprinzătoare prin aceea că erau prea că la țară.  4-5 euro sticla de jumate de vin, până pe la 35-50 sticlele întregi de roze sau proseco!? A durat puțin ca să mă lămuresc că acolo era doar cuprinsul, cotele alea nu erau prețuri, ci numărul paginii din catastif în care se găseau vinurile respective. Nu se vindea la pahar. Am comandat o jumate de Sauvignon care s-a dovedit a fi alegerea perfectă: era cel mai ieftin din lista de jumătăți  (30 de euro) și a fost ghicit din prima și de somelier când a venit să-mi ia registrul ca să-l bage înapoi în seif probabil. S-a uitat în ochii mei și a ghicit ce alesesem.

Ca antipasti am cerut niste langustine cu usturoi și ulei de măsline, ce-i drept o bunătate (de aia nici n-am apucat să le pozez). Chelnerul a zis că sunt 4 la porție, asa că am zis că shareuim o porție.  N-au fost decât 3 în farfurie – 40 de euro. La felul principal mama și-a ales doi pești roșii (scampi) din taraba lor exotică și i-a vrut prăjiți – 35 de euro, eu am cerut ceva cu fructe de mare și mi-au adus niste paste cu midii și scoici și un sos roșu – 24 de euro.

 

Între timp românca noastră care părea a fi din Republica Moldova după accent stătea la intrare și bifa rezervările când apăreau clienții.  Unii cu eleganța aia firească a italienilor pe care cad hainele impecabil fără efort, alții cu adidași, geci, burți și fițe. La o masă de lângă noi au venit trei rusoaice tinere și frumoase. Au comandat tartar de somon, o tavă cu stridii făcute în două feluri (franțuzește și irish) și niste homar la final. Proseco l-au comandat fără să se uite în almanahul ala de vinuri.

Deși mâncasem deja și ne savuram vinul nostru la jumate (care a fost excelent), mama se uita la masa rusoaicelor ca vecinii lui Moromete printre uluci, când n-au fost invitați la pomană. „Ce, mă uit și eu că sunt curioasă ce sunt alea, ce dacă mă uit, poate îmi dau și mie una să gust?!” Ne-am hlizit ca alea două ciupite de molii din Gaițele, dar mi-a părut rău că nu i-am comandat și ei niște stridii, dacă tot am fost la capitolul spart pușculița. I-am zis că mai venim, dacă tot ne-a plăcut mâncarea, dar a zis că lasă, s-or mai găsi cârciumi scumpe prin Roma.

Când am cerut nota, chelnerul ne-a spus aproape cu milă să ne terminăm vinul mai întâi. Ne întrebase mai devreme dacă vrem desert și n-am vrut. Probabil nota noastră de 140 de euro a fost cea mai mică din istoria recentă a lui Pierluigi. Cu tot cu bacșiș (15 euro, de care mama a zis să-i iau înapoi că și așa nu mai călcăm pe aici) aproape a egalat pensia pe o lună a mamei.

Pe drumul spre hotel, îmi spunea că crede că fetele alea de lângă noi aveau o aniversare ceva, că au dat noroc înainte. Mama tot nu concepea că cineva poate sa mănânce fără un motiv special la restaurantul ăla. Eu m-am gândit că sunt fete muncitoare, venite din dictatura rusească să trăiască civilizat în democrația europeană.  Dar mi-am dat seama că sunt sclava prejudecăților.  Cine știe, poate că și eu cu mama am trecut drept două inconștiente scăpătate care au nimerit în restaurantul mafiei și de fapt eram două bogătașe excentrice care voiau doar să mănânce o ciorba de pește. Iar pentru asta au spart economiile pentru copârșeu.

Ce am mai făcut cu mama la Roma:

 

Români la muncă. În Italia

 

Când respectatarea regulilor te face prostuț în ochii mamei

#cu mama la Roma – varianta culinară 😉

 

Etichete: mama, mâncare la Roma, prejudecăți, restaurante Roma, Roma, slider, succesuri, Vatican