A doua zi după înmormântarea regelui, lung prilej de lamentări și bocete – cui ne lași tu, Majestate, pe mâinile hrăpărețe ale comuniștilor, care n-am știut să te apreciem cât trăiai, și acuma nu mai are cine să ne mai salveze de politicienii cei răi pe care ni-i alegem singuri, de aia e bună monarhia, că n-o alegi, ți-o unge Dumnezeu cu mila lui… – am asistat la moartea altui rege, al lui Eugen Ionescu, pe scena Teatrului Național. Luasem biletele cam cu o lună înainte, de când la căpătâiul regelui Mihai încă se băteau mătușile cu nepotul. La TNB se băteau spectatorii pe bilete, că deși premiera încă nu avusese loc, abia se găseau locuri libere răzlețe prin imensa sală mare pentru al doilea spectacol.
Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț (alias regele Berenger și prima lui soție, regina Margareta) Ana Ciontea (a doua soție, regina Maria), Florentina Ţilea (servitoarea), Şerban Pavlu (doctorul, călăul, bacteriologul și astrologul) şi Richard Bovnoczki (guardul) au spus povestea regelui care nu vrea să moară, dar n-are încotro. Atotputernicul Berenger a trăit o viață fără griji, plezirist și epicurean cum îi plăcea unui politician de pe la noi să-și spună, s-a amăgit că poate stăpâni timpul așa cum își imagina că stăpânește vremea, regatul și poporul. O viață în care a petrecut mult, a amânat totul pe mâine și a ajuns să moară cu aceeași dorință cu care trăise: după mine, potopul.
Povestea lui Berenger e de fapt drama orișicui, toți ne amăgim că avem timp, că va exista un mâine care ne va permite să facem mai bine, să reparăm sau să trăim ce n-am apucat cât am fost ocupați cu ceva mai important. În fața morții începi brusc să cerșești timp. În fine, povestea e asta, piesa e pusă în scenă de un cuplu regizoral lăudat, de care am mai auzit, dar nu am văzut alte montări de-ale lor la Unteatru, Andrei și Andreea Grosu. Victor Rebengiuc e Victor Rebengiuc, nimic surprinzător, Mariana Mihuț și ea, distribuție bună, autor celebru, Sala mare a Teatrului Național plină, totul ar trebui să fie la superlativ.
Dacă e să ne luăm după aplauzele timide la început, apoi sculatul în picioare și chemarea de vreo două ori pe scenă a actorilor, aș zice că așa a și fost. Dar obiceiul ăsta al românilor de a aplauda în picioare orice deja induce în eroare. Cel puțin pe mine. Eu una n-am fost atât de încântată pe cât mă așteptam, mărturisesc. Nu am nimic să le reproșez actorilor, sunt convinsă că au făcut o treabă bună în contextul piesei. Poate că de vină e stilul ionescian, n-oi fi eu suficient de pregătită intelectual ca să gust teatrul absurd. Nu la fel de mult cum l-a gustat de pildă un domn care a stat în fața mea și toată piesa a butonat telefonul pe Facebook, a citit, a dat like-uri, a scrollat, apoi la finalul piesei a aplaudat frenetic în picioare.
Iar spectatorul dependent de social media nici măcar n-a fost cel mai rău. Un sfert din sală a venit după ora la care ar fi trebuit să înceapă piesa. Duminica seara, teoretic zi liberă, spectatorul român nu poate să ajungă punctual la o piesă care începe pe bilet la ora 19.30, iar în realitate cu zece minute mai târziu. Spectatorul român, regele până la urmă, întârzie pentru că îi este permis accesul în sală chiar și după stingerea luminilor și începerea piesei.
Iar spectatorul care întârzie nici el nu e cel mai rău. Din cei aproape o mie de oameni câți au venit la „Regele moare”, o bună parte a venit cu mașina personală. Teatrul Național pune gratuit la dispoziția spectatorilor săi 300 de locuri de parcare în parcarea din fața teatrului și în subteran. Nu știam nici eu, dar am aflat astă seară văzând panourile de la intrarea în parcare. Ba chiar și un A4 tipărit cu litere mari, în care șoferii sunt sfătuiți să nu dea curs cererilor venite de la „oamenii certați cu legea” care le cer bani pentru parcare.
