Români la muncă. În Italia

Voiam să trec sub tăcere această experiență, dar mă face s-o povestesc faptul că am avut o discuție cu cineva întors recent din Cipru, care a pățit ceva similar acolo. Așa că mă gândesc că fudulia asta prostească nu a fost o excepție la Roma, unde l-am cunoscut eu pe domnul ăsta, ci suferă de ea mai mulți compatrioți, incapabili să lase acasă România din ei.

Într-una din zilele petrecute la Roma cu mama am trecut pe lângă Pantheon, aflat într-o piață înconjurată, ca multe altele acolo, de tot felul de cârciumi sau magazine. Unul dintre ele era de mezeluri și brânzeturi, „Antica Salumeria”, o chestie lungă și îngustă. La stradă părea că vinde numai prosciutto și cașcaval, dacă intrai înăuntru dădeai peste câteva mese la care niște oameni degustau produsele și le făceau să alunece cu un pahar cu vin de-al casei, aflat în carafe pe mese.

Ne-a plăcut așa de mult atmosfera de acolo – intimă, deloc pretențioasă, delicioasă – încât am decis să mai trecem ori în seara aia, la cină, ori a doua zi, ca să vedem și noi cum sunt produsele proaspăt feliate din galantare. Zis și făcut. În seara aia pe la 20.00 am ajuns din nou în zonă mai mult ca să verificăm programul, am văzut că era deschis și am mers până în fundul magazinului, unde erau vreo șase mese joase de câte două persoane înșirate de-a lungul pereților. În centru era ditamai vitrina cu galantar plină cu brânzeturi de tot felul. O masă era liberă, altele aveau semn de rezervare și unele erau ocupate. Ne-am așezat la aia liberă, întrebând chelnerul în engleză dacă e ok să o ocupăm. El a zis că da.

Când a venit la noi i-am zis că vrem și noi ce au ceilalți pe mese, adică niște felii de prosciutto și cașcaval tăiate pe niște funduri din lemn, un coș cu pâine proaspătă și o carafă cu vin. Chelnerul ne-a „vândut” meniul în stil mare: „our most famous, famous, famous plate…!” L-am luat fără să negociem ce e pe el, la fel și vinul casei, pe care îl mai încercasem cu câteva seri înainte la o altă cârciumă, și văzusem că era foarte bun. În plus, ca peste tot, vinul casei e mai ieftin decât ăla îmbuteliat.

Așteptând să vină faimosul platouaș cu de toate, făceam conversație cu mama, evident în română, ceea ce a atras atenția chelnerului care se învârtea pe lângă mese – ba turna vin în paharele altora de la o masă vecină, care ceruseră vin la sticlă, ba ne-a adus nouă coșul cu pâine pe masă – și, ce să vezi, era român. Bărbat trecut bine de 40, spre 50 de ani, bine făcut, bine îmbrăcat, tipul ni s-a adresat în română, noi am fost încântate să ne descoperim conaționali și așa a început circul.

Omul părea nevorbit. Nu am apucat să plasez prea multe vorbe în conversație, că în scurtă vreme el a vărsat tot. După ce ne-a întrebat cu ce ocazie pe la Roma, când am venit și când plecăm, a început să spună că el e acolo de 27 de ani, că a fugit ilegal din România cu „fosta” de care s-a despărțit între timp, că în țară făcuse pușcărie pentru un furt („privat”) și că a riscat mult ca să ajungă aici, dar că odată ajuns s-a pus pe treabă. Că italienii sunt proști și leneși, dar mai cu seamă proști. Pesemne cei mai proști păreau să fie ăia din magazinul ăla, pentru că tot timpul cât am stat noi acolo nu a făcut decât să se certe cu colegii, fie îi înjura în română, fie le vorbea nervos italienește.

Ne-a adus platoul, noi am început să gustăm din el, eu am turnat și vin în pahare, pentru că el era absorbit să ne povestească una alta, întrerupt de diverse alte îndatoriri pe care i le traseu colegii. Se mai ducea în încăperea din față a magazinului, venea înapoi, mai servea la alte mese, revenea în preajma noastră nu ca să ne servească sau să ne întrebe cum e, ci ca că se plângă: „Uite, cu ăsta mă cert de azi dimineață. E un tâmpit, pur și simplu are impresia că numai el muncește!”, ni-l arată din priviri pe tipul care stătea în spatele galantarului și scotea cu un cuțit un os dintr-un picior imens de vită din care tăiase până atunci niscai felii de prosciutto. Ăla îi zicea ceva în italiană, gen fă aia sau ailaltă, românul nostru sprijinea tejgheaua și îi răspundea fie că are treabă, fie du-te-n pizda mă-tii sau alte expresii neaoșe de acasă. Ba la un moment dat am auzit și niște „vaffanculo” prin aer.

