Români la muncă. În Italia

Cum îți face poftă de mâncat și de băut un chelner român într-o semi-cârciumă neautorizată din Italia

Voiam să trec sub tăcere această experiență, dar mă face s-o povestesc faptul că am avut o discuție cu cineva întors recent din Cipru, care a pățit ceva similar acolo. Așa că mă gândesc că fudulia asta prostească nu a fost o excepție la Roma, unde l-am cunoscut eu pe domnul ăsta, ci suferă de ea mai mulți compatrioți, incapabili să lase acasă România din ei.

Într-una din zilele petrecute la Roma cu mama am trecut pe lângă Pantheon, aflat într-o piață înconjurată, ca multe altele acolo, de tot felul de cârciumi sau magazine. Unul dintre ele era de mezeluri și brânzeturi, „Antica Salumeria”, o chestie lungă și îngustă. La stradă părea că vinde numai prosciutto și cașcaval, dacă intrai înăuntru dădeai peste câteva mese la care niște oameni degustau produsele și le făceau să alunece cu un pahar cu vin de-al casei, aflat în carafe pe mese.

Ne-a plăcut așa de mult atmosfera de acolo – intimă, deloc pretențioasă, delicioasă – încât am decis să mai trecem ori în seara aia, la cină, ori a doua zi, ca să vedem și noi cum sunt produsele proaspăt feliate din galantare. Zis și făcut. În seara aia pe la 20.00 am ajuns din nou în zonă mai mult ca să verificăm programul, am văzut că era deschis și am mers până în fundul magazinului, unde erau vreo șase mese joase de câte două persoane înșirate de-a lungul pereților. În centru era ditamai vitrina cu galantar plină cu brânzeturi de tot felul. O masă era liberă, altele aveau semn de rezervare și unele erau ocupate. Ne-am așezat la aia liberă, întrebând chelnerul în engleză dacă e ok să o ocupăm. El a zis că da.

Când a venit la noi i-am zis că vrem și noi ce au ceilalți pe mese, adică niște felii de prosciutto și cașcaval tăiate pe niște funduri din lemn, un coș cu pâine proaspătă și o carafă cu vin. Chelnerul ne-a „vândut” meniul în stil mare: „our most famous, famous, famous plate…!” L-am luat fără să negociem ce e pe el, la fel și vinul casei, pe care îl mai încercasem cu câteva seri înainte la o altă cârciumă, și văzusem că era foarte bun. În plus, ca peste tot, vinul casei e mai ieftin decât ăla îmbuteliat.

Așteptând să vină faimosul platouaș cu de toate, făceam conversație cu mama, evident în română, ceea ce a atras atenția chelnerului care se învârtea pe lângă mese – ba turna vin în paharele altora de la o masă vecină, care ceruseră vin la sticlă, ba ne-a adus nouă coșul cu pâine pe masă – și, ce să vezi, era român. Bărbat trecut bine de 40, spre 50 de ani, bine făcut, bine îmbrăcat, tipul ni s-a adresat în română, noi am fost încântate să ne descoperim conaționali și așa a început circul.

Omul părea nevorbit. Nu am apucat să plasez prea multe vorbe în conversație, că în scurtă vreme el a vărsat tot. După ce ne-a întrebat cu ce ocazie pe la Roma, când am venit și când plecăm, a început să spună că el e acolo de 27 de ani, că a fugit ilegal din România cu „fosta” de care s-a despărțit între timp, că în țară făcuse pușcărie pentru un furt („privat”) și că a riscat mult ca să ajungă aici, dar că odată ajuns s-a pus pe treabă. Că italienii sunt proști și leneși, dar mai cu seamă proști. Pesemne cei mai proști păreau să fie ăia din magazinul ăla, pentru că tot timpul cât am stat noi acolo nu a făcut decât să se certe cu colegii, fie îi înjura în română, fie le vorbea nervos italienește.

Ne-a adus platoul, noi am început să gustăm din el, eu am turnat și vin în pahare, pentru că el era absorbit să ne povestească una alta, întrerupt de diverse alte îndatoriri pe care i le traseu colegii. Se mai ducea în încăperea din față a magazinului, venea înapoi, mai servea la alte mese, revenea în preajma noastră nu ca să ne servească sau să ne întrebe cum e, ci ca că se plângă: „Uite, cu ăsta mă cert de azi dimineață. E un tâmpit, pur și simplu are impresia că numai el muncește!”, ni-l arată din priviri pe tipul care stătea în spatele galantarului și scotea cu un cuțit un os dintr-un picior imens de vită din care tăiase până atunci niscai felii de prosciutto. Ăla îi zicea ceva în italiană, gen fă aia sau ailaltă, românul nostru sprijinea tejgheaua și îi răspundea fie că are treabă, fie du-te-n pizda mă-tii sau alte expresii neaoșe de acasă. Ba la un moment dat am auzit și niște „vaffanculo” prin aer.

