Banii înseamnă distanța dintre tine și locul de baștină

Sunt patru personaje principale care împart aceleași origini mai jos decât modeste, aceleași ambiții de devenire, același oraș și în cele din urmă aceleași dileme existențiale, pe care o fire pragmatică de pe la noi le-ar numi brutal „bășini în cap”, cu varianta anglo-americănească bullshit. Cam asta mi-a rămas când am terminat cartea mult lăudată a scriitoarei minune a Angliei, Zadie Smith. Nu e o carte rea, dar e un pic cam haotică după gustul meu. N-aș încadra-o la cel mai bun roman al anului 2012 după cum a fost ea prețăluită de critici. Mă rog, drept e că nu am stat să verific ce s-o fi mai scris în anul ăla, dar oricum, și la cărți ca și la vinuri aprecierile sunt destul de subiective.

În esență nu m-a dat pe spate stilul experimental pe care înțeleg că scriitoarea l-a … experimentat în romanul ăsta, polifonia de trăiri interioare, una mai de neînțeles ca alta. Ca s-o zic p-aia dreaptă, mi s-a părut ca un jurnal turnat așa, la repezeală, de fiecare personaj în parte, seara când ajungea obosit acasă. Capitole construite clasic, cu dialog, descrieri, personaje, apoi fraze disparate aruncate acolo ca și când tocmai ți-a trecut ceva prin cap și-l notezi repede ca să nu se piardă, dar nu mai revii niciodată asupra acelui lucru și rămâne undeva suspendat în cronologia romanului, ca o postare de duh pe Facebook. Mă rog, ăsta o fi viitorul literaturii, așa se scrie pentru tinerele generații incapabile să se concentreze prea mult pe o construcție literară filigranată ca pe vremea noastră 😉 Altfel, admit că pe alocuri povestea m-a prins, mi-au plăcut unele personaje, am râs, m-am strâns de emoție sau de silă, am sperat la un final mai clar măcar, dacă nu mai bun. N-a fost să fie.

BBC a făcut deja și un film după carte – astea ar fi întruchipările personajelor.

„Nord Vest” vine de la zona geografică a Londrei unde s-au născut (și unii au și rămas) personajele cărții. Zadie Smith, ea însăși originară dintr-o familie de rasă mixtă (englezo-jamaicană) trăitoare în NV, a inventat un cartier de blocuri sociale, Caldwell, special pentru personajele ei. Sunt cinci blocuri botezate cu nume de filosofi – Smith, Hobbes, Bentham, Locke, Russell – în care trăiesc în general afro-caraibieni cu mulți copii, ajutoare sociale, droguri, prostituție, infracționalitate.

Aici decadenţa este permanentă. State Empire gol, Odeonul gol, zidul de lângă linia ferată plin de graffiti urcă şi coboară precum un montagne russe şubred. Acoperişuri şi coşuri claie peste grămadă, unele înalte, altele joase, înghesuite – ţigări îndesate într-un pachet. În dosul geamului din spate Willesden dispare. Numărul 37. S-a construit totul dintr-odată pe la 1880: case, biserici, şcoli, cimitire – o viziune optimistă a suburbiei. Terase mici, stâlpi imitând stilul Tudor. Toate facilităţile moderne! Toaletă în casă, apă caldă. Locuinţe ca la ţară, puse la punct pentru cei sătui de oraş. Salt în prezent. Locuinţe ca la oraş, dezamăgitoare pentru cei sătui de ţările lor.

Deși beneficiază de ajutoare, burse și tot felul de forme de sprijin guvernamental sau ne, nu prea mulți oameni din Caldwell reușesc să se mute măcar din blocurile sociale în case cu chirie mai spălate și foarte puțini ajung să împartă Londra cu haiclasu’. Nu e nimeni de vină pentru asta în afara soartei și a omului însuși, ca întotdeauna. Zadie Smith nu reușește să producă vreo revelație în sensul ăsta, deși mărturisesc că după cele câteva sute de pagini de abureli folosofico-existențiale ale personajelor așteptam cu sufletul la gură finalul, ca să înțeleg măcar dacă au ajuns ele, personajele, la vreo concluzie, dacă nu ne spune măcar ce dracu era în capul lor?

Din cele patru personaje principale o femeie ajunge avocat pledant – Keisha devenită Natalie, ca să dea mai bine numele cu noua ei viață; alta, Leah, e un soi de birocrată pe la consiliul local; un tip, Felix, plănuiește să-și schimbe viața după ce renunță la droguri și alcool, iar altul, Nathan, nu plănuiește nimic, se complace în traiul de proxenet și criminal de azi pe mâine. Deși ai zice că măcar două-trei din personaje ar trebui să fie fericite, că s-au ajuns, în realitate singurul care se amăgește cu iluzia asta e Felix, dar nici pe el nu-l ține mult.

Pentru că fericirea nu e o valoare absolută. E o stare de comparație, ne spune doamna Smith, ceea ce știu cam toți oamenii care își consumă viața raportându-se mereu la ce spun sau au alții.

Leah e albă (mamă englezoaică, tată irlandez), măritată cu Michel, un negru venit din Africa, via Marsilia, îi place sexul, alcoolul și iarba, câteodată în același timp. Ar fi fericită dacă ar putea să prelungească la infinit statutul de puștoaică care și-o trage cu pasiune cu bărbatul ei, doar că ceasul biologic și mai ales ăla social o împing de la spate să se înmulțească. Mama și mai ales propriu bărbat vor să evolueze, să intre în rândul lumii.