Șoferii, însă, au făcut ceva mai mult. Au intrat în parcarea de la suprafață și au parcat cu nesimțire exact pe trotuarele din fața scărilor de la intrarea principală a teatrului, adică acolo unde nu sunt locuri de parcare, ci trotuare pentru pietoni. Oamenii îmbrăcați în uniforme de pază le făceau semne că nu e voie să parcheze acolo. L-am întrebat pe cel de la intrarea în teatru dacă alea sunt locuri de parcare și mi s-a apucat să-și verse năduful. Că noi le spunem doamnă că nu e voie acolo, dar nu ne ascultă, nu vedeți că nu le pasă?! Atunci de ce mai sunteți agenți de pază aici? întreb. Dă din umeri și ochii peste cap.
Intrarea teatrului s-a transformat, așadar, în parcare ad-hoc, așa cum se poartă pe la noi, mașini suite cu nesimțire pe trotuare, până în buza treptelor, sau puse perpendicular pe celălalt mal, inclusiv pe iarbă. În timpul ăsta la câteva străzi distanță puteai parca liniștit și civilizat, la fel de gratis, la bordură. Parcarea subterană de la Inter afișa și ea locuri libere la intrare. Dar spectatorul român, regele până la urmă, trebuia să se dea jos din mașină cât mai aproape de scenă. Pentru că șoferul român-rege nu merge nici la budă pe jos, ci doar cu mașina.
Nu știu cât au înțeles din piesa asta spectatorii care au aplaudat frenetic, în picioare. Probabil nu s-au văzut niciun moment pe ei în Berenger. Nici când au parcat în ușa teatrului, nici când au întârziat la spectacol, nici când l-au ignorat pe Rebengiuc pe scenă ca să mai dea un like pe Facebook. În fond nici nu suntem regi, suntem doar niște muritori triști cu pretenții intelectuale, ne permitem 70 de lei pe un bilet la teatru, dar nu și noblețea de a parca civilizat, așteptăm schimbarea și salvarea, dar să vină de la alții. Berenger moare greu, dar până la urmă tot moare. În timpul domniei și în urma lui regatul se duce și el dracului. Regina Maria, a doua lui soție, îi găsește scuze: Nu putea lupta cu calamitățile naturale!
Dacă tot sîntem pe un blog ce promovează cititul hai să încercăm o statistică gen ”cercetătorii britanici bla-bla-bla…”.
Există o carte – ”Codul bunelor maniere ASTĂZI” de Aurelia Marinescu – editată de cel puțin trei ori. Adică a fost ”lecturată” de niște sute de mii de compatrioți. Adică românii par foarte interesați de subiect.
În calitate de ”cercetător ne-britanic” decretez că efectul ei asupra ”maselor largi de cEtitori” este NUL.
Aștept cu nerăbdare și speranță (pe bune) să fiu combătut cu argumente serioase. Nu iau în considerație chestii tip ”mie mi se PARE că…” sau ”Eu CRED că…”.
Nu pot să vă dau verdicte la fel de științifice ca al dumneavoastră, dar pot să vă spun părerea mea. Eu nu am citit cartea asta, deși am auzit de ea. În schimb am citit Codul rutier, ca tot șoferul înainte de examen, și constat că foarte mulți dintre colegii de trafic nu-l respectă. Mă gândesc că o fi la fel și cu codul bunelor maniere. Pentru ăla nici măcar nu iei amendă.
Fault, stimate domn. Emiți o părere personală pe care o ridici la rang de postulat, apoi ai pretenția să te combatem „cu argumente serioase”, fără a recurge la păreri personale. Păi ce soi de dezbatere e asta?
Uff ! Te scremi să inventezi o gălușcă ironico-educativă, îi dai drumul pe internet, și ea trece precum un acord în fa-minor pe deasupra unei legiuni de crocodili (de Nil).
grab your popcorn…..
Asa zisul „cod” al bunelor maniere nu este decat o serie de reguli arbitrare, pedante si de multe ori chiar absurde. Acest cod, fata de care pari sa ai atata veneratie, este in final tot o serie de opinii si pareri, nefiind determinat de realitatea obiectiva.
Pentru amuzament, iata cateva „reguli”
– La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.
– Nu așeza niciodată o geantă de mână în poală sau pe scaun.
