Timpul de învățare la pisici

Cât i-a luat pisicii Toshiba să învețe să lingă direct iaurtul de pe capacul cutiei, fără să mai fie nevoie s-o păcălesc mânjindu-i botul cu forța.

Îi povesteam cuiva curioasa reacție a Toshibei în fața unui deget înmuiat în iaurt. E atât de răsfățată încât de multe ori preferă să lingă ceva de pe deget decât să lipăie direct din farfuria ei. În cazul iaurtului, pe care-l mănânc aproape în fiecare dimineață, am început să-l împart cu ea cam de astă vară.  I-am dat prima dată așa într-o doară să lingă de pe deget, ca să văd dacă-i place, pentru că deși cerșește de câte ori mă vede că mănânc ceva, nu gustă din toate. Iaurtul i-a plăcut și chiar mă gândeam că  uite, asta e o garanție că e natural, că așa ne place să credem că animalele noastre de companie au un al optulea simț ca să detecteze produsele bio, deși fiind crescute în apartament cu pliculeț și boabe de petshop nimic nu le antrenează să mai identifice mâncarea fără chimicale, sănătoasă, de la țară. Dar ăsta e încă un mod de a ne minți noi, orășenii. În realitate și ele au devenit niște consumatoare de mâncare de supermarket ca omul modern.

Revenind de unde am plecat, iaurtul de capră i-a plăcut de prima dată și de atunci mi-am făcut un obicei să împart cutiuța aia cu ea, după un ritual: agit cutia, cât să mă asigur că  rămâne suficient de mult pe capac, dezlipesc capacul, iau pe deget și i-l dau să-l adulmece. Se apropie, îl amușinează, dar continuă să stea la distanță. Nu înțeleg de ce, fie nu vede – o bănuiesc că nu vede multe chestii, cum ar fi de exemplu apa din castron, o bea abia după ce o testează cu laba – fie nu e sigură că e ceva ce i-ar plăcea. Apoi în loc să guste se îndepărtează.

Așa că plusez, o iau prin surprindere și o ating de bot sau pe nas cu degetul înmuiat în iaurt. Uneori îi intră iaurt în nas, alteori i se prelinge pe barbă și nu reușește să-l lingă cu limba și e amuzantă cum se chinuie o vreme să-și curețe gușa de iaurt. În fine, indiferent unde o nimerește pata de iaurt, îi simte gustul și înțelege sensul mânjitului abia după aia. Efectul primei înghițituri de iaurt e aproape palpabil. Vede că a fost ceva bun și linge restul de pe deget, apoi trece la capac direct, iar după rașchetarea temeinică a capacului așteaptă să termin eu cu conținutul cutiei ca să-i iau din nou, cu degetul, rămășițele de pe pereți, și să i le dau tot pe deget. La final cutia rămâne aproape uscată, numa bună de pus în punga de plastic pentru reciclat fără să mai consumăm apă ca s-o spălăm.

După câteva experimente de genul ăsta mă așteptam ca la un moment dat, atunci când desfac cutia cu iaurt, să știe ce bun e degetul înmuiat care i se oferă spre lins. Și totuși ea continua să refuze să-l lingă direct, ci aștepta mai întâi să o silesc, mânjindu-i botul. Ce se întâmpla? E totuși destul de isteață să facă niște conexiuni de cauzalitate – am constatat asta chiar de când era mai mică, de exemplu știa de unde se deschid ușile și chiar dacă nu mai sărea pe clanțe, ci stătea și aștepta ca clanțele să se autoapese printr-o minune, era clar că știe cum funcționa mecanismul ăla. Dar la iaurt continua să se comporte de fiecare dată ca prima dată.

„Adevărul că nu are o față prea inteligentă”, îmi zice persoana căreia îi povesteam nedumerirea mea. Nu m-am simțit jignită, dar am început s-o privesc mai atent, ca un părinte care nu înțelege ce e în neregulă cu copilul lui. Ce au alții și al meu n-are? Deși n-am orgolii din astea prostești, admit că am fost măcar intrigată de situație. Or fi alte pisici mai inteligente decât Toshiba? E ceva ce nu fac eu ca s-o stimulez?

Știe de exemplu să se ceară afară la nisip, știe să-și deschidă ușa de la balcon și să intre la loc singură, atunci când e descuiată, știe să facă exact lucrurile care te enervează ca să te facă să te trezești sau să te scoli din locul în care stai ca să interacționezi cu ea, știe să ceară apă proaspătă urcându-se pe blatul de la bucătărie și așteptând lângă chiuvetă și mai ales știe să se ferească de obiectivul de foto-filmat, ca să nu poți să arăți lumii dovada trăsnăilor pe care le face. Dar nu voia să învețe ritualul iaurtului de dimineață.