Trebuie să recunosc că pe ceilalți nu i-am studiat atât de atent, dar pe al nostru l-am cam urmărit și mi s-a părut că era mai obraznic și pus pe harță decât ceilalți, dar e posibil ca asta să fi fost un rezultat al unor frustrări mai vechi. Oricum, față de clienți se păstra o aparență zâmbitoare. Nu știu cât or fi înțeles ceilalți turiști din atmosfera de acolo, dar eu una am resimțit-o din plin datorită compatriotului nostru. La un moment dat îmi părea rău că l-am stârnit.

De politețe i-am zis că ne bucurăm că am găsit deschis, că ne gândeam că fiind magazin și nu cârciumă propriu-zis, ar închide mai devreme. Da de unde, zice el sictirit, ține deschis până la 1 noaptea, mai ales în week-end avem aproape până dimineața că e nebunie aici în piață. Mă arăt îngrijorată de cum ajunge el acasă, dacă stă departe, chestii din astea, el îmi spune că stă la jumătate de oră distanță, dar că normal, ajunge obosit după o zi de muncă. Apoi ne povestește că și-a făcut ieri o mâncare de cartofi, că el nu mănâncă „prostiile astea pe care le vând ăștia”. Eu zâmbesc înghițind mai greu o felie de mezel prost italienesc, el continuă să ne spună și că și-a pus murături nu știu de care, apoi se apucă să strângă în urma unora care plecaseră de la o masă vecină.

Când începusem să simt că parcă e cam multă carne pe platoul ăla și mi se tăiase pofta – oricum seara cu toate cărnurile alea era o excepție făcută pentru mama, eu de câteva luni luasem o pauză de cărneturi și drept să spun nu eram așa nerăbdătoare să degust specialitățile italiene – îl văd pe omul nostru băgând pe furiș, cu spatele, niște resturi de mezel lăsate de niște clienți pe un fund. Ca să nu le arunce, probabil. Mi-am mai turnat niște vin și n-a întârziat mult aprecierea chelnerului nici pentru ăla – „o poșircă, dar lumea bea, că nu știe ce prostie bea!”. Nici noi nu știusem, vezi bine, dar acum știam. Se apucă să ne spună și că patronul nu are de fapt autorizație să facă restaurant acolo, dar o face, că deh, suntem în Italia, că el are doar magazin de mezeluri/brânzeturi, dar pentru că clienții tot timpul cer să guste din produse, a zis că de ce să nu facă și cu mese. Și uite ce succes are!

El lucrează doar de 17 luni acolo, dar la cât e de nemulțumit de climatul necolegial de acolo nu știu, zău, cât o să mai reziste. Și așa ajungem și la esența nemulțumirii lui: bacșișul. Patronul le cere să pună tot bacșișul într-o cutie comună de unde să se împartă în mod egal la toți, adică inclusiv la cei care nu fac decât să servească la galantare, care evident nu primesc nimic, dar contribuie și ei la buna desfășurare a activității la mese – de exemplu feliază produsele de pe faimoasele platouri. Doar că, mai deștept decât italienii, românul nostru s-a prins că ceilalți fură din bacșiș. Pentru că altfel nu se explică de ce pe unele ture în cutie se strânge mai puțin decât pe altele. Și vorbim cam de 2500 de euro pe seară, zice el, care ar trebui împărțiți la toată tura.

Începe să mi se învârtă capul. De la „poșirca” băută, de la platoul cu „prostii”, mi se pare fabuloasă suma aia adunată din bacșișuri. Îmi imaginez abia acum de ce sunt atât de mulțumiți totuși românii să ospătărească în Italia și-mi aduc aminte de moda aia care se lansase la noi acum vreun an-doi, când chelnerii erau puși să-și bată bacșișul pe bon. Chiar așa, ce s-o fi mai ales de treaba aia?