– O femeie poate purta pălărie și mănuși în interior
– Te-ai intalnit cu un prieten si sotia lui, pe strada, si continui o bucata de drum cu ei. De care parte vei merge?
– E o greseala de nepermis sa iti ridici ciorapii in vazul lumii
– Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.
– De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.
– Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.
În cazul ăsta i s-au adus flori lui Rebengiuc, deci pesemne că se admit flori la bărbați și dacă sunt morți 😉
Mânca-ți-aș sufletul tău, ce e amuzant în regulile astea? Să te ridici de pe scaun când se ridică o doamnă? Să mergi îmbrăcat elegant la teatru sau la operă? Să intri primul, ca bărbat, într-un restaurant?
‘Ai de “ploverele” noastre…
De ce consideri ca trebuie sa te ridici de fiecare dată când o doamnă se ridică de la masa? Faci acelasi lucru atunci cand se ridica un barbat? De ce?
Mediteaza un pic asupra raspunsului. La fel si in cazul intrarii intr-un restaurant. De ce crezi ca este un atat de mare faux pas ca o femeie sa intre prima?
La opera & teatru este intuneric in sala, este stupid sa te imbraci ‘elegant’ pentru a sta in bezna pe un scaun, nu crezi? Imbraca-te comfortabil, esti acolo pentru a savura spectacolul, nu pentru a epata.
Te imbraci elegant la concert pentru ca omul din fata ta canta imbracat la costum, nu in tricou si blugi. Probabil si pentru ei ar fi mai comod sa cante in halat sau papuci. Dar te respecta suficient cat sa se imbrace frumos. Poate ar fi un minim semn de respect sa te imbraci si tu frumos, nu cu chilotii pe afara.
Din bun simt. Simplu.
– A merge imbracat elegant este o forma de respect atit pentru tine, pentru cel/cea pe care o insotesti, pentru cei din jur, si nu in ultimul rind, pentru cei de pe scena, chiar daca nu te vad. (Notiunea de eleganta este destul de larga, dar pentru domni un pantalon la dunga, un pantof, un sacou si cravata este elegant. A alege a merge in blugi, mai ales din cei rupti de-a gata si in adidasi, nu e foarte elegant.) Acum multi ani fiind cu un grup am vrut sa intram intr-un restaurant. N-am fost primiti pe motiv de tinuta neeleganta.
– Barbatul intra primul in restaurant pentru a vedea/ simti atmosfera, putind lua decizia de a face cale intoarsa.
– Intr-un restaurant in mod normal chelnerul vorbeste numai cu domnul, luind comanda doamnei de la domnul, dar va servi intai pe doamna.
-Intr-o lume nebuna ca cea de azi, vedem frecvent doamnele arajindu-si machiajul la masa in restaurant, sau barbatii scotindu-si sacoul. Sau barbatii tinindu-si palaria pe cap in interior. Adica nu se face nici una din ele.
In fond a fi politicos si manierat nu costa nimic.
Punctele 2 și 3 sunt anacronice. De ce doar bărbatul poate lua decizia de a face cale întoarsă iar femeia nu? De ce chelnerul vorbește numai cu domnul, oare doamna n-are gură proprie?
Până și răposatul rege a solicitat Parlamentului, în caz că poporul va dori reinstaurarea monarhiei, „sa renunte la aplicarea legii salice, care nu corespunde nici drepturilor din Europa de astazi, nici valorilor societatii romanesti.”
Punctele 1 și 4 țin de principiul nederanjării celor din jur. Faptul că nu prea se mai respectă e un semn că cei deranjați de nerespectarea lor sunt în minoritate…
Se presupune ca barbatul a invitat doamna.
Se presupune ca tot domnul va plati factura la restaurant. El va prelua dorintele doamnei si le transmite chelnerului. (Din ce imi amintesc eu, in lucrarea respectiva erau scrise si motivele de ce se face asa si nu altfel sau de unde vine acest obicei.)
Eu vorbesc de restaurante, nu de Mc Donalds sau altceva. Acolo unde servirea se face prin dreapta si debarasarea prin stinga, unde vinul se aduce in servet cu eticheta spre consumator.
Da, societatea a evoluat enorm de mult, da, normele se pot schimba, dar unele s-au schimbat asta de mult incit strict in opinia mea se rastoarna normele.
