Banii înseamnă distanța dintre tine și locul de baștină

Viața și angoasele sărăcimii londoneze, în cartea de la clubul de carte de luna asta: Nord Vest, de Zadie Smith

Sunt patru personaje principale care împart aceleași origini mai jos decât modeste, aceleași ambiții de devenire, același oraș și în cele din urmă aceleași dileme existențiale, pe care o fire pragmatică de pe la noi le-ar numi brutal „bășini în cap”, cu varianta anglo-americănească bullshit. Cam asta mi-a rămas când am terminat cartea mult lăudată a scriitoarei minune a Angliei, Zadie Smith. Nu e o carte rea, dar e un pic cam haotică după gustul meu. N-aș încadra-o la cel mai bun roman al anului 2012 după cum a fost ea prețăluită de critici. Mă rog, drept e că nu am stat să verific ce s-o fi mai scris în anul ăla, dar oricum, și la cărți ca și la vinuri aprecierile sunt destul de subiective.

În esență nu m-a dat pe spate stilul experimental pe care înțeleg că scriitoarea l-a … experimentat în romanul ăsta, polifonia de trăiri interioare, una mai de neînțeles ca alta. Ca s-o zic p-aia dreaptă, mi s-a părut ca un jurnal turnat așa, la repezeală, de fiecare personaj în parte, seara când ajungea obosit acasă. Capitole construite clasic, cu dialog, descrieri, personaje, apoi fraze disparate aruncate acolo ca și când tocmai ți-a trecut ceva prin cap și-l notezi repede ca să nu se piardă, dar nu mai revii niciodată asupra acelui lucru și rămâne undeva suspendat în cronologia romanului, ca o postare de duh pe Facebook. Mă rog, ăsta o fi viitorul literaturii, așa se scrie pentru tinerele generații incapabile să se concentreze prea mult pe o construcție literară filigranată ca pe vremea noastră 😉 Altfel, admit că pe alocuri povestea m-a prins, mi-au plăcut unele personaje, am râs, m-am strâns de emoție sau de silă, am sperat la un final mai clar măcar, dacă nu mai bun. N-a fost să fie.

BBC a făcut deja și un film după carte – astea ar fi întruchipările personajelor.

„Nord Vest” vine de la zona geografică a Londrei unde s-au născut (și unii au și rămas) personajele cărții. Zadie Smith, ea însăși originară dintr-o familie de rasă mixtă (englezo-jamaicană) trăitoare în NV, a inventat un cartier de blocuri sociale, Caldwell, special pentru personajele ei. Sunt cinci blocuri botezate cu nume de filosofi – Smith, Hobbes, Bentham, Locke, Russell – în care trăiesc în general afro-caraibieni cu mulți copii, ajutoare sociale, droguri, prostituție, infracționalitate.

Aici decadenţa este permanentă. State Empire gol, Odeonul gol, zidul de lângă linia ferată plin de graffiti urcă şi coboară precum un montagne russe şubred. Acoperişuri şi coşuri claie peste grămadă, unele înalte, altele joase, înghesuite – ţigări îndesate într-un pachet. În dosul geamului din spate Willesden dispare. Numărul 37. S-a construit totul dintr-odată pe la 1880: case, biserici, şcoli, cimitire – o viziune optimistă a suburbiei. Terase mici, stâlpi imitând stilul Tudor. Toate facilităţile moderne! Toaletă în casă, apă caldă. Locuinţe ca la ţară, puse la punct pentru cei sătui de oraş. Salt în prezent. Locuinţe ca la oraş, dezamăgitoare pentru cei sătui de ţările lor.

Deși beneficiază de ajutoare, burse și tot felul de forme de sprijin guvernamental sau ne, nu prea mulți oameni din Caldwell reușesc să se mute măcar din blocurile sociale în case cu chirie mai spălate și foarte puțini ajung să împartă Londra cu haiclasu’. Nu e nimeni de vină pentru asta în afara soartei și a omului însuși, ca întotdeauna. Zadie Smith nu reușește să producă vreo revelație în sensul ăsta, deși mărturisesc că după cele câteva sute de pagini de abureli folosofico-existențiale ale personajelor așteptam cu sufletul la gură finalul, ca să înțeleg măcar dacă au ajuns ele, personajele, la vreo concluzie, dacă nu ne spune măcar ce dracu era în capul lor?

Din cele patru personaje principale o femeie ajunge avocat pledant – Keisha devenită Natalie, ca să dea mai bine numele cu noua ei viață; alta, Leah, e un soi de birocrată pe la consiliul local; un tip, Felix, plănuiește să-și schimbe viața după ce renunță la droguri și alcool, iar altul, Nathan, nu plănuiește nimic, se complace în traiul de proxenet și criminal de azi pe mâine. Deși ai zice că măcar două-trei din personaje ar trebui să fie fericite, că s-au ajuns, în realitate singurul care se amăgește cu iluzia asta e Felix, dar nici pe el nu-l ține mult.

Pentru că fericirea nu e o valoare absolută. E o stare de comparație, ne spune doamna Smith, ceea ce știu cam toți oamenii care își consumă viața raportându-se mereu la ce spun sau au alții.