Lăsăm cam un sfert din platou neatins. În ciuda faptului că produsele erau proaspete și bune, iar vinul excelent, mie mi se luase, mama nu mai putea să facă față. Îi spunem chelnerului că nu mai putem să mâncăm, e prea multă carne pentru noi. El remarcă sec: „trebuia să spuneți că vreți mai multe brânzeturi. Uite ăia de la masa ailaltă au lăsat cașcavalul și au mâncat carnea. Voi, invers. Oameni care nu știu să spună ce vor!

Ne aduce nota – 45 de euro. Îi las 50 și plecăm. Pe drumul spre ieșire ne intersectăm cu el care venea de la casa care era undeva la intrarea în magazin. Îi spun că ne-a părut bine și îi urez succes. Îmi pune o hârtie de 5 euro în mână, rest. Îi zic că sunt pentru el, mulțumim, alea, alea. „Nuuu pot, mă văd ăștiaaaa!” îmi șuieră printre dinți, plecând și palmând totodată hârtia de 5 euro. Atât de fin încât nici nu știu când mi-a dispărut din mână.

Am ieșit de acolo cu regretul că ne-am întors. Trebuia să fi rămas cu imaginea romantică a micii prăvălii italienești de lângă Pantheon, care vindea mezeluri pentru acasă, dar își ospăta și clienții pofticioși la botul calului, cu pâine proaspătă și vin roșu.

 

Etichete: , , , , , , ,

35 comentarii la “Români la muncă. În Italia” Subscribe

  1. H. 18/11/2017 at 02:37 #

    Prin călătoriile mele (servici sau concediu) am întîlnit și eu români pe unde nici cu gîndul nu gîndești.
    Din punct de vedere al profesiei, îi împart în 4 categorii:
    a) cei care lucrează acolo cu forme legale, plătesc impozite etc. Nu contează ce (poate să fie figurant pt pozele turiștilor, camerist, inginer sau expert bancar – le-am întîlnit pe toate). Orice muncă cinstită merită respect. Cazul de față e cumva straniu: chiar dacă e dorința ta e să faci o carieră de picolo, tu (după 27 de ani!) încă prestezi la o tavernă ce nu are autorizație în loc să fi ajuns să-ți faci meseria într-un vreun restaurant celebru (sau măcar pt unul pe care l-ai menționa fără rețineri în CV).
    b) cei care prestează muncă cinstită dar în afara cadrului legal (nu plătesc impozite). Aceștia sunt, de regulă, cei mai năpăstuiți. Ei nu există pentru stat, nu sunt apărați de legile care reglementează munca și sunt deseori suferă abuzuri din partea angajatorilor pt că au, de regulă, un grad de mobilitate mic (schimbă greu angajatorul, de regulă se întorc în țară dacă au cu ce). Colac peste pupăză, anii respectivi sunt pierduți pt pensie.
    c) cei care trăiesc de pe urma escrocheriilor (gen alba-neagra sau altele). Firește, n-o pot face legal (deși, principial, în unele state, precum UK, ar putea-o face) însă ei măcar nu suferă la capitolul ”mobilitate”. Din acest motiv, aș include aici și curvele cu ”peștii” lor (deși sunt o combinație între b și c).
    d) hoții (de buzunare, de mașini, de identitate etc)

