Ucitelka, un film slovac din 2016, multipremiat pe la diverse festivaluri, în special pentru rolul principal feminin, este o capodoperă a oportunismului, ipocriziei și „corupției mici” generate de cele mai bune și nobile intenții – alea care-ți dictează să faci orice pentru binele copiilor tăi. Noua profesoară de slovacă, rusă și istorie, Maria, face cunoștință cu elevii ei nu întrebându-i ce știu sau ce vor să se facă, ci cu ce se ocupă mama și tata. Profesoara e secretară de partid (comunist), văduvă de militar și soră de activistă comunistă plecată în Rusia. Întreține un sistem PCR (pile, cunoștințe și relații) cerând de la părinți diverse favoruri în schimbul notelor mari pentru copii. Tatăl unuia stă la cozi pentru ea și-i cumpără diverse alimente, mama uneia o coafează gratis, altul o cară cu taxi-ul, unul îi furnizează medicamente și tot așa. Cine nu se conformează nu numai că primește note mici, dar este și batjocorit în fața clasei sub pretext de IQ mic.
Lucrurile se agravează când niște părinți refuză să-i satisfacă dorințele tovarășei pentru că, în pofida aparențelor, unii mai au și principii. Ședința cu părinții, convocată de directoarea școlii – care ar vrea și ea să scape de profă, dar cu mâinile părinților, ca să nu-și pună funcția în pericol – este o scenetă de un realism usturător. Toată clasa, versus cele două familii care au refuzat compromisul: „Dar nu vrem toți binele copiilor noștri, ce e rău în a o ajuta pe tovarășa? Oameni suntem!” Li se găsesc motive, păcate și defecte tot contestatarilor, în loc să i se critice profesoarei metodele neortodoxe. Părinții cu educații și profesii diferite aleg să lase capul în jos când sunt confruntați cu alternativa: nu vreți mai bine să știți exact ce pot copiii voștri, în loc să-i faceți favoruri profesoarei și ea să vă întrețină iluzia că aveți copii de nota zece?
Filmul ăsta putea probabil să fie făcut și în România. Finalul ne arată și că el e teribil de actual, chiar dacă se petrece într-o epocă despre care ne place să credem că ne-a fost impusă. De fapt ne arată că am fost complici și continuăm să fim și astăzi. Cu cele mai bune scuze, desigur.
Despre trup și suflet
Zilele astea am mai văzut ceva care mi-a plăcut. On body and soul, film unguresc de anul ăsta. E o poveste atipică de dragoste, născută neașteptat între două personaje care ar trece drept ciudate în lumea reală. Oameni cu dificultăți afective care fac eforturi mari ca să se comporte „ca ceilalți”, și care-și ascund sensibilitățile în munca banală și adesea brutală, din fiecare zi într-un abator. Nopțile, însă…
Un film cu delicatețe și umor despre ceea ce e dincolo de aparențe, ce se ascunde în spatele unui corp defect sau în sufletul unui animal, un film care ascunde mai mult decât arată, tace mai mult decât spune. Deși e cu happy end îți lasă un gust amar.