Nu mi se pare normal sa nu se inchida telefonul la intrarea la un spectacol. Nu mi se pare normal sa se intre in sala de spectacol dupa inceperea reprezentatiei. Si cu atit mai mult nu suport nesimtirea ca sa fie deranjat si jumatate de rind ca sa ajunga la locul inscris pe bilet.
Nu mi se pare normal sa se mearga pe strada cu ochii in telefon si sa se texteze si eu sa fiu obligat sa ocolesc. (Personal nici n-o fac.) Majoritatea celor ce vorbesc la telefon pe strada sau in magazine spun banalitati, nimic important si-si eshibeaza in felul asta intimitatea.
Nu-mi place sa merg la film si sa aud in stinga si-n dreapta clefaind pop-corn si sorbind din suc. (Nu mai merg la film decit enorm de rar si la mari insistente.)
In ciuda a tot ce se declara am observat mereu ca doamnele, in ciuda clamarii egalitatii in drepturi cu barbatii, se simt foarte bine cind sunt tratate cu deferenta si respect, cind li se cedeaza locul in tramvai sau metrou, cind sunt ajutate la urcare sau coborire, cind sunt lasate sa intre sau sa iasa inainte sau cind cel cu care se intilnesc isi ridica o clipa palaria sau caciula.
Despre legea salica, cred ca n-are nici o legatura cu discutia noastra.
Dar pot cadea de acord cu domnia voastra ca in multe lucruri nu suntem de acord.
„Se presupune că bărbatul a invitat doamna”. Ei bine, presupunerea asta nu mai are valoare de axiomă. Și deoarece noi, ca observatori, nu mai știm cine a invitat pe cine, am pierdut simultan și dreptul de a judeca, nemaifiind în cunoștință de cauză.
„Se presupune că tot domnul va plăti”. Idem. Altfel, dacă aceste presupuneri ar fi fost valide, de bună seamă că regulile derivate din ele n-ar fi devenit anacronice.
Cu referire la spectacole și filme: suntem întru totul de acord. Ține de asemenea de principiul nederanjării celor din jur.
Cu privire la mersul altora cu ochii în telefon: nu m-am simțit incomodat niciodată când eram pieton. Mi s-a întâmplat însă când eram șofer. Aș spune că asta e mai degrabă o regulă de siguranță (cade tencuiala/țurțurii, te calcă mașina) decât de bune maniere. Să apreciem însă ca „banalități” subiectele de discuție ale celorlalți e o aroganță nefondată. Pentru ei sunt subiecte importante, de aia le discută.
Despre receptarea feminină a deferenței masculine, eu cred că e o ușoară supracompensare socială, care va trece cu timpul. Observăm de altfel la pionierii mișcării feministe, americanii, apariția fazei următoare, contra-compensarea, în care femeia se simte jignită în caz că primește atențiile menționate, ba îți mai face și o plângere de hărțuire sexuală întemeiată pe observația judicioasă că dacă ar fi fost bărbat nu i-ai fi cedat locul în tramvai, porcule care ești! 😉
Apreciez eleganța cu care sunteți de acord că avem opinii diferite.
Stelian, multe din problemele pe care le expui nu tin de maniere, tin de respectarea celorlate persoane. A nu inchide telefonul in sala de spectacol, a intarzia, a vorbi in timpul spectacolului etc denota o lipsa de consideratie, de bun simt.
Trateaza-i pe ceilalti asa cum vrei sa fii tratat si ia in considerare si nevoile/dorintele lor inainte de a actiona. Poate asta ar fi mai indiacat sa fie scris intr-o carte de bune maniere, nu lucruri irelevante precum cine se ridica cu cine de la masa, unde se pun coatele/poseta/mainile/palariile, cine comanda sau tot felul de alte pedanterii.
Tu le spui maniere, eu le numesc ifose si fandoseala. Niste reguli arbitrare facute de niste insi pentru a se simti superiori fata de ceilalti plebei.
Hmm, cred ca ai prins idea. Daca vrei sa stai intre plebei, nu tre sa respecti nici o regula/ifos/fandoseala/maniera. Intuneric in sala sau in cap, tot acolo e.
Pe de alta parte, daca vrei sa stai printre aia de „sus”, tre sa joci jocul lor.