Leah e albă (mamă englezoaică, tată irlandez), măritată cu Michel, un negru venit din Africa, via Marsilia, îi place sexul, alcoolul și iarba, câteodată în același timp. Ar fi fericită dacă ar putea să prelungească la infinit statutul de puștoaică care și-o trage cu pasiune cu bărbatul ei, doar că ceasul biologic și mai ales ăla social o împing de la spate să se înmulțească. Mama și mai ales propriu bărbat vor să evolueze, să intre în rândul lumii.

şi trebuie să vedem un doctor specialist. La o clinică privată. Tot încercăm. Şi nimic. Anul ăsta o să faci treizeci şi cinci de ani. Pronunţie franţuzească: nimique. Pe vremuri aveau aceeaşi vârstă. Acum Leah îmbătrâneşte în ani de câine. Cei treizeci şi cinci de ani ai ei sunt de şapte ori cât ai lui şi de şapte ori mai importanţi – atât de importanţi, încât el îi tot aminteşte numărul exact, ca nu cumva să-l uite.

Își urăște prietena cea mai bună (pe Nathalie) pentru devenire și aparența de familie fericită pe care o afișează.

Felix e jamaican. Avea cinci ani şi stătea inocent în staţia aceasta de autobuz. Paisprezece ani şi stătea beat. Douăzeci şi şase şi stătea drogat. Douăzeci şi nouă şi nu mai ştia de el, era dus cu totul de la cocaină şi ketamină. „Nu poţi să dormi aici, măi băiete! Ori pleci de aici, ori te ducem la poliţie, ca să te trezeşti.“ O găsise pe Gracie, se îndrăgostise și plănuia să-și schimbe viața. „Un muşchi al speranţei încercă să zvâcnească în el, dar era prea slab, pentru că fusese folosit greşit în alte dăţi”. Taică-su îl crescuse singur, ca și pe ceilalți trei frați ai lui. Maică-sa tot pleca, în căutarea fericirii și ea, se întorcea, îi mai lăsa câte un copil proaspăt tatălui. La un moment dat Felix fusese cuplat cu Annie, o englezoaică cu rude nobiliare care continua la 40+ să-ți bea mințile și să-ți tragă pe nas iluzia fericirii. Încearcă să se despartă de ea civilizat și rezultă o scenă destul de scabroasă de sex pe acoperișul clădirii ei. Înainte de asta au o discuție filosofică. Felix încearcă să-i explice de ce vrea să-și depășească condiția:

— Oamenii sunt în stare să-şi petreacă toată viaţa bătând pasul pe loc. Aş putea să-mi petrec toată viaţa bătând pasul pe loc şi gândindu-mă la porcăriile care mi s-au întâmplat. Aşa am şi făcut. Acum e vremea să trec la nivelul următor. Acum sunt pregătit.
Annie îşi aprinse o ţigară, inspiră adânc şi expiră fumul pe nas.
— Viaţa nu e un joc video, Felix. Nu există un număr anume de puncte care te ajută să treci la nivelul următor. Nici măcar nu există cu adevărat un alt nivel. Partea nasoală e că în cele din urmă toată lumea moare. Şi s-a terminat jocul.
— Ei, asta-i părerea ta. Fiecare cu părerea lui.
— A mea, a lui Nietzsche, a lui Sartre, a multora. Felix, dragule, îmi place că ai venit până aici ca să „vorbim serios“ şi că mi-ai spus ce crezi despre Dumnezeu, dar m-am plictisit de atâta vorbit şi eu, una, chiar aş vrea să ştiu: ne futem azi sau nu?

Keisha, afro-caraibeană autobotezată Natalie după ce a ieșit din ghetou, a urmat dreptul și a devenit avocată, trece drept cel mai complex personaj al cărții. Mie mi s-a părut și cel mai plin de bășini. Nu am înțeles deloc care era problema ei. E clar foarte deșteaptă pentru mediul ei, foarte muncitoare și ambițioasă. Face totul temeinic și riguros, inclusiv autocunoașterea intimă, când prietena ei Leah îi face cadou un vibrator cu care învață să se masturbeze. Primește o bursă, învață, ajunge la drept unde-l cunoaște pe viitorul soț, o corcitură între o mamă italiană bogată și un tată din Trinidad, paznic la căile ferate. Născut în urma unei partide de sex într-o parcare, tânărul Frank (de la Francesco), cu averea lui, completează fericit soarta Nataliei: avocată de succes, măritată cu bărbat frumos, bogat, doi copii, casă cu vedere la parc, cariere de invidiat.

Și totuși,  toate astea nu o umpleau de nimic pe Natalia. Era nefericită dar nici ea nu știa de ce. Ar fi dat orice să se ascundă în budă pentru o oră cu telefonul mobil și să stea pe Internet, să-și verifice emailurile, să muncească sau să caute cupluri dubioase dornice de sex în trei pe un site de profil.