şi trebuie să vedem un doctor specialist. La o clinică privată. Tot încercăm. Şi nimic. Anul ăsta o să faci treizeci şi cinci de ani. Pronunţie franţuzească: nimique. Pe vremuri aveau aceeaşi vârstă. Acum Leah îmbătrâneşte în ani de câine. Cei treizeci şi cinci de ani ai ei sunt de şapte ori cât ai lui şi de şapte ori mai importanţi – atât de importanţi, încât el îi tot aminteşte numărul exact, ca nu cumva să-l uite.

Își urăște prietena cea mai bună (pe Nathalie) pentru devenire și aparența de familie fericită pe care o afișează.

Felix e jamaican. Avea cinci ani şi stătea inocent în staţia aceasta de autobuz. Paisprezece ani şi stătea beat. Douăzeci şi şase şi stătea drogat. Douăzeci şi nouă şi nu mai ştia de el, era dus cu totul de la cocaină şi ketamină. „Nu poţi să dormi aici, măi băiete! Ori pleci de aici, ori te ducem la poliţie, ca să te trezeşti.“ O găsise pe Gracie, se îndrăgostise și plănuia să-și schimbe viața. „Un muşchi al speranţei încercă să zvâcnească în el, dar era prea slab, pentru că fusese folosit greşit în alte dăţi”. Taică-su îl crescuse singur, ca și pe ceilalți trei frați ai lui. Maică-sa tot pleca, în căutarea fericirii și ea, se întorcea, îi mai lăsa câte un copil proaspăt tatălui. La un moment dat Felix fusese cuplat cu Annie, o englezoaică cu rude nobiliare care continua la 40+ să-ți bea mințile și să-ți tragă pe nas iluzia fericirii. Încearcă să se despartă de ea civilizat și rezultă o scenă destul de scabroasă de sex pe acoperișul clădirii ei. Înainte de asta au o discuție filosofică. Felix încearcă să-i explice de ce vrea să-și depășească condiția:

— Oamenii sunt în stare să-şi petreacă toată viaţa bătând pasul pe loc. Aş putea să-mi petrec toată viaţa bătând pasul pe loc şi gândindu-mă la porcăriile care mi s-au întâmplat. Aşa am şi făcut. Acum e vremea să trec la nivelul următor. Acum sunt pregătit.
Annie îşi aprinse o ţigară, inspiră adânc şi expiră fumul pe nas.
— Viaţa nu e un joc video, Felix. Nu există un număr anume de puncte care te ajută să treci la nivelul următor. Nici măcar nu există cu adevărat un alt nivel. Partea nasoală e că în cele din urmă toată lumea moare. Şi s-a terminat jocul.
— Ei, asta-i părerea ta. Fiecare cu părerea lui.
— A mea, a lui Nietzsche, a lui Sartre, a multora. Felix, dragule, îmi place că ai venit până aici ca să „vorbim serios“ şi că mi-ai spus ce crezi despre Dumnezeu, dar m-am plictisit de atâta vorbit şi eu, una, chiar aş vrea să ştiu: ne futem azi sau nu?

Keisha, afro-caraibeană autobotezată Natalie după ce a ieșit din ghetou, a urmat dreptul și a devenit avocată, trece drept cel mai complex personaj al cărții. Mie mi s-a părut și cel mai plin de bășini. Nu am înțeles deloc care era problema ei. E clar foarte deșteaptă pentru mediul ei, foarte muncitoare și ambițioasă. Face totul temeinic și riguros, inclusiv autocunoașterea intimă, când prietena ei Leah îi face cadou un vibrator cu care învață să se masturbeze. Primește o bursă, învață, ajunge la drept unde-l cunoaște pe viitorul soț, o corcitură între o mamă italiană bogată și un tată din Trinidad, paznic la căile ferate. Născut în urma unei partide de sex într-o parcare, tânărul Frank (de la Francesco), cu averea lui, completează fericit soarta Nataliei: avocată de succes, măritată cu bărbat frumos, bogat, doi copii, casă cu vedere la parc, cariere de invidiat.

Și totuși,  toate astea nu o umpleau de nimic pe Natalia. Era nefericită dar nici ea nu știa de ce. Ar fi dat orice să se ascundă în budă pentru o oră cu telefonul mobil și să stea pe Internet, să-și verifice emailurile, să muncească sau să caute cupluri dubioase dornice de sex în trei pe un site de profil.

„Erau goi și nu se rușinau cu asta” e o frază pe care Zadie Smith o folosește de două ori în carte: când descrie situația financiară dezastruoasă a familiei lui Nathalie – africani penticostali, trăitori din ajutor social – și când descrie lipsa de satisfacții a celor ca ea și prietenii ei, care aparent aveau tot, dar asta nu-i ajuta cu nimic. Doar să se distanțeze aparent de locul de unde porniseră în viață:

Banii însemnau distanța dintre tine și Caldwell, realizează Nathalie înainte s-o ia razna pe străzi.

Cartea se termină, ironic pentru mine (vezi postarea anterioară), cu decizia celor două prietene de a-și denunța la poliție prietenul din copilărie, pe care-l bănuiesc că a avut legătură cu o crimă. Prietenul, colegul de școală, iubitul de care Leah fusese îndrăgostită prima dată, și care rămăsese afundat în mocirla stratului social de jos. Poate că în asta se ascunde ceva, un sens pe care eu nu l-am priceput. Așteptam, mărturisesc, un soi de revelație la final. N-a venit. Asta o fi ideea, Zadie Smith a vrut să ne facă să simțim debusolarea și lipsa de sens și perspective a vieții moderne. Concluzia mea e că indiferent de unde vii și unde te prinde viața, lipsa de sens personal te poate doborî indiferent în ce fel de haine sau case te afli.

Următoarea carte pe care o dezbatem la clubul din februarie va fi Jurnalul unui cobai de Miron Radu Paraschivescu.

Etichete: club de carte, cronică de carte, imigranți, Londra, Nord Vest, saracie, Zadie Smith