Manele se pot asculta cu tel. in fata blocului, la o agricola si o berica. In pulover. Daca vrem opera, in sala, tre sa ne cam echipam pentru eveniment. E foarte simplu si eficient.
Mersi rftghost, esti exact genul de om la care ma refeream. Genul de persoana care are impresia ca basinile lui nu miros si care are un profund dispret pentru aia care nu fac precum el – niste inferiori, pentru ca daca nu ar fi inferiori ar face ca tine, logic.
Du-te la opera in costumul ala al tau scump, da-ti check-in si fa-ti selfie in sala, sa vada lumea cat de fin esti tu. Stai linistit, e sala plina de oameni care vin la spectacol doar pentru ca e de ‘bon-ton’, nu vei fi ridiculizat. Te ridici in picioare cand aplauzi, asa-i?
Eu voi continua sa merg acolo pentru ca imi place muzica (da, chiar si eu, caciulitul, merg la opera, imagineaza-ti nenorocire). Pentru mine nu este o serata, nu este un eveniment, este o obisnuinta 🙂
Acum du-te si mai felicita-te inca o data pentru cat de sus si de in fata celorlalti esti.
@rftghost: aia de „sus” nu mai vin la teatru/opera, vine teatrul/opera la ei acasa. noi, restul, aia „de jos” mergem la teatru/opera, unii in jeans si pulover, altii in costum. toti suntem la fel!
Doamnă Benezic
Pe adresa contact…v-am trimis câteva fleacuri.
By the way, Crăciun și Nou An fericite, sănătate, nițel noroc și împlinirea năzuințelor, dvs și mamei dvs.
Legat de material, când eram cu mult mai tânăr eram teribil de îndrăgostit de o fată extrem de deșteaptă și de frumoasă. Când mă vedea excedat de imbecilitatea și lipsa de minimă educație a unor contemporani, avea o vorbă : ”Metocani Ștefane! Metocani!”
Best thoughts
Solipsism se numeste conceptul filosofic si afectiunea se numeste depersonalizare cauzata in principiu de o autosuficienta…
In fond, cand murim putin cate putin, in loc sa ne desprindem de trup si sa ne atasam de valorile sprirituale, cel mai adesea credinta ca ni se vor ierta pacatele prin spovedanie samd, o mare parte dintre noi inca am mai vrea sa muscam din bucata aia de viata cu petreceri si rasete si dans si deplina sanatate.
Acomodarea mortii in trupul nostru se face uneori fulgerator alteori extrem de greu. La fel si invers. Asa se face ca Ionescu pune in cheie dramatica moartea unui personaj suprem, ca se ne „regalam” privind marea trecere.
In fond, cred ca, in fata mortii sunt constienti doar marii atei si cei a caror viata a fost incredintata lui Isus.
Altfel este greu, oricat te pregatesti, sau incerci sa iti faci temele pt marele final, parca tot iti vine sa mai tragi de timp.
Mie mi-au placut personajele si interpretarea lor. E adevarat ca sunetul si lumina nu au fost chiar foarte bune.
cat despre mitocani, ei sunt aceeasi indiferent ca este parcarea dela Lidl sau TNB. stiu ca este enervant, uneori uit si mai caut si eu gena de humanoid desprins de mii de ani de celelalte mamifere dar iata ca nu, istoria se repeta.
Stimata doamna,
Va doresc sanatate, bucurii si impliniri si cititori precum la Catavenci
hmmm… Acum muuulti ani am fost la un concert al trupei suedeze Therion la Sala Palatului. Trupa a cintat (pentru prima data ever) cu orchestra simfonica. Vine intrebarea, cam 30% din cei prezenti in sala erau la costum / frac, ambasadorul Suediei la acea vreme, casual iar restul echipati (mai mult sau mai putin) pentru un concert de rock. Si un bun prieten in trening verde.
Cine era anacronic acolo?
Aoleu, concertul _ăla_!. Am plâns după bani. Nu mi-e clar ce naiba s-a dorit acolo, dar nici măcar cei din Therion nu s-au simțit bine. Nu e un bun exemplu pentru discuția de față.
Expresia „că așa vrea mușchiul lui” combina autenticul cu constipatia. Corect este „că așa vrea mușchii lui”!