Trebuie să recunosc că pe ceilalți nu i-am studiat atât de atent, dar pe al nostru l-am cam urmărit și mi s-a părut că era mai obraznic și pus pe harță decât ceilalți, dar e posibil ca asta să fi fost un rezultat al unor frustrări mai vechi. Oricum, față de clienți se păstra o aparență zâmbitoare. Nu știu cât or fi înțeles ceilalți turiști din atmosfera de acolo, dar eu una am resimțit-o din plin datorită compatriotului nostru. La un moment dat îmi părea rău că l-am stârnit.

De politețe i-am zis că ne bucurăm că am găsit deschis, că ne gândeam că fiind magazin și nu cârciumă propriu-zis, ar închide mai devreme. Da de unde, zice el sictirit, ține deschis până la 1 noaptea, mai ales în week-end avem aproape până dimineața că e nebunie aici în piață. Mă arăt îngrijorată de cum ajunge el acasă, dacă stă departe, chestii din astea, el îmi spune că stă la jumătate de oră distanță, dar că normal, ajunge obosit după o zi de muncă. Apoi ne povestește că și-a făcut ieri o mâncare de cartofi, că el nu mănâncă „prostiile astea pe care le vând ăștia”. Eu zâmbesc înghițind mai greu o felie de mezel prost italienesc, el continuă să ne spună și că și-a pus murături nu știu de care, apoi se apucă să strângă în urma unora care plecaseră de la o masă vecină.

Când începusem să simt că parcă e cam multă carne pe platoul ăla și mi se tăiase pofta – oricum seara cu toate cărnurile alea era o excepție făcută pentru mama, eu de câteva luni luasem o pauză de cărneturi și drept să spun nu eram așa nerăbdătoare să degust specialitățile italiene – îl văd pe omul nostru băgând pe furiș, cu spatele, niște resturi de mezel lăsate de niște clienți pe un fund. Ca să nu le arunce, probabil. Mi-am mai turnat niște vin și n-a întârziat mult aprecierea chelnerului nici pentru ăla – „o poșircă, dar lumea bea, că nu știe ce prostie bea!”. Nici noi nu știusem, vezi bine, dar acum știam. Se apucă să ne spună și că patronul nu are de fapt autorizație să facă restaurant acolo, dar o face, că deh, suntem în Italia, că el are doar magazin de mezeluri/brânzeturi, dar pentru că clienții tot timpul cer să guste din produse, a zis că de ce să nu facă și cu mese. Și uite ce succes are!

El lucrează doar de 17 luni acolo, dar la cât e de nemulțumit de climatul necolegial de acolo nu știu, zău, cât o să mai reziste. Și așa ajungem și la esența nemulțumirii lui: bacșișul. Patronul le cere să pună tot bacșișul într-o cutie comună de unde să se împartă în mod egal la toți, adică inclusiv la cei care nu fac decât să servească la galantare, care evident nu primesc nimic, dar contribuie și ei la buna desfășurare a activității la mese – de exemplu feliază produsele de pe faimoasele platouri. Doar că, mai deștept decât italienii, românul nostru s-a prins că ceilalți fură din bacșiș. Pentru că altfel nu se explică de ce pe unele ture în cutie se strânge mai puțin decât pe altele. Și vorbim cam de 2500 de euro pe seară, zice el, care ar trebui împărțiți la toată tura.

Începe să mi se învârtă capul. De la „poșirca” băută, de la platoul cu „prostii”, mi se pare fabuloasă suma aia adunată din bacșișuri. Îmi imaginez abia acum de ce sunt atât de mulțumiți totuși românii să ospătărească în Italia și-mi aduc aminte de moda aia care se lansase la noi acum vreun an-doi, când chelnerii erau puși să-și bată bacșișul pe bon. Chiar așa, ce s-o fi mai ales de treaba aia?

Lăsăm cam un sfert din platou neatins. În ciuda faptului că produsele erau proaspete și bune, iar vinul excelent, mie mi se luase, mama nu mai putea să facă față. Îi spunem chelnerului că nu mai putem să mâncăm, e prea multă carne pentru noi. El remarcă sec: „trebuia să spuneți că vreți mai multe brânzeturi. Uite ăia de la masa ailaltă au lăsat cașcavalul și au mâncat carnea. Voi, invers. Oameni care nu știu să spună ce vor!”

Ne aduce nota – 45 de euro. Îi las 50 și plecăm. Pe drumul spre ieșire ne intersectăm cu el care venea de la casa care era undeva la intrarea în magazin. Îi spun că ne-a părut bine și îi urez succes. Îmi pune o hârtie de 5 euro în mână, rest. Îi zic că sunt pentru el, mulțumim, alea, alea. „Nuuu pot, mă văd ăștiaaaa!” îmi șuieră printre dinți, plecând și palmând totodată hârtia de 5 euro. Atât de fin încât nici nu știu când mi-a dispărut din mână.

Am ieșit de acolo cu regretul că ne-am întors. Trebuia să fi rămas cu imaginea romantică a micii prăvălii italienești de lângă Pantheon, care vindea mezeluri pentru acasă, dar își ospăta și clienții pofticioși la botul calului, cu pâine proaspătă și vin roșu.

 

Tags: cu mama la Roma, Italia, mezeluri italienești, prosciutto, Roma, români în Italia, români plecați la muncă, românisme