Azi dimineață s-a produs minunea. Am desfăcut cutia, a început să miorlăie, să se agite pe lângă picioarele mele, să se ridice pe labele din spate ca atunci când simțea că sus pe blatul de la bucătărie se pregătește desfacerea unui plic cu hrană umedă. Când i-am pus direct capacul de iaurt în fața nasului s-a apucat să-l lingă fără alte preludii. Apoi când l-a terminat m-a secondat nerăbdătoare la fiecare linguriță de iaurt luată din cutie: una mie, un deget ei, una mie, un deget ei. Până la ultimul strop de pe fundul cutiei.

A fost nevoie de șase luni ca să învețe sunetul și probabil ritualul. Nu cred că vede iaurtul. Bănuiesc că în creierul ăla al ei cât o nucă se fac conexiunile altfel. Cert e că se fac. Habar n-am de ce v-am povestit asta, e doar o observație oarecare.

Etichete: , ,

9 comentarii la “Timpul de învățare la pisici” Subscribe

  1. mihai 05/01/2018 at 17:58 #

    Îți dai seama ce noroc a avut bietul Ivan Petrovici Pavlov, că și-a făcut experimentele cu câini? Dacă folosea pisici, jumătate din psihologia secolului XX n-ar mai fi existat…

    • Dollo 05/01/2018 at 18:52 #

      A folosit și el ce a avut la îndemână, oricum, cauzalitatea s-ar fi demonstrat mai devreme sau mai târziu, doar că la pisici ia probabil dublu ca timp, de vreme ce se spune că au jumătate din numărul de neuroni pe care-i are câinele. Totuși, chiar și așa, mi se pare că omul, care teoretic are de o sută de ori mai mulți decât pisica, învață și face conexiuni uneori mai greu chiar și decât pisica, deci bine că nea Pavlov n-a făcut experimente pe nevastă-sa sau, și mai rău, pe el însuși 😉

      • mihai 05/01/2018 at 19:13 #

        Am o puternică senzație că nu numărul de neuroni e factorul determinant în poveștile astea. Sunt câini mari și câini mici, cu creierele de dimensiuni corespunzătoare, dar comportamentul e de câine, indiferent de dimensiune. Creierele bărbaților sunt mai mari decât ale femeilor, dar fără a prezenta o superioritate generală netă. Creierele elefanților au mai mulți neuroni decât orice alt animal de uscat, dar nu se compară nici măcar cu primatele…

        Iar reflexul condiționat e un mecanism foarte simplu, cu teoria pusă la punct. Până și peștii de acvariu au fost condiționați, și asta încă din 1953. Poftim, dimensiune de creier!

        Mai există ceva în povestea asta, care până acum nu s-a descoperit…

  2. Cristina 05/01/2018 at 19:46 #

    Eu cred ca prefera acest ritual, numai al vostru. Nici nu sunt sigura ca se da in vant dupa iaurt. Dar sunt sigura ca nu e prostuta.

  3. Simona 05/01/2018 at 21:28 #

    A avut si ea o scapare azi, a lasat garda jos. Te dresase asa de bine in ultimile 6 luni si invatasesi jocul… si pentru o slabiciune acum trebuie sa o ia de la capat. Dar sper ca esti suficient de dresabila sa te reintorci rapid la ce te invatasesi

  4. Un Domn 08/01/2018 at 08:20 #

    Buna Dimineata
    Relatia Om-Animal Functioneaza ! Dar Unii Oameni care se manifesta Animalic pot relationa cu Toshiba ?( ce fatalism, nume artificial pentru ceva Real…)

    • Dollo 08/01/2018 at 12:00 #

      Mitzu era mai bun? 😉

  5. diverse 08/01/2018 at 10:07 #

    adica-i dai din linguriuta cu care mananci si tu!?!

    • Dollo 08/01/2018 at 12:01 #

      Nu numai că scrie cum l-am împărțit, dar ai și o poză în care apare un deget.

Lasă un comentariu

Anunță-mă prin email când apar comentarii noi.
Te poti abona si fara sa comentezi.

Oldies but goldies

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.

A venit toamna, acoperă-mi gresia cu niște antiderapant

placi

Robert Negoiță, iubitorul primar al sectorului 3, a lipit bucățele de material antiderapant pe plăcile de gresie de pe Bulevardul Unirii – pe care a dat 10 milioane de euro – ca să nu-și rupă trecătorii picioarele când merg să-și plătească impozitele.

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.

Parcul meu IOR

Parcul IOR

Mi-a fost alături 40 de ani, m-a crescut și relaxat. Acum e rândul meu să-l apăr de șmecheri. Dacă sunteți din sectorul 3, veniți mâine la Titan ca să ne păstrăm parcul.

Dacă Traian ar fi vrut să cucerească Dacia în 2013…

turnulete

… l-ar fi oprit jandarmii să urce la cetatea Sarmizegetusa Regia, pe motiv că e închisă între decembrie și februarie, și astfel geneza poporului român ar fi așteptat primăvara