Erau goi și nu se rușinau cu asta” e o frază pe care Zadie Smith o folosește de două ori în carte: când descrie situația financiară dezastruoasă a familiei lui Nathalie – africani penticostali, trăitori din ajutor social – și când descrie lipsa de satisfacții a celor ca ea și prietenii ei, care aparent aveau tot, dar asta nu-i ajuta cu nimic. Doar să se distanțeze aparent de locul de unde porniseră în viață:

Banii însemnau distanța dintre tine și Caldwell, realizează Nathalie înainte s-o ia razna pe străzi.

Cartea se termină, ironic pentru mine (vezi postarea anterioară), cu decizia celor două prietene de a-și denunța la poliție prietenul din copilărie, pe care-l bănuiesc că a avut legătură cu o crimă. Prietenul, colegul de școală, iubitul de care Leah fusese îndrăgostită prima dată, și care rămăsese afundat în mocirla stratului social de jos. Poate că în asta se ascunde ceva, un sens pe care eu nu l-am priceput. Așteptam, mărturisesc, un soi de revelație la final. N-a venit. Asta o fi ideea, Zadie Smith a vrut să ne facă să simțim debusolarea și lipsa de sens și perspective a vieții moderne. Concluzia mea e că indiferent de unde vii și unde te prinde viața, lipsa de sens personal te poate doborî indiferent în ce fel de haine sau case te afli.

Sâmbătă la ora 18.00 ne vedem ca să discutăm despre cartea asta la Lente Armenească. Ar fi util dacă ați da un semn la comentarii că vreți să veniți, în caz că nu sunteți deja în „nucleul dur” al clubului pentru care știu întotdeauna câte locuri să rezerv la masă 😉 Pentru că nici măcar nucleul dur nu s-a putut decide unde anume să se întâlnească, vom face o premieră în istoria clubului și ne vom întâlni la gura de metrou Unirea, de la Hanul lui Manuc, la ora 18.00. De acolo decidem pe loc unde mergem. O să fie așadar o seară cu fetele (vom fi numai fete) între cârciumile din Centrul istoric. Sper să nu ieșim dimineața de acolo pe mai multe cărări, ca să fie exact ca la Londra. Dar cine știe, dezbaterile astea literare pot fi aprige uneori 😉 Așadar, dacă citiți asta și vă vine cheful să participați, uitați-vă după 4 fufe zgribulite la metrou la Unirea. Noi suntem.

Următoarea carte pe care o dezbatem la clubul din februarie va fi Jurnalul unui cobai de Miron Radu Paraschivescu.

Cum funcționează clubul

  • cum alegem cărțile – propune oricine, aici pe blog, oricâte titluri și autori, votăm doar noi ăștia care venim la club, iar cărțile care întrunesc cel mai mare număr de voturi sunt alea ce vor fi citite;
  • cine are drept de vot – cei care au participat la club de cel puțin două ori, cel puțin la ultimele ediții și-și manifestă intenția de a mai veni;
  • cine poate veni la club – oricine care a citit cartea din luna respectivă;
  • când și unde se țin cluburile – de regulă la o lună o dată, timp suficient pentru citirea unei cărți, și într-un local ales de comun acord și anunțat aici pe blog înainte de întâlnire cu o zi-două. La ore rezonabile pentru clasa muncitoare, ori în cursul săptămânii seara după 19.00, ori sâmbăta;
  • ce se întâmplă dacă am zis că vin și nu am ajuns – nimic, clubul nu e armată, e pe bază de afinități, cu cartea și cu oamenii din club. Dar ar fi bine ca dacă ai zis că vii, ai dat join pe FB sau ai spus că ajungi chiar cu câteva zile înainte, că vii sigur sigur și nu ai venit, să fie dintr-un motiv serios, de exemplu te-a călcat metroul sau ți-a murit cineva drag, pentru că altfel ești un neparolist trist care m-a făcut să rezerv masă de x persoane și să cad de fraieră.

Etichete: , , , , , ,

2 comentarii la “Banii înseamnă distanța dintre tine și locul de baștină” Subscribe

  1. ady 11/01/2018 at 21:40 #

    iar Lente?!

    • Dollo 11/01/2018 at 21:43 #

      Nu m-a inspirat nimic din ce ai trimis. În afara ăluia de la Prisaca Dornei, care era cam departe și de tine

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Cum am fost jefuiți în Valparaiso

20180312_112948

Tâlhăriți de bagaje în piața centrală a celui mai vechi port sud-american, Valparaiso, orașul chilian de patrimoniu UNESCO.

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.

Ziua 8 – Dumneata scrie ce trebuie, eu mă fac că nu văd… și semnez

Sursa foto: http://monstersketch.blogspot.com/2009_05_01_archive.html

Cea mai drăguță văduvă din blocul recenzat de mine, mă roagă să nu-i arăt ce am bifat la starea civilă, pentru că ea încă îl simte alături pe bărbatul ei mort de 35 de ani.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Hai păpușă sexoasă, bagă!

primaria

Primele victime ale poziționării USR împotriva modificării Constituției sunt propriii consilieri generali din București, hărțuiți grobian de consilierii PSD pe tema „cuplurilor de același gen”. Famiglia tradițională PSD de la Primăria Capitalei îi hărțuiește pe copiii adoptați ai cuplului bisexual USR