    Dpdv a calității umane, consider că românii întîlniți în străinătate sunt cam de 3 feluri:
    a) ăia buni, care se bucură sincer că te-au întîlnit. Acest tip de români, fără a ponegri în vreun fel nația în mijlocul căreia au ales să trăiască, îți furnizează ”tips and tricks”-uri utile: de la ce tip de abonament pt metrou e mai potrivit pt tine dacă ești turist, pînă la recomandări și contacte dacă ești un proaspăt imigrant în căutare de loc de muncă. Abia după al doilea pahar de vin vor admite că ”da, nici aici nu umblă cîinii cu covrigi în coadă” și că muncesc de 1,5-2X ca-n Ro însă sunt plătiți de 3-5X mai bine ca-n Ro și, cel mai important după părerea mea, deși serviciile sunt mai scumpe cu 5-10X decît în Ro, asta merită întrucît acestea chiar funcționează: șoselele sunt șosele, pt grădinițe și școli sunt prea puține de reproșat, birocrația mult redusă și mult mai rapidă (uneori și chiar sensibil mai ieftină), posibilitățile de credit bancar mai avantajoase și mai flexibile… iar mașinile, benzina și mîncarea costă la fel.
    b) ăia inofensivi sunt de mai multe feluri: sunt cei cărora le e rușine de originea lor și se jenează să vorbească românește în locuri publice chiar dacă știu că interlocutorul înțelege românește (ramura cea mai haiosă a acestora sunt ”răducioii”: como se dice la…).
    Apoi mai sunt ”misionarii” care nu contenesc în a-ți propovădui beneficiille raiului în care ei sălășuiesc.
    Unuia dintr-ăsta i-am închis gura cu:
    Eu: – Tu de cînd nu ți-ai mai vizitat părinții?
    El: – Păi, acum 3 ani am fost… N-am mai găsit timp după
    Eu: – Ei, uite că eu, lucrînd în oarecum același domeniu cu tine, deși lucrez în Ro, iacătă că am și timp și bani să merg o dată-n an în D (tipul lucrează în Germania) să-mi vizitez fratele, deși mă aștept ca el să trăiască mai mult decît părinții tăi!
    În fine, tot un fel de ”misionari” sunt și cei perfect integrați:
    aceștia ori țin morțiș să se laude cu realizarea materială (o casă mare, o mașină scumpă etc) f greu spre imposibil de atins în Ro (pt cineva care nu e om de afaceri sau politician de succes), ori își încep fiece frază cu ”la noi, aici”.
    Eu sunt OK cu acest tip b). Am pus mereu (de prin 2002) și pretutindeni că treaba aia cu prezevervarea identității naționale promovată de UE e o tîmpenie. La acea vreme, m-am gîndit că poate asta e ”bucățica de zahăr” cu care trebuie luată pastila (în ideea că, în timp, culturile se amestecă). Însă UE nu numai că n-a făcut nimic spre dizolvarea conglomeratelor etnice (n-am în vedere aici măsuri de forță, însă există și alte metode, de ex cel al cointeresării), dar le-a și încurajat! Așa se face că avem de-a face cu ”cartiere turcești”, ”cartiere chinezești” șamd (ba, prin Canada au început să apară, timid încă, ”cartiere românești”!). Eu unul, ca turist, am putut să constat în unele locuri că acest gen de ”cartiere” au devenit aproape ”stat în stat”: toate inscripțiile erau doarîn limba cartierului, orice reguli de urbanism, salubritate etc au fost abandonate a. î. cartierul respectiv arată… ca un cartier din țara de origine! Și atunci, nu e just să întreb: ”De ce emigreizi tu, turc, român, chinez etc, într-o țară? Ca să faci acolo ca la tine acasă? Păi stai la tine acasă atunci, dacă-ți place stilul tău așa mult! Eu credeam că emigrezi în D, sau în UK, sau în FR pt că-ți place felul de-a trăi a oamenilor de acolo! Deci ar trebui să copii stilul LOR de viață, nu să-l promovezi pe-al tău! A, nu-ți place stilul lor de viață dar îți place economia lor? Ghici ce, între stilul lor de viață și economia lor e o relație! Poate nu se poate una fără alta!”
    c) ăia răi: cei care, sub pretextul că te ajută, după ce îți cîștigă încrederea, îți trag o mare țeapă!

    • Tiberiu 18/11/2017 at 16:16 #

      Super-comentariu despre noi când fugim de tristeţea din ţară.
      Fix ce constat şi eu, de 27 de ani, de citit, echilibrat şi corect.
      Vezi că l-am furat, îl pun cu link.

      • H. 19/11/2017 at 01:47 #

        Mulțumesc. Mesajul original a fost mult mai lung dar înainte de-al posta am decis să-l scurtez ca să nu plictisesc cititorul încă și mai multe considerații personale. Așa se face că, în urma tăierilor de la ”montaj”, unele fraze au cîte-un cuvînt în plus sau în minus. De ”typos” nu mai zic nimic, lumea care citește pe net nu se mai cramponează de acestea.

        • mihai 20/11/2017 at 11:53 #

          Cică ce se taie nu se fluieră. Bravo! 😉

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Tata

tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

Cum a distrus Oprescu o investiție de 14 milioane de euro, deturnând 5 milioane

oprescu_telegondola

Pentru o datorie de 5 milioane de euro a RATB către Metrorex, Primăria Capitalei preferă să arunce la coș o investiție de 14 milioane de euro, parte a unui proiect mai amplu, de 35 de milioane de euro, făcut din credite